Punctul forte – dar, totodată, și hiba – poveștilor mele este că le scriu pentru mine. Asta le dă o oarecare forță și autenticitate. Dar, în același timp, devine confuză vârsta cititorilor cărora li se adresează, la final, cartea. Eu scriu pentru copilul din mine, în primul rând, dar și pentru adultul hâtru din mine.
S-a încheiat recent expoziția ta „Spune-mi o poveste!”. Ca formă de mesaj care pleacă de la tine și vine spre noi, expoziția ce poveste spune? E o poveste pentru copii și, respectiv, părinți? Sau e o poveste și pentru noi, toți ceilalți? Iar întrebarea nu e neapărat doar despre această expoziție, ci, în general, despre arta ta.
Cred că Poveștile sunt ceea ce secret eu, ca dihanie pe acest pământ. Povești în imagini, povești în cuvinte, atât și nimic altceva. Îmi vine foarte greu să mă exprim și să comunic altfel, la un alt nivel, mai profund. Asta e o limită care poate că mă face să sufăr uneori, însă poate că intensifică nevoia de a-mi dezvolta cât mai mult posibilitățile existente: cele de povestitoare. Trebuie să semnalez și eu cumva că exist.
Deci, dacă vreți o traducere în idei simple și la obiect a ceea ce am expus sau a ceea ce fac, mă tem că nu vă pot ajuta, sunt ca în jocul Mima, am limită în tipul de semnale pe care le dau. În cel mai bun caz vă pot spune o alegorie în care eu eram Ariel, sirena mută care trebuie să-l cucerească, cu ce mijloace are dispoziție, pe prințul de pe țărm, de care se îndrăgostise, altfel se transformă în spuma mării.
Oricum, cred că arta mea se adresează copiilor, adulților, copiilor din adulți și adulților din copii.
Cu ce fel de ilustrații te-ai întâlnit tu în copilărie? Ce îți plăcea atunci, ce nu îți plăcea?
E interesant că în copilărie nu mă gândeam prea mult la aspectul artistic, nu mă gândeam dacă îmi place sau nu o ilustrație. Textul și imaginea împreună alcătuiau un soi de realitate virtuală, o lume pe care o luam ca atare, pe care parcă o vedeam aievea. Abia în adolescență am început să remarc vreo virtuozitate artistică sau alta la ilustrații. Și atunci știu că-mi plăceau unele realiste, rusești.
Cred că vizitele la institutul Goethe la secția de carti pentru copii, făcute în facultate cu draga noastră profesoară Stela Lie, de la Universitatea de Arte din București, au fost hotărâtoare. Atunci mi s-a netezit mai clar drumul în fața mea.
Lucrezi în mod regulat cu mulți autori și, aș zice, destul de diferiți între ei. Cum te raportezi la text? Din afară sau din interior?
Am nevoie să iau povestea în posesie, ca și cum ar fi a mea. Ca și cum ar fi o poveste inventată de mine, pe care o pot întoarce, deconstrui și reconstrui la loc după bunul plac, ca și cum ar fi jucăria mea, cu care fac ce-mi place. Asta face să am adesea o sfială să dau ochii cu scriitori ale căror cărți le ilustrez. Din fericire, mulți par să nu-și dea seama de barbaria mea.
Ca să descriu puțin procesul de creație, aș spune că adesea mă gândesc la el ca la un act pur de hrănire, de luare în posesie. Era un personaj în “Micul prinț”, pe nedrept, zic eu, considerat negativ, anume omul de afaceri de pe una dintre planete, cel care își făcea acte de proprietate pentru stele, iar acesta e un personaj cu care m-aș identifica. În mod similar, într-un fel, poveștile mele sunt acte de proprietate pentru frumusețea din jur, pentru lucrurile de dorit din jur.
Aș putea să las ideea asta la un nivel abstract si diafan, care e și el valabil, dar poate că mai interesant ar fi să precizez că adesea îmi satisfac dorințe cât se poate de concrete prin desen. De câte ori n-am desenat cele mai savuroase prăjituri și torturi în situația în care nici silueta și nici bugetul nu mi-ar permite să consum experiența în mod real, dar în care mi le doream foarte mult! Câte canapele de la Ikea n-am râvnit și de câte ori n-am recurs la strugurii mult mai dulci, ai canapelelor – rococo! – din vârful pensulei mele! De câte ori nu mi-am dorit un statut mai însemnat și mi l-am obținut foarte simplu, desenând o prințesă cu nasul mai contorsionat (ca al meu)! Care mai are și un castel. Și o împărăție. Și un prinț la picioarele ei. Poate că faptul că îmi înmoi penița în propriile dorințe si nevoi (care sunt uriașe și de obicei frustrante în planul realității imediate) mă face să am ce să pun pe hârtie.
Ai în proiect o carte cu un text al tău, în care vei spune o poveste despre o prințesă și un căpcăun. Cum va fi povestea, în ce lume ne va duce?
Am scris această carte cu mare pasiune și într-un soi de transă, dar voi încerca, totuși, să mă detașez și să descriu un pic ce se întâmplă în ea. Am abordat în „Medalion” ( căci așa se va numi) teme ca cea a monstruozității, a shadow-ului din psihanaliză, sau a idealismului versus realism/cinism în relațiile de iubire. Am vrut să forțez la maximum suportabilitatea unui cititor (eu fiind primul) în legătură cu personajul de care inițial am intenționat să se atașeze. Cat de negativ poate acesta să devină, până se rupe ața?!
Povestea însă este în primul rând despre încredere sau despre credință: Prințesa aceasta este foarte bună și drăguța, chiar în condiții foarte grele (e prizonieră și servitoare la un căpcăun) și mărturisește ea însăși că forța și bunătatea îi vin de la un medalion fermecat, care o face să fie iubită. Încrederea că este iubită îi dă această forță interioară. Apoi vine momentul în care își pierde încrederea în acest medalion și încrederea că e iubita, iar atunci devine un personaj malefic. Încerc să urmăresc cum își recapătă apoi credința, pe principiul, pe care îl prefer, că „nothing really ends until it ends well”.
Punctul forte – dar, totodată, și hiba – poveștilor mele este că le scriu pentru mine. Asta le dă o oarecare forță și autenticitate. Dar, în același timp, devine confuză vârsta cititorilor cărora li se adresează, la final, cartea. Eu scriu pentru copilul din mine, în primul rând, dar și pentru adultul hâtru din mine (o doamnă sclifosită și respectabilă, care nu prea mai are loc la masa discuțiilor) pe alocuri.
Interviu realizat de Carmen Corbu
