Mircea Cantor: „Trecutul lovește prezentul cu oglinzi”

Interviu realizat cu ocazia expoziției „Constelații ale Antichității”, Palazzo Altemps, Roma

Din 10 iulie 2026, Palazzo Altemps, unul dintre sediile Muzeului Național Roman și unul dintre cele mai importante muzee de sculptură antică din capitala Italiei, găzduiește expoziția „Constelații ale Antichității”, semnată de Mircea Cantor. Organizat de Accademia di Romania din Roma, cu sprijinul Institutului Cultural Român și în parteneriat cu Museo Nazionale Romano, proiectul aduce în sălile palatului o serie de lucrări concepute special pentru acest context: coloane din lemn încoronate cu cușme tradiționale, un „Murus Dacicus” construit din materiale textile și o mască din ipsos a lui Mihai Eminescu, așezată în dialog cu capul adormit al unei Erinii din colecția permanentă.

Pentru Mircea Cantor, arheologia funcționează ca un mod de a gândi memoria și felul în care culturile își construiesc propriile narațiuni despre origine. Expoziția de la Palazzo Altemps dezvoltă această preocupare într-un spațiu cu o încărcătură simbolică aparte, unde dialogul cu una dintre cele mai valoroase colecții de sculptură antică din Europa devine parte integrantă a proiectului artistic. Lâna, lemnul și ipsosul întâlnesc aici marmura și bronzul, iar intervențiile artistului propun o reflecție asupra patrimoniului, memoriei și felului în care canonul poate fi reinterpretat prin arta contemporană.

Născut la Oradea în 1977, Mircea Cantor trăiește și lucrează la Paris. Este unul dintre cei mai importanți artiști români contemporani și singurul laureat român al Prix Marcel Duchamp, cea mai prestigioasă distincție franceză dedicată artei contemporane. Lucrările sale se regăsesc în colecțiile Museum of Modern Art (MoMA) din New York, Centre Pompidou și Fondation Louis Vuitton din Paris, Museo Nacional Centro de Arte Reina Sofía din Madrid, Kunsthaus Zürich, Castello di Rivoli, Smithsonian Institution din Washington, D.C., și Colecția Pinault.

Am stat de vorbă cu Mircea Cantor la Roma, chiar înainte ca artistul să plece spre aeroport. În timpul scurt pe care l-am avut la dispoziție, conversația a mers direct către temele care îi traversează întreaga practică: dialogul dintre arta contemporană și patrimoniul Antichității, arheologia ca metodă de lucru și felul în care ideea de origine continuă să-i modeleze opera.

Daniel Sur: Cum a luat naștere această expoziție de la Palazzo Altemps? Cine a inițiat dialogul și ce te-a convins că acesta este locul potrivit pentru un asemenea proiect?

Mircea Cantor: Este vorba de o expoziție care s-a născut acum aproximativ trei ani, din propunerea lui Pier Paolo Pancotto de a realiza o expoziție într-un spațiu patrimonial al Romei. Mi-a plăcut ideea de a fi în legătură cu Roma antică, cu statuile, cu ruinele, cu lapidariumul – toate acestea reprezentau o provocare pentru arta contemporană. Îmi doream de mult să fac o expoziție care să aibă o legătură mult mai directă cu Roma, pentru că, în ultimii ani, avusesem expoziții la Fondazione Giuliani, la Villa Medici, la MACRO, la MAXXI și la galeria mea, Magazzino, dar toate abordau teme cu totul diferite de contextul local, roman și antic.

Daniel Sur: Ai lucrat cu sculpturile antice din colecția Palazzo Altemps. Cum s-a construit dialogul dintre lucrările tale și patrimoniul muzeului? Ai pornit de la spațiu și de la sculpturile existente sau proiectul era deja conturat?

Mircea Cantor: Proiectul inițial era foarte legat de Columna lui Traian. Voiam să-mi asum această provocare, acest dialog cu ceea ce este reprezentat pe Columna lui Traian – dacii și romanii în războaie – și să văd ce pot face, ca răspuns contemporan, la acest monument. Este o oarecare reținere, mai ales în discursul artei contemporane, de a aborda teme istorice, pentru că există întotdeauna riscul de a adopta un fel de parti-pris sau de a cădea în clișee, în exaltare ori în propagandă. Și atunci mi-am spus: cum aș putea să intru în dialog cu această columnă, care reprezintă o parte importantă a istoriei României, practic una dintre mărturiile fondatoare ale nașterii poporului român? Am zis: hai să luăm hățurile în mână și să vedem ce facem cu această temă și cum o pot trata astfel încât să ofer un răspuns în lumina cu lecturile și preocupările mele, dar, în același timp, foarte pertinent și curajos.

Daniel Sur: „Murus Dacicus” este instalat chiar printre marmurele romane. Cum s-a schimbat sensul lucrării odată ajunsă în acest context? Ce a însemnat pentru tine să o vezi, finalizată, acolo?

Mircea Cantor: „Murus Dacicus” este o lucrare-far în această expoziție, pentru că însuși conceptul de „Murus Dacicus” este un termen folosit în istoriografie, dat fiind că acest tip de construcție militară este unic în Antichitate. Dacii, prin felul în care își construiau fortărețele pentru a se apăra de dușmani, au creat un sistem defensiv aparte. Mie mi s-a părut foarte interesant, pentru că îl văd ca pe o sculptură în sine, oarecum dezbrăcată de întreaga încărcătură a semnificației istorice. Am văzut aici o apropiere de mișcarea Arte Povera, ai cărei artiști preluau cu ușurință elemente antice și le sublimau în instalații cu noi valențe semantice (Michelangelo Pistoletto, Giulio Paolini, Jannis Kounellis etc), sau artiști precum Richard Serra, care realizează intervenții în situ în diferite spații publice.

Am dus această lucrare mai departe, pentru că a fost construită de o echipă de oșeni stabiliți la Roma – am putea spune un fel de daci peste timp, exilați în noul imperiu european – și este așezată pe un pat de covoare maramureșene tradiționale. Asocierea dintre covoare, piatră și betonul celular peste care sunt așezate acestea, creează o tensiune între ceva care apasă, distruge și, în același timp, păstrează memoria, ca niște urme ale unei istorii semitragice, vechi și contemporane.

Am ținut foarte mult ca acești oameni să fie români stabiliți în Italia – oamenii care construiesc acest „Murus Dacicus”, cunoscut fiind faptul că românii sunt foarte îndemânatici și harnici, mai ales în construcții. I-am fotografiat și i-am inclus într-una dintre vitrinele care închid instalația „Murus Dacicus”, ca un fel de omagiu. Pentru mine, latura aceasta a legăturii umane și a implicării oamenilor în construirea lucrărilor mele este foarte importantă și face parte din legenda, din corpusul lucrării.

Daniel Sur: Masca lui Eminescu, așezată față în față cu capul adormit al unei Erinii, produce una dintre cele mai surprinzătoare întâlniri din expoziție. Cum s-a născut această asociere și ce fel de relație ai urmărit între cele două imagini?

Mircea Cantor: Dat fiind că directoarea muzeului și-a dorit foarte mult ca lucrările să intre în corespondență cu frumoasa colecție de sculpturi antice, am considerat că unele dintre ele pot dialoga foarte direct cu aceste capodopere. Îmi amintesc că, vizitând sala Galatului sinucigaș și văzând acea Erinie adormită, mi-am spus: trebuie neapărat să fac ceva cu asta. Era prea plastică, prea frumoasă; portretul are ceva extrem de modern.

Nu știam încă ce va fi, dar mă gândeam la „Muza adormită” a lui Brâncuși și tot căutam un portret care să intre în corespondență cu acest cap adormit. La un moment dat, acasă, mi-am spus: gata, știu care este. Prin excelență, masca mortuară a lui Eminescu, un fel de „dac suprem”, va produce cea mai surprinzătoare întâlnire.

Ideea soclului a venit ulterior și mi-am adus aminte de camerele din față ale caselor maramureșene, pline de cergi, covoare și perne, pe care erau așezate păpuși și diferite obiecte. Pe laviță se puneau, de asemenea, cergi și covoare. Mi-a venit spontan imaginea măștii lui Eminescu, așezată pe acest pat cald în care doarme.

Mai târziu mi-am adus aminte și de câteva înmormântări maramureșene la care am participat, când sicriul era adus în curtea familiei și acoperit cu țesături, iar masa era, la rândul ei, acoperită. Se crea o atmosferă foarte sacră, ritualică și protectoare.

Mai este și faptul că, pe Columna lui Traian, ultima scenă este cea cu o turmă de oi. Regăsim aici conotațiile transhumanței, acest obicei care s-a perpetuat, ca mărturie, prin „Miorița”, până în zilele noastre. Din păcate, lâna este astăzi aruncată, este lipsită de valoare în România, în timp ce alte țări o valorifică. Noi păstrăm poezia.

Am dorit ca Eminescu să fie mai aproape de noi, să nu fie acea mască mortuară într-o vitrină, pe o pernă de catifea, printre alte obiecte biografice, ci să o întâlnești direct. Și, indiferent dacă îl cunoști sau nu pe Eminescu, să ai această imediatețe a întâlnirii cu acest Hyperion adormit.

Daniel Sur: Ai spus că arheologia este una dintre sursele constante ale practicii tale. Există o descoperire, un sit sau un obiect care ți-a schimbat felul de a privi relația dintre trecut și arta contemporană?

Mircea Cantor: Pe mine arheologia mă interesează mai mult la nivel conceptual, pentru că reprezintă acel proces de stratificare și destratificare, în care descoperi obiecte și memorii stratificate. M-a impresionat legătura cu oamenii de la Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni din Piatra Neamț și de la Muzeul de Istorie a Moldovei din Iași, unde am înțeles, din dialogul cu ei, ce înseamnă arheologia. Am văzut și filmul minunat „Niascharian”, realizat de unul dintre nepoții lui Tonitza, despre mari arheologi români, în care sunt explicate foarte multe aspecte legate de descoperirile arheologice din România.

Dar, dincolo de acest aspect foarte terre à terre, foarte ad litteram, pentru mine arheologia este o magie, pentru că îți dai seama că ai acces la niște porți în timp și la niște intrări semantice pe care, în alte domenii, nu le poți avea sau le poți avea cu totul diferit. Iar integrarea acestor porți, a acestor constelații semantice, ca să le spun așa, mi-a permis să construiesc tot felul de instalații pentru această expoziție.

Daniel Sur: Trăiești la Paris de peste două decenii. Cum s-a modificat, în acest timp, relația ta cu România și cum se regăsește această relație în expoziția de la Roma?

Mircea Cantor: Practic, pe mine mă interesează, din România, niște vene de sevă care pot țâșni cu sensuri la nivel universal. Pentru mine, de exemplu, Eminescu este din România, „Murus Dacicus” este din România, iar Badea Cârțan – mă refer la ecoul lui Badea Cârțan din această instalație – sunt repere care pornesc din România, dar pot atinge, dincolo de granițele țării și dincolo de emoția pe care o provoacă românilor, și oameni din alte culturi. Sunt sigur de asta.

De exemplu, Eminescu are o planetă sau o stea numită după el – de NASA, nu mai știu exact. Este un lucru care îți arată că puterea lui, valoarea lui, depășesc spațiul românesc. „Murus Dacicus” depășește, la rândul lui, spațiul Daciei antice – este un concept pe care ar trebui să-l cunoaștem, indiferent de unde venim.

Badea Cârțan, de asemenea, mi se pare că reprezintă un fel de… am putea spune un fel de sindrom Badea Cârțan. Pentru că, ori de câte ori vii la Roma, printre lucrurile pe care vrei să le vezi, așa cum și Badea Cârțan și-a dorit, este Columna lui Traian. Fie că ești american, fie că ești francez sau de oriunde altundeva, vrei să vezi Columna lui Traian. Dorința lui Badea Cârțan, din secolul al XIX-lea, de a veni să-și vadă originile, mi se pare extraordinar de frumoasă – să vrei să vezi Columna lui Traian poate mai mult decât Columna lui Marcus Aurelius. Columna lui Marcus Aurelius este, desigur, acolo, dar cred că faptul că prima se află în acel for imperial și păstrează acea dimensiune arheologică, acel viscer al Antichității rămas deschis, îi conferă o valoare aparte.

Sunt, bineînțeles, și alte lucrări legate de România care, din nou, țin de felul în care trecutul aruncă oglinzi spre prezent, lovește prezentul cu oglinzi. Scena aceea cu Decebal, cu sinuciderea lui Decebal unde romanii încearcă să-l oprească pentru a-l duce ca trofeu la Roma, mi se pare universal valabilă: aici se întâlnesc războiul, agonia, cruzimea, mila, disperarea de ambele părți, moartea și viața, reprezentate simultan, sunt elemente prezente în viața umanității de la începuturi până în zilele noastre. Te gândești că actul de a-ți lua viața, pe care îl asociem de obicei culturii japoneze, cu seppuku sau harakiri, era reprezentat deja, acum două mii de ani, într-un basorelief de pe Columna lui Traian. Această lucrare s-a născut ultima pentru această expoziție și mi-a fost greu să vad direcția unde va merge când am decis să intru într-un dialog direct cu Columna lui Traian. Sunt multe scene foarte importante pe columna, ca de exemplu scenele de suovetaurilia sau șarja cavaleriei maure, sau acea «madonna dacică», cum o numesc eu – acea femeie cu copilul în brațe, sau capitularea dacilor etc., dar am ales sinuciderea lui Decebal, această scenă iconică căreia îi trebuia doar o atingere ușoară ca gest plastic, ca un fel de haiku. Căci columna în sine e atât de încărcată cu atâtea scene frumoase încât cu greu poți angrena un dialog artistic fără să cazi în derizoriu sau în emfază…

Daniel Sur: Și o ultimă întrebare, cu un răspuns foarte scurt: ești mulțumit de felul în care a funcționat colaborarea cu Palazzo Altemps și cu Accademia di Romania din Roma? Cum a ieșit expoziția?

Mircea Cantor: Da, foarte mulțumit! Sunt mulțumit de expoziție. De aici înainte, las publicul să decidă și să o ia sau nu cu el acasă.