Cristian Popescu este un dramaturg deghizat în poet, surprins de fenomenologia morții în momentul în care îi dădea replica și se pregătea pentru o carieră literară alături de prietenii, țigările și alcoolul de care a fost înconjurat în scurta sa viață. Un monograf credibil al său, actorul Mugur Arvunescu, afirmă că elevul Cristian Popescu avea talent de actor și că împreună cu Ducu Darie, viitorul regizor, a jucat în spectacole pe care cei doi le prezentau la Liceul Nicolae Bălcescu (actual, Sfântul Sava) unde erau colegi (prin 1975, cred). Cristian scria scenariile, iar Ducu Darie le regiza. Lor li se adăugase viitorul actor Radu Amzulescu, care se vedea medic, dar pe care Cristian l-a sfătuit să aleagă scena. Primele poezii „serioase” ale lui Cristian ar data de prin clasa a IX-a, când îi citea compozițiile sale lui Ducu Darie. Sub îndrumarea lui Daniel Barbu, viitor profesor de istoria artelor, Cristian a citit poeții interziși și a intuit că dincolo de poezia oficială există și altceva: „au început să compună muzică pe versurile poeților M.R. Paraschivescu, Dimitrie Stelaru, Radu Gyr sau să folosească versurile satirice ale lui Cristi.” (Mugur Arvunescu, „La Țigănci cu… Popescu”, Ed. Oscar Print, 2021). Dar Popescu a avut și o întâlnire admirabilă cu Ion Negoițescu, cel care i-a îndrumat lecturile și l-a urmărit un timp cu atenția sa… erotică. Mărturisirea lui despre cazul Negoițescu, în care a fost implicat prin „atenția” Securității, merită reținută pentru onestitatea și onoarea poetului, care se frământa într-un articol publicat imediat după 1990 că l-ar fi… denunțat pe criticul care semnase pentru mișcarea Goma. Nu avea de unde să știe la acea dată cât de mult erau implicați mari scriitori români în colaborarea cu Securitatea: răul național, sau cel puțin acest tip de rău, era mult mai mare.
În monografia spectacolului „La Țigănci”, care a făcut carieră în lumea teatrală românească (dar nu numai, a fost reprezentat și în străinătate), Mugur Arvunescu reproduce în facsimil două poeme ale elevului Cristian Popescu, publicate în revista „Adolescența” a Liceului Nicolae Bălcescu, una publicată în nr. 10/1975, cea de-a doua în nr. 11/1976. Alături de sora sa, Dana, devenită ulterior Jourdy, tânărul Cristian era unul dintre redactorii revistei. O reproduc pe cea de-a doua: „tată,/ ce-ai să te faci cu mine/ când tot orașul am-l strâng în pumn/ și zece țări vom cuceri dintr-o dată/ rădăcinile mele încă mai întorc/ viața-n pământ, aici lângă tine/ deci spune mi-arată care îmi este/ adevăratul destin/ și-nvață-mă cum să mă smulg/ din rana asta făcută de privighetori/ în cer/ mă cunoști pe mine cel/ care aleargă prin dealuri de vară/ și-și bea iarna din munți aleși/ acum versurile se revoltă din mine/ și-nving/ m-agață sus în aer/ s-aștept/ tată, ce-o să se întâmple cu mine/ când tot orașul am să-l strâng în pumn/ și zece țări voi cuceri dintr-odată?” (***). Cristi a strâns orașul în pumn iar în 1987 a apărut „Familia Popescu”, placheta de poezie tipărită pe hârtie de ziar care avea să impună o voce nouă, singulară. Această voce îl va determina profesorul Mircea Martin, mentorul Cenaclului Universitas, să comenteze în termeni… dramatici: „Cu inflexiuni din Bacovia și din Urmuz (acestea sunt umbrele tutelare, dar deloc tiranice), Cristian Popescu se arată gata să-și joace nu numai prezentul, dar și trecutul, nu numai biografia, ci și genealogia, să se despartă, adică să demitizeze figura mamei, amintirea tatălui etc. cu o detașare de-a dreptul terifiantă pe alocuri. Dedramatizarea existenței, bagatelizarea solemnității, a tragicului chiar, ating în aceste texte culmi necercetate până acum de poeții români.” (Totul de vânzare, prefață la ediția princeps, colecția „Cartea cea mai mică”) Așadar, dedramatizarea existenței până la posibilitatea instalării dramei autentice în propria viață…
Mircea Martin atinge un punct sensibil în poziționarea poeților români față de ceea ce numim îndeobște tragic, un cuvânt cât un fenomen devenit o vocabulă oarecare în vremea noastră lustrată de acest fior. Absența zeilor îi costă pe moderni. Jean Paul Domenach descrie privarea modernilor de spiritul tragic al anticilor în acești termeni: „În tragedia clasică, plinurile sunt acelea care se înfruntă: pasiuni, interese, valori; în anti-tragedia contemporană, sunt golurile: absențele, non-valorile, non-sensurile. Anti-tragedia își are surse în eșecul a tot ceea ce dădea o consistență tragediei: caracter, transcendență, afirmație.” (Întoarcerea tragicului, Ed. Meridiane, 1995). Poezia de debut a lui Cristian Popescu avertizează asupra acestui revers al ființei, tocmai prin miza pe non-sens, absența centrului, căderea din transcendent, inițierea farsei în actul constitutiv al operei, sombrarea într-o existență goală, mecanică. Într-o autobiografie sui-generis a autorului reluată în volum de același Mugur Arvunescu, Popescu îl descrie astfel pe Moș Gerilă (revelația datează din 1968-1970): „Nu mai crede în Moș Gerilă. Evenimentul începe în urma unui vis în care Moșul îi apare bătrân, cu sânii uriași, goi, cu păr alb, până la brâu, cu răni în mijlocul palmelor și unghii lungi, lăcuite în roșu” (Biograf). Aluzia la Dumnezeul biblic este străvezie, chiar dacă pentru asta a trebuit să-l travestească în… Moș Gerilă. Totuși, nu trebuie ca din acest imaginar debordant să deducem că Popescu nu ar avea organ religios în poemele sale. Vom vorbi și despre asta. Are, doar că ține să-l comunice altfel decât o făcea Daniel Turcea, ca să găsesc un versant opus.
Poemele din „Familia Popescu” sunt incantații de îmblânzire a morții, executate cu aerul unui poet buf, nu mai puțin serios, cu acel joc de-a râsu-plânsu valah care însoțește cele mai bune poezii ale românilor. Decesul prematur al tatălui său îl orientează clar pe viitorul poet: moartea trebuie îmbunată și, dacă se poate, subtil depășită prin punerea în scenă a unei butaforii și a unui text corespunzător, inițiat de un actor-regizor care nu ezită se automutileze în act. Mama este figura care îl va proteja etern, ca în acest autoportret executat cu mână sigură, netremurată: „Știu eu că până la urmă o să ajungi un poet mare. Ce dacă nu te iubesc femeile și-ți tremură mâna când duci mâna la gură? Ce dacă trebuie să-ți aduc eu aminte cum o cheamă pe soră-ta când vrei s-o chemi prin casă? Ce dacă tu ești încă cu un picior în maică-ta când alții au ajuns deja cu un picior în groapă? Să nu-ți pese, băiatul mamii. Asta e. Nu ești făcut pentru lumea asta.” (sfaturi din partea mamei). Și totuși, poemele acestea stranii pentru această lume au fost scrise. În plin totalitarism, în anii opaci ai stalinismului ornat cu lozinci mobilizatoare, Popescu scrie anti-lozinci, în care include familia – celula de bază a societății. Totul este sub semnul inversului. Fericirea locuiește în camere sărăcăcioase, în negrul de sub unghii, în pâinea umplută cu vată, în ferestrele lipite precum afișe pe blocurile cenușii, cărora bunicul le adaugă poza bunicii, în sărbătoarea de la „Local familial”, care ne va aminti mai târziu de filmele lui Kusturica, în mirosul de tei și de prăjeală al lumii de carton în care trăiau de-a valma oameni și păpuși mecanice. Trăiesc, căci poezia lui Cristian Popescu este aidoma afișelor lipite pe blocurile României – nu a plecat niciodată de aici.
Rita Chirian, una dintre cele mai bune interprete ale universului distopic-domestic Popescu, nota în articolul său „Arte familiale. Cristian Popescu” (Cultura, nr 289): „…narativitatea lui Cristian Popescu este mereu subordonată unui nucleu revelator, condensat într-o unică, aparent neglijentă și autarhică sintagmă, care este sinonimă cu un anume fel de a înțelege – poetic – realitatea (fie ea și biografică). Anostul, cotidianul, déjà connu-ul, familiaritatea își subordonează receptorul și, pe nesimțite, îl seduc. E, în textele lui Cristian Popescu, o atmosfera dizarmonică, de periferie provincială ori de mahala, în care actanții sunt fie fantoșe devitalizate, fie turgescent-colerice, motricități regizate ale unui spațiu butaforic.” Culmea este că această mahala este închipuită/văzută de poet dintr-un apartament din centrul Bucureștiului, deci ea poate fi extinsă fără probleme peste poleiala Căii Victoria sau a Cotroceniului: casa Popescu era situată imediat lângă sala Palatului, ne asigură același Mugur Arvunescu. Nu aș insista asupra acestui punct, dacă nu aș vedea un mobil profund în ceea ce face poetul în mai toată poezia sa – descentrează, pentru a reface lumea așa cum o vede el, o topografie personală pe care o visează și încearcă să o realizeze copii din întreaga lume (vezi deja oftatul mamei: nu ești făcut pentru lumea asta).
Cu tatăl plecat la doar 54 de ani, Cristi se va maturiza rapid și îl va conjura în poeme menite să prezerve memoria unui tată autoritar (ofițer de armă chimică), dar iubit, regăsit, renăscut în formule care frizează domesticul, acest univers încăpător, anti-barbian (foșnirea mătăsoasă a mărilor de sare e foarte departe, în alt spațiu oniric): „Am auzit c-o să-ți dea voie în vacanța de iarnă și tu o să-ți înhami două-trei muște la suflet ca să te-aducă direct la noi în bucătărie unde va mirosi a sarmale și a cârnați.” (despre tata și noi). Același Mugur Arvunescu ne spune că maiorul Popescu nu vedea cu ochi prea buni experimentele culturale încercate de Cristi alături de Ducu Darie, dar acestei opoziții cazone i se opune mama, cu armele ei matern-artistice: îi învață să cânte la instrumente, ea însăși fiind cântăreață de flaut. Această luptă a contrariilor ajunge în versurile lui Cristi, la modul ideal, o viață pentru o antiviață: „Aseară mama ne-a explicat că unora le ajunge să moară într-o noapte tot ce-au trăit în vreo 70 de ani. Ne-a explicat că tu, dacă ai trăit 54 de ani, trebuie să mori 54 de ani și de-abia după aia îți trece.” (idem)
„Familia Popescu” a produs un impact în critica epocii. Primul care a știu ce poet este Popescu a fost desigur Mircea Martin – l-a văzut crescând sub ochii săi. Zigu Ornea îi cunoștea poemele, nu neapărat cele din placheta de debut, prin intermediul fiului său, Liviu Ornea, și l-a îndrumat spre Cenaclul de Luni, unde amfitrion era Nicolae Manolescu. La apariția cărții de debut acesta a scris elogios: „Ce extraordinar poet este acest Cristian Popescu!” În pagina dedicată poeziei sale în „Istoria critică a literaturii”, criticul-instanță al epocii ajustează fraza și-i netezește zimții tari: „Ce extraordinar poet promitea de la început să fie Cristian Popescu!” Dispare adjectivul demonstrativ „acest”, dar nu și semnul exclamării. Însă urmarea plachetei de debut, volumele „Cuvânt înainte” și „Arta Popescu”, nu mai este validată de critic la același nivel. Poate unde așteptările erau mari, poate unde criticul care credea totuși în postmodernism nu mai este de acord cu principiile acestuia: fragmentarism, fulguranță ideatică, notații entropice, dispersia stilurilor, pamflete lirice etc. Cărtărescu sau Coșovei sunt totuși în alt plan decât Popescu, încă tratează romantismul inevitabil al poeziei lor cu serul postmodernismului. Pacientul e slăbit, dar… romantic. La Popescu, ruptura este evidentă: ceea ce rămâne din romantism este macerat de cheliferele unui poet care i-ar fi plăcut lui Greogor Samsa. Cu toate astea, Manolescu, care nu este vinovat că mutațiile se pot produce atât de repede în limbajul poetic, luându-i și pe cei mai subtili prin surprindere, reține originalitatea incontestabilă: „Tramvaiul, ca element de univers poetic, intră cu adevărat în literatură o dată cu Cristian Popescu, la fel cum sania a intrat cu Esenin”. Interesantă comparație. Metoda tramvaiului (s-o numim așa fără emfază, pentru a fixa procedeul) vine probabil din necesitatea modului de construcție poetic descoperit de poet. El traduce pentru Ducu Darie, încă din anul I de facultate, „Cenci” de Antonin Artaud și „Cameristele” de Jean Genet, unde cruzimea, subtonurile, manechinele sunt elementele care îi atrag pe cei doi adolescenți. Apoi, ei privilegiază în spectacolele pe care le montează, ne asigură Ducu Darie într-o confesiune reluată de Mugur Arvunescu în cartea sa, texte satirice de Arghezi, Eminescu, Caragiale, autori canonici, dar și subversive în comunism. Astfel, fără să fie provocator, limbajul și subiectele lui Popescu sunt profund subversive, începând cu deriziunea la care este supus realul și terminând cu autoironia macerantă. Școala ironiei la care a ucenicit era impresionantă, așa că… tramvaiul era o apariție ideală pentru lumea din țeasta lui Cristi. Poate că și Urmuz, evocat în analiza lui Mincu făcută poeziei lui Popescu, să fi fost un model, nu unul clarificator, ci mai subtil, difuz. Aceeași Rita Chirian crede că ezitarea lui Mincu de a-l accepta ca maestru incontestabil („Dar Cristian Popescu nu este un urmuzian de substanță, pentru că Urmuz își extirpează filonul afectiv sau îl camuflează, făcându-l de nerecunoscut prin grotesc; or autorul «Familiei Popescu» face din acest afect unica preocupare scripturală și «psihologic㻓) nu convinge pentru ceea ce ea descoperă drept afinitate majoră: „… linia ectopică dintre cei doi este mai mult decât evidentă: personajele alcătuite într-un atelier de butaforii fantaste nu pot avea decât o unică paternitate în literatura română: Urmuz, chiar dacă un Urmuz distilat prin onirism, ironie și postmodernitate”.
„Cuvânt înainte” (Cartea Românească, 1988) a păstrat în paginile sale capitole din cartea de debut, Local familial, Arborele genealogic, La comemorarea bunicii, Despre tata și noi, nu și Sfaturi din partea mamei și Mic dicționar al familiei popescu. Poemul de final, Dorință, reia tema manechinelor (Bruno Schulz poate fi și el invocat, cu cartea cu același titlu), semn că poetul era deja preocupat să fixeze un subcontinent al poeziei sale. Cred că nu exagerez dacă folosesc o expresie geografică, se știe că numai cărțile subțiri pot opera cu vaste întinderi subsumate unei geografii… spirituale, nu este nevoie de opuri de sute de pagini cum vor chiar postmodernii să ne facă să credem. Universul într-o coajă de nucă, cu expresia lui Shakespeare, este la fel de mare precum cel din fața ochilor noștri. Poemul final este un credo și un deziderat: „Asta-i tot ce-aș vrea și eu de la viață: când s-or strica manechinele astea de-acum, din vitrine, să le facă pe-alea noi după chipul meu, să-mi semene. Să se mândrească și copiii mei când or trece prin față, pe la «Adam».” Nu doar numele unui notoriu magazin comunist în epocă, ci și al primului „manechin” făcut de Dumnezeu (Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie – Geneza, cap. 2). Poemul liminar al plachetei este la fel de scurt, ca un epitaf cu care poți începe viața, un paradox marca Popescu, ca într-o partidă de șah unde gambitul sacrifică ceva pentru o viață de după: „Trebuie spus că nu dorm în fiecare noapte./ Ca să am un somn odihnitor în liniștea și răcoarea nopții/ Tale./ Citind aceste rânduri/ Cititorul s-ar putea gândi că: «Zău,/ trebuie să mori înainte să mori.»
Mitologia tramvaiului a luat naștere în această carte de 47 de pagini, subțire ca o proclamație a părinților fondatori, doar ca era un singur părinte. Gavriil Pinte a făcut un spectacol după cele 10 poeme „tramvaiste”, unde regele este tramvaiul 26, învestit cu puteri magice și totuși atât de popular, iar oamenii au putut să vadă cu ochii lor cum vehiculul atât de popular a coborât din paginile cărții chiar în orașul lor aglomerat. Dar mai devreme, ne asigură Mugur Arvunescu în cartea sa, Cătălin Țîrlea a filmat pentru TVR pe un traseu care începea la Cartea Românească și continua până la Spitalul Fundeni. Vatmanul, ni se spune, a fost convins să facă la capătul cursei bucla de întoarcere timp de 15 minute, cu pasagerii urcând pe traseu, filmați inclusiv din interior: „Tramvaiul susură pe șine. Electric, adormitor. În tramvai, aerul e gros ca o spumă. Îl sorbi, amețitor. Călătorii, ce companie, zâmbim, ne întreținem. Doamne, spune unul, nu-i așa că-i bine când simți dimineața cămașa, pantalonii… Sunt obișnuite cu tine, liniștite, te cuprind sincer, răcoros. Tramvaiul susură pe șine. Adormim clătinați ușor.” (Cu tramvaiul) Când a ajuns la Craiova, invitat la proiectul meu „Scriitori la TraDem”, Ioan Es. Pop și-a amintit de prietenul său Cristi. A vorbit pe un ton liniștit, calm despre Cristi, despre întâlnirea providențială, despre viitor: „Când am auzit că se poate scrie aşa cum scrie Cristian Popescu (asta mi se întâmpla în 1986), citisem un grupaj în Convingeri comuniste, am zis: înseamnă că eu nu sunt chiar atât de tâmpit şi de nebun şi nu scriu chiar aşa aiurea… ceea ce fac eu, să fie cât de cât poezie. Pop a citit atunci pentru noi Popescu, o privire spre viitor, scris prin 1995 («… nu ştiam că în 1996, Popescu chiar urma să dispară»): «Într-o zi vei fi nume de stradă, Popescu,/ şi nu cred c-o să-ţi convină să te calce/ toţi în picioare atunci. (…)/ Zău, nu știu pentru ce ne chinuim atâta să ajungem nume de străzi pentru alții, Popescu…»”.
București, orașul despre care scrie idile, fabule, povești pentru liniștit sufletul și mintea, este epitomul modern al Bucureștiului descris de Mircea Eliade, căruia mai târziu îi va adapta „La țigănci” pentru scenă, un centru al lumii, loc mitic pe care nu-l va părăsi niciodată, nici atunci când după 1990 i se propune să meargă la o rezidență literară la Paris. Munca la acest spectacol în care s-a implicat total, colaborarea cu regizorul Alexander Hausvater, sunt descrise de Mugur Arvunescu astfel: „poetul Cristian Popescu (prietenul nostru care adaptase și textul Cătușelor alături de Irina Călin – Au pus cătușe florilor, de Fernando Arrabal, n.m. N.C.) aducea câte o pagină-două de dialoguri pe zi, pe care le zămislea noaptea cu regizorul. Pentru prima oară un poet din România (….), un poet repeta o experiență des întâlnită în dramaturgia occidentală: conceperea unui text dramatic alături de actori în timpul repetițiilor.” Nu doresc să conving pe nimeni că Popescu își intrase în rolul de dramaturg, textele anterioare dovedesc acest tip de scriitură, dar, o dată cu profesionalizarea, scrisul lui confesiv capătă accente ale unui profesionist al dramei. O făcuse și în „Cuvânt înainte”, când personajele aveau rolul și locul cuvenit: „De când circulă douășase, familia mea are locul acesta rezervat în tramvai. Uite plăcuța cu numele nostru. Aici a stat întotdeauna tata, aici a stat bunicul. Ședeau nemișcați cu biletul în mână, cu zâmbetul pe buze. Uite acum eu păstrez colecția de vederi din toate stațiile în care oprește douășase. De la tata știu cum trebuie unsă din când în când fereastra cu lac de unghii ca să strălucească priveliștile.” Personajele par desprinse din „Șase personaje în căutarea unui autor”, cu excepția faptului că nu sunt lăsate să vorbească: bunicul, tatăl, mama, sora, Cristi și iubita lui. Manechinele țin locul personajelor la coborâre, iar când cele vii se întorc le găsesc murdărite de ruj, deoarece domnișoarele îl sărută în absență pe Cristi. Dramaturg și regizor al proprie existențe, Cristi evoluează pe scena nesfârșită a orașului, căruia îi dedică idile, un gen literar uitat, resuscitat de tandrețea, ca și de ironia blândă a autorului: „Da, scriu idile despre București. Și despre tramvaiele lui. Mai ales când spun că a merge cu tramvaiul înseamnă să călătorești cu o sală de așteptare. […] Vatmanul poartă număr. Deschide cele mai anonime porți cu cea mai mecanică mișcare. Se bucură foarte mult când își sună clopotul intrând în Pasajul Obor.” Str. Cornelia și Str. Popa Soare sunt personaje, ființe vii, nu doar căi pietruite: „Pe Cornelia am văzut-o prima oară la un bal, la Casa de cultură de la nr. 3 unde cânta muzică populară și se adunau fluturii pe trompete ca-n jurul felinarului, noaptea. Copiii îi știau pe dinafară numărul pietrelor din caldarâm. Și Cornelia avea cusută pe umăr o plăcuță de metal cu numărul 7; acolo am locuit eu acum câțiva ani.” (Str. Cornelia)
A rămas să discutăm despre sentimentul religios al poetului, modul în care raportează la transcendența pe care o escamotează în poemele sale, cu aerul că cerul e gol, iar formula nietzscheeană Dumnezeu a murit are conținut. În poemul „A sta și a te întreba”, el recurge la confesiunea necoruptă de simptomele bolii numită Literatură, se despoaie de orice orgoliu de creator, își refuză statutul social, se leapădă de poza de autor, cere eliberarea de ego-ul social: „Eu de asta scriu: ca să mă las de scris.Ca să mă pot ocupa – odată și-odată – cât mai bine și mai firesc de trăit. (În mare măsură viața de zi cu zi se opune scris-cititului, care-i numai de noapte cu noapte). Poezia este un mod vindecător de a fi, un tratament de întreținere. Nu am după ce degete să mă ascund: îmi accept, îmi asum boala. În cazul meu, accidentele existențiale, sărăcia, frica, neputința de a iubi, orgoliul, destrăbălarea nu se pot (pe rând sau toate laolaltă) calma și înlătura decât în momentul exploziilor emotive, mentale, sufletești și temperamentale, doar în bubuituri ale inimii care – la rândul lor – se descarcă, se înmoaie prin receptare, și prin producere de diverse expresivități artistice.” Conchide că finalul exemplar al acestei ruminări este absența scrisului, lipsa de motivație, intrarea în repaos. După care continuă: „Și bineînțeles că modalitatea acestui fel de literatură nu poate fi decât autospovedania. Numirea continuă (și spunerea și răspunerea) a excrementelor mele păcătoase, a durerii.” În acest punct, el atinge paroxismul ecorșeului artaudian: „Là, où ça sent la merde, ça sent l’être.” (din piesa Pour en finir avec le jugement de dieu).
Cristi Popescu nu este însă atât de sfidător ca „sinucisul societății” Artaud; tot ceea ce dorește este fapt reconcilierea cu Dumnezeu, inclusiv pe panta decăderii ultime. Abia atunci te apropii de divinitate, obții kenoza. În „Caiet de citire și de caligrafie: fragmente de jurnal”, apărut la Ed. Vinea în 2003, poemul ideal leagă credința și cunoașterea în ceea ce Popescu numește „oglindirea directă a persoanei întregi a poetului. Un asemenea poem este hârtie înviată, pădure foșnind din nou.” (Utopie). Popescu locuiește în Utopie, dar are o adresă precisă unde vrea să stea: „Dacă m-ar întreba cineva unde aș vrea să-mi trăiesc viața, s-ar putea să răspund că în București, pe strada Plantelor, în casa (fostă de nebuni) în care a murit Mihai Eminescu. Dacă m-ar întreba ce-aș crede eu că ar fi bine să funcționeze acum în acel imobil cred că aș răspunde: un fel de-grădiniță-maternitate-oficiu-al-stării-civile-bordel-frizerie-de-copii-fabrică-de-bomboane. Dacă m-ar întreba cineva ce instituție ar trebui să-și aibă sediul în casa (fostă de nebuni) în care a murit Mihai Eminescu, aș răspunde cu siguranță: ȘCOALA DE MORȚI FRUMOASE. Fără vacanțe. Fără repetenți. Doar magna cum laudae. Eminescu însuși a fost eminente în această școală (vezi Odă). Eminescu a fost școlar model.”
În zilele premergătoare morții sale, ni se spune că Popescu lucra la acest poem:
„1. De trei ori mi-a trecut de la o tâmplă la alta steaua rece, polară. Steaua cenușie, murdară. Cea care-atârnă la îngerii căzuți pe epoleți. Iată aceste trei icoane atârnând la apus. Astfel mi s-au împrăștiat creierii pe pereți. Așa pățesc cei cărora li se întâmplă s-ajungă poeți.
O fereastră mi-a fost găsită întoarsă cu fața la perete. Altă fereastră era întoarsă, ca un buzunar, pe dos. Cioburi și zoaie de peisaj erau împrăștiate de-a valma, pe podea. În baie, în locul oglinzii, s-a găsit o gaură neagră de canal aburind. Era tunelul pe care încercasem totuși să-l sap ca să scap. Dar nu. Degeaba: exact ca și găina care, conștiincioasă, își stoarce întreaga existență într-o ciorbă. Așa și eu – într-o pagină de poem. Treizeci de draci au făcut foc la mine sub cristelniță. Și azi mai chefuiesc cu ciorba botezului meu.
Până a doua zi, cele trei icoane le-am și dat cu cremă neagră de ghete. Și-am să le lustruiesc sârguincios, zi de zi. De-acum știam: numai la icoane negre mai aveam dreptul a mă ruga. Numai la Bran ținându-l în brațe pe Stan, în poziția Pietà. Eram, oricum, la cea mai mare depărtare, la cea mai mare înălțime, la cea mai mare adâncime în blestem. De trei ori îmi trecuse de la o tâmplă la alta steaua rece, polară. Steaua cenușie, murdară. Dracii au făcut beție cu lacrima mea…” (Strigătul).
Poemul e mai lung, ca treptele pe care coboară damnații lui Dante, și poate fi socotit un cap de pod al răbdării unui poet care a împletit în scurta lui răbdarea cu nerăbdarea în funii subțiri pe care încerca o ascensiune rară. În clipa morții se autoflagelează pentru că nu poate să iasă din cercul vicios scrisului, unica sa bolgie, nu poate trăi așa cum și-a dorit, fără cuvinte în pagină. O tăcere popesciană ar fi fost imposibilă, chiar și dacă ar fi folosit, cum era îndrumat, rugăciunea ultimă: „Rugăciunea cea mai puternică este rugăciunea scurtă, care se face din adâncul inimii cu suspine și cu lacrimi, după mărturia Sfintei Scripturi: «Dintru adâncuri am strigat către tine, Doamne, Doamne auzi glasul meu» (Ps. 129, 1).”
Glasul lui Cristi Popescu se aude și azi, undeva între scena literaturii pe care a frecventat-o discret pe pământ și înălțimile spirituale la care jinduia unul dintre cei mai autentici poeți din câți are literatura română (nu mai mult de 7, cifra perfectă).