Obiectele din casa. Semne si prevestiri

In imaginarul popular, spatiul casei e investit cu functia oraculara. „Apropierea unui deces afecteaza spatiul in care se afla cel <<insemnat>> cu pecetea mortii“,1  de aceea, locuinta, obiectele, fiind legate de existenta cotidiana, au un rol primordial.
Casa, ca spatiu care a adapostit si a protejat omul in timpul vietii, „comunica“, in iminenta mortii stapânilor, diferite semne. Primul prevestitor, in mentalitatea populara, se considera a fi ceasornicul casei2 : „Exista la fiecare casa locuita, mai ales la cele vechi, de lemn, in pereti, grinzi sau cercevelele ferestrelor un c. sceasornict al casei“3. Potrivit credintelor, acesta este „un duh trimis de Dumnezeu spre a prevesti moartea celor din casa“4. Ceasornicul casei poate fi incarnat de o musculita, de o insecta sau un gândac, de carii si de sarpele casei5 , care bat din aripi, rod bârne sau bocanesc in peretele casei6. Prevesteste moartea când nu se mai aude, sau dimpotriva, când sunetul sau se aude in mod repetat, dar si când se aude in dreptul usii, deasupra ei.7  Usa este un spatiu de trecere, cu un dublu statut: este o frontiera care desparte spatiul intim al casei de lumea de afara, dar se poate spune ca delimiteaza lumea de aici si lumea de dincolo; o data iesit pe usa casei, pentru mort nu mai exista cale de intoarcere. El a plecat deja spre lumea de dincolo. Aceasta este legatura dintre prevestirile de moarte si usa. Auzindu-l batând in preajma usii, oamenii cred ca anunta o noua trecere.
Totusi, sunetul produs de ceasornicul casei nu este legat numai de câmpul semantic al mortii. Prevestirile acestuia sunt diferite in functie de modul si locul in care se aude.
Este semn rau: „când bate“;
„când bate la icoane, in peretele de apus“;
„când se aude la usa, deasupra ei sau se muta spre ea“.8
Este semn bun: „când bate (regulat) (…);  când se aude spre fundul casei“;
„când sunetul se aude sau se muta in peretele unde stau icoanele sau sub ele“;
„când se aude la fereastra <din dos> (…), deasupra mesei (…),  aceasta insemneaza ca e casa cu noroc (…), facuta pe loc <curat>“9.
Ceasornicul casei mai poate vesti nasterea unui copil, dar si venirea oaspetilor: „Când bate in fundul casei, se <naste un fiu>“; „când bate <inlauntrul> casei (…), vin oaspeti“.10  Se poate vorbi de ambiguitate in cazul unor credinte legate de ceasornicul casei, deoarece acelasi semn apare drept exponentul unor directii de prevestire diferite. Daca in cazul penultimei credinte citate ambiguitatea poate fi risipita, deoarece nasterea unui copil este si un semn bun, nu acelasi lucru se poate spune despre sunetul ceasornicului casei, in preajma icoanei, privit atât ca semn bun,  cât si ca semn rau.
Icoana ocupa un loc special in interiorul casei, având un rol ritualic, simbolic, iar semnele prevestitoare legate de ea, „desi mai putin frecvente, au o mare influenta asupra starii sufletesti in familie“11.
In cultura traditionala româneasca, ea reprezinta obiectul sacru al casei, legatura cu divinitatea, puterea sacrala si apotropaica a acesteia fiind intarita de sfintirea de catre preot. Astfel, ea devine cea mai puternica forta de aparare a oamenilor impotriva raului12.
De aceea, in privinta puterii prevestitoare a icoanei, nu exista nici o indoiala: „Când icoana cade din cui asa de la sine, e semn de moarte“, „Când plesneste icoana se crede ca este ceea mai mare nenorocire a casei“; „Când trosneste icoana, e rau de moarte“13.
Ca „facatoare de minuni“, icoana e cunoscuta si pentru prevestirea ploii: „Când icoana facatoare de minuni are stropi de apa (e asudata), e semn ca va ploua“14. Datorita puterilor sale, oamenii o folosesc in perioadele de seceta, in riturile de invocare a ploii15.
Alt obiect prevestitor in interiorul casei, si acesta cu un substrat religios, este candela. Prin aprindere, dobândeste si ea rolul de a proteja casa de intruziunea raului, alaturi de icoana. De aceea, in momentul stingerii sau al varsarii continutului – untdelemnul – se considera ca prevesteste moartea unui membru al familiei: „Când versi candela, e semn de moarte“, „Când s-a stinge candela de la sine, e un mare rau“16.
Candela inglobeaza in ea lumina, caldura si implicit, viata. Aceste trei elemente sunt legate intre ele simbolic, de aceea, stingerea de la sine reprezinta o ruptura perceputa ca aducatoare de rau, efectul fiind distrugerea triadei: fara lumina nu mai exista caldura, iar fara acestea doua, viata devine imposibila, nu numai in plan simbolic, ci chiar material.
Candela, ca si icoana, de altfel, sunt simboluri ale sfinteniei, si cum multi sfinti au avut darul prezicerii, al prorocirii, se crede ca acest dar este prezent si in obiectele care-i reprezinta.
Un semn al iubirii Domnului se considera ca este atunci când lumina candelei arde fara sa se stinga 40 de zile. Dorintele omului sunt ascultate si  Domnul ii trimite semne:
„Când arde candela 40 de zile fara sa se stânga, Dumnezeu ii descopere ceea ce doreste, daca are vreun prepus sbanuialat ceva“17.
Candela ar putea fi prevestitoare si a unor evenimente de o mare importanta istorica: „Calugarii de la Manastirea Putna spun ca la mormântul domnitorului Stefan Cel Mare, candela s-a stins doar de 2 ori in decursul a 500 de ani: prima data la rapirea Bucovinei si a doua oara la rapirea Basarabiei!“18.
Potrivit acestei informatii candela s-a stins, coincidenta sau nu, in momentul in care tara a pierdut câte un teritoriu. Simbolic, aceste teritorii faceau parte din „trupul“ României si de aceea pierderea lor a insemnat o moarte, o „eviscerare“, producând stingerea candelei chiar la mormântul lui Stefan cel Mare, cel care, in timpul domniei, a incercat sa-si mentina intact teritoriul – Moldova.

NOTE:
1) Ion H. Ciubotaru, Marea Trecere, Bucuresti, Ed. Grai si Suflet – Cultura Nationala,1999, p. 14.
2) Mai este numit si „ceasornicul mortii“, „tocanitoarea“ sau „ciocanelele casei“, v. I. Muslea, Ov. Bârlea, Tipologia folclorului. Din raspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucuresti, Ed. Minerva, 1976, p. 459.
3) Ibidem.
4) Ibidem, p. 460.
5) Sarpele casei se ascunde „sub prag, sub vatra (locuri sacre), in peretele casei, in grinda (…), prezenta lui fiind semnalata de un ticait ca de ceasornic. (…) De regula, ticaitul prevesteste moartea sau alta nenorocire; totusi, când bate regulat, se crede ca e semn bun (…)“, Antoaneta Olteanu, Sarpele casei – Ipostaze, in Revista de etnografie si folclor, Ed. Academiei Române, Tomul 43, Nr. 1-2, 1998, p. 37.
6) I. Muslea, Ov. Bârlea, op. cit., p. 460.
7) Ibidem, p. 461: „Semn de moarte: când nu mai bate /…/; când bate des /…/; când se aude la usa sau deasupra ei sau se muta spre ea“.
8) Ibidem.
9) I. Muslea, Ov. Bârlea, op. cit., p. 461.
10) Ibidem.
11) E. Bernea, Moartea si inmormântarea in Gorjul de Nord, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca, 1998, p. 17.
12) I. Evseev, Dictionarul de simboluri si arhetipuri culturale, Timisoara, Ed. Amarcord, 2001, p. 83 : „Fiecare icoana din casa, mai cu seama daca a fost sfintita de preot sau este mostenita de la parinti si bunici, poseda macar o parte din puterea icoanelor <facatoare de minuni>“.
13) A. Gorovei, Credinte si superstitii ale poporului român, Bucuresti, Ed. Grai si suflet – Cultura nationala, 1995, p. 110.
14) Ibidem.
15)  Fiindu-i cunoscuta puterea, icoana e folosita pe timp de seceta in riturile de chemare a ploii; v. I. Evseev, op. cit., p. 83.
16) I. Nicolau, C. Huluta, Credinte si superstitii românesti dupa Artur Gorovei si Gh. F. Ciausanu, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2000,  p. 46.
17)  E. N. Voronca, Datinile si credintele poporului român, Iasi, Ed. Polirom, 1998, vol. II, p. 493.
18) Ion Rusu, Candela de la mormântul lui Stefan cel Mare, in revista Paranormal, anul VII, nr. 7, p.11.