Cum aduci un Tonitza pe peretele din sufragerie?

Simplu, ar zice unii:
il iei din muzeu.
Am intrat in casa in care locuise Nicu Ceausescu (actualul sediu al UNITER), daca imi aduc bine aminte, in ziua de 27 decembrie 1989. Inca se mai auzeau tiruri izolate, pe strazile din centru. Eram acolo cu un grup de muzeografi, pentru a inventaria bunurile culturale din casa. Intre ele, colega Carmen Brad a identificat si câteva tablouri care aveau numere de inventar ale Muzeului National de Arta. Respectivele opere fusesera imprumutate, in anii ’80, Gospodariei de Partid, pentru a decora casa in care locuiau Ceausestii. Pentru ei, pentru odraslele conducatorilor, a lua un obiect dintr-un muzeu (a-l rapi, asadar, din fata ochilor vizitatorilor obisnuiti), pentru a se bucura numai ei de vederea lui, era un lucru asupra justetei caruia nu se indoisera, imi imaginez, niciodata (asta, daca si-au pus, vreodata, problema de unde provenea obiectul in cauza). Considerau, probabil, ca era un fel de drept al lor sa isi aproprieze din bunurile publice, numai pentru ca erau fiii dictatorului. Mi-am adus aminte de acest episod atunci când, in legislatura trecuta, conducerea Senatului a facut o cerere surprinzatoare catre Ministerul Culturii, solicitând sa i se imprumute mai multe opere de arta, din colectiile Muzeului National de Arta Contemporana, pentru „decorarea“ salilor si birourilor Senatului. Judecata, in mintea senatorilor, parea simpla: obiectele alea sunt artistice, adica, decoreaza locul; si, pentru ca au fost achizitionate din bani publici, ele pot sa serveasca interesul public nu numai daca stau intr-un muzeu (unde, oricum, nu incap toate pe pereti), ci si daca decoreaza birourile celor care sunt insisi reprezentantii Poporului. Trec peste faptul ca parlamentarilor in cauza nu le-a trecut prin minte ca ar putea sa achizitioneze ei insisi niste opere de arta, daca tot vor sa isi infrumuseteze viata; ideea ca trebuie sa platesti pentru o opera de creatie intelectuala nu pare sa fie foarte populara, in România (de aici, poate, si frenezia de a copia, ilegal, orice film, piesa muzicala sau program de calculator). Dar ideea ca dintr-un muzeu public, daca esti la putere, te poti aproviziona ca de la aprozar pare sa fi fost mostenita de la fosta familie dictatoriala, in linie dreapta. Sa fie de vina lipsa de educatie (cei sapte ani de acasa, când parintii isi duc copiii la muzeu) sau lipsa de cultura (ca, doar, in scoala româneasca numai despre patrimoniu si despre menirea muzeelor nu se invata!)? Sau, poate, memoria senatorilor era, inca, proaspata, despre obiceiurile defunctei Gospodarii de Partid, transformata, in 1990, in RAAPPS?
M-am gândit la aceste lucruri zilele trecute când, aflându-ma la o conferinta in Georgia, am fost rugat de o jurnalista din Rusia sa ma ocup de organizarea unei conferinte in Abhazia. Desigur, provincia georgiana, a carei „independenta“ nu a fost recunoscuta decât de catre Rusia, nu pare locul ideal pentru conferintele internationale dedicate muzeelor. Dar rugamintea ziaristei avea un tâlc: in fata unei conduceri, cel putin autoritare, daca nu, chiar, dictatoriala, bietii muzeografi nu aveau nici o sansa pentru a apara patrimoniul muzeelor din regiune. Conducerea abhaza tocmai le ceruse muzeelor sa faca bine si sa ii decoreze birourile cu oarece opere de arta. Cu alte cuvinte, speranta jurnalistei era sa vina, in Abhazia, un grup mai mare de specialisti straini (pentru ca, evident, in ochii stapânirii locale, specialistii din propriile muzee nu valoreaza mare lucru), care sa vorbeasca presei locale despre rosturile unui muzeu, cu speranta ca stirile vor ajunge si la urechile conducatorilor.
In atitudinea tuturor acestor parveniti este ceva mai mult decât convingerea ca ei sunt, de fapt, mai presus de lege. Pentru ca, la urma urmelor, as putea fi de acord cu ideea directorului unui muzeu olandez de a imprumuta obiecte de valoare artistica foarte mica, aflate, totusi, in colectiile muzeului, oricui doreste acest lucru, pentru o perioada scurta de timp si in baza unui contract care sa impuna conditii extrem de severe de conservare a bunurilor, pe perioada in care se aflau in posesia amatorilor. Puteai, asadar, daca plateai, sa tii o saptamâna, pe un perete din living, un tablou provenind de la muzeu si sa te bucuri, in liniste, doar tu si familia ta, de el. Dar imprumutul nu se facea discriminatoriu (nimeni nu era favorizat cu un contract mai putin constrângator) si, in orice caz, nu pe gratis (pentru ca, de fapt, ideea a aparut din necesitatea suplimentarii bugetului muzeului). Lasând la o parte faptul ca amintitii conducatori si familiile lor nu se puteau gândi, nici macar o clipa, ca ar trebui sa si plateasca, in vreun fel, pentru placerea intelectuala de a admira o opera de arta1, ca si evidenta ca ei se percep mai presus de lege, mai este ceva ce nu este la locul lui in toata aceasta poveste: atitudinea fata de muzeu. Lipsa de respect pentru o institutie de cultura se conjuga (sau, poate, se si explica prin ea) cu ignoranta, in cea mai agresiva forma a sa. A pretinde unui muzeu sa iti imprumute un obiect din colectiile sale pare, pentru un om educat, un nonsens, la fel cu a te duce la un magazin de pantofi ca sa ceri sa vina chelnerul, sa iti ia comanda. Acesti oameni, pur si simplu, considera ca muzeele nu sunt altceva decât niste depozite unde se aduna niste obiecte mai mult sau mai putin vechi si mai mult sau mai putin valoroase. Ca obiectele in cauza joaca un rol social, numai daca sunt puse in valoare, pentru intreaga societate, de catre cei care stiu sa faca acest lucru (adica, muzeografii), si ca valoarea lor reala o depaseste, cu mult, pe cea intrinseca, fiind o valoare simbolica, ce tine, in mare masura, de context, toate acestea sunt lucruri pe care respectivii conducatori (politici?) dovedesc, limpede, ca nu le cunosc.
Dar exista, ca intotdeauna, un revers al medaliei: ignoranta are niste cauze directe. Sigur, una dintre ele tine de faptul ca persoanele in cauza provin din familii fara vreo deschidere pentru cultura si ca nici scoala nu i-a luminat prea mult. Dar ma intreb si daca muzeele insesi au incercat sa faca ceva. A sta, ca specialist de muzeu, in banca ta si a privi superior pe toti agramatii care se cultiva doar din ziare si din emisiunile de bingo de la televiziuni nu este o solutie buna, pentru propria ta existenta. Unul dintre agramatii astia poate sa ajunga in conducerea statului, a judetului, a localitatii si, daca nu ai incercat sa il atragi la muzeu si sa ii explici, pe intelesul lui, pâna atunci (eventual, chiar de când era mic), rosturile sociale, benefice, ale institutiei, te poti astepta, oricând, sa iti ia obiectele din muzeu ca sa le duca la el, in sufragerie, sau sa iti desfiinteze institutia, prin comasare, cu ansamblul local de cântec, joc si voie buna., cu justificarea ca …doar asa se intareste cultura (plus ca, din banii economisiti se face si o manifestare, cum altfel, daca nu… de suflet).

Nota:
1. De fapt, ma indoiesc sincer ca cei in cauza chiar erau traversati de vreun fior estetic. Mai degraba, imi imaginez ca au aflat ca asa „da bine“, intr-o casa: sa ai tablouri pe pereti.