Traim sub timpuri si câteodata pare ca timpurile ne traiesc pe noi, ne consuma, ne erodeaza interiorul si ne forteaza sa umplem tipare straine. Se vorbeste astazi despre felul în care mass-media si alti factori influentatori externi construiesc individul, despre ideea unui destin pre-trasat, despre sentimentul necesitatii induse si subminarea stimei de sine a indivizilor prin diverse forme de promovare.
Lucrarile unor autori precum Jean Baudrillard sau Philip Cushman subliniaza cu o claritate aproape violenta ideea golirii de esenta a sinelui si de înlocuire a neperisabilului însufletit cu o materie perisabila, glorificata si prezentata ca fiind unica salvare a muritorului, singura sa cale de a fi „în timp“. Conceptul de Saeculum pare sa se fi tradus în post-modernitate mai curând prin englezescul trend, însotit de toate caracteristicile sale, decât prin imaterialul suflu al ideilor la care se referea initial.
În concordanta cu noile manifestari ale societatii contemporane, se naste în anii ’70 conceptul de cultura materiala, ale carui radacini pot fi regasite în cercetarile antropologice ale anilor ’30. Accentul începe sa cada din ce în ce mai mult pe modificarile pe care le sufera paradigma relationala „subiect-obiect“, atunci când primul îl înglobeaza pe al doilea, lasându-se uneori stapânit de el.
Golul interior si alte maladii sufletesti moderne – o anamneza
În articolul „Why the Self Is Empty?“, Philip Cushman contureaza imaginea sinelui contemporan, subliniind importanta integrarii sale în cadrul unei analize contextualizate, ce îl urmareste în cursul evolutiei sale, dar si în cadrul culturii care îl defineste. Descriind sinele ca pe ceea ce un grup cultural întelege prin a fi uman, alaturi de toate limitele, daruirile si asteptarile ce-l însotesc, Ph. Cushman atribuie conceptualizarea culturala si configurarea individului actiunilor economiei si politicii unei epoci.
The Empty Self este sinele ce asteapta confirmari, validari si transferuri simbolice dinspre exterior, sinele ce se agata de semne, sinele ce strabate un cursus honorum însotit de „cârje“ materiale si ale carui împliniri, fie ele chiar interioare, nu pot fi decât concrete, palpabile. Sinele „sec“ este acela care, în trecerea prin viata, lasa în urma-i o dâra lunga de posesiuni tangibile dar perisabile, iar emergenta sa, istoric vorbind, se face simtita odata cu începutul proceselor de industrializare, urbanizare si secularizare. În contextul deprecierii sentimentului comunitar, a traditiei si a întelesurilor împartasite, sentimentul încrederii de sine si al valorii personale a condus catre instalarea unei stari cronice de neîmplinire emotionala.
Eul postbelic îsi dezvolta o tendinta catre exhibarea unui individualism rezervat, care constituie obiectul de interes a doua profesii: psihoterapia si publicitatea. Angrenate într-un dans perpetuu, fiecare dintre ele încearca sa suplineasca aceasta lipsa – prima cautând sa vindece, iar cea de-a doua sa întretina artificial frustrarea.
Ph. Cushman descrie o construire a eului postmodern într-o structura vida, pre-trasata de institutii care creeaza si manipuleaza dorinta de împlinire a individului prin necesitatea continua de justificare a existentei sale (statul) si prin instituirea unei înclinatii subconstiente catre consum (mai ales în cazul economiei postbelice, dornica sa promoveze consumul de bunuri si experiente non-esentiale). Obiectele culturii materiale, care se instaureaza dominant în lumea ce-si revine în urma celui de-al doilea Razboi Mondial, sunt expresia unei noi ere, formând si modelând constelatiile puterii, averii si sferelor de influenta din societate. Eul devine un artefact social si cultural, un bun de consum, perpetuu reciclat în functie de cerintele contextuale, pregatit pentru a fi „îmbracat“ mai degraba ca decor.
Adecvarea sociala transpare ca prioritate în agenda zilnica, pe masura ce comunicarea paraseste sfera informativa si se încarca de rezonante persuasive. Treptat, metodele si tehnicile dezvoltate de psihologia nou stabilita ca disciplina stiintifica în drepturi depline sunt puse în slujba industriei publicitatii, determinând o exacerbare a individualitatii. Astfel, cele mai importante aspecte ale existentei eului postbelic devin dezvoltarea, divertismentul si împlinirea – desigur, individuale – facute posibile doar prin consum, fie el consumul de bunuri, experiente, celebritati, politicieni sau relatii emotionale. Structurarea sinelui vid se împlineste, de facto, în contextul unui paradox cultural: individul se vede nevoit sa functioneze autonom si izolat si trebuie, deci, sa dezvolte mecanisme care sa-i asigure auto-suficienta, în timp ce discursurile publice care se tes în jurul zbaterii cotidiene vorbesc despre integrare, empatie si comuniune.
Clifford Geertz numeste practicile discursive ancorate în cultura tesatura de semnificatii care încadreaza eul si îl situeaza în timp, oferindu-i un context de referinta. Aceasta retea începe odata cu anii 1950 sa se piarda în avalansa mediatica, pe masura ce interesele institutionale capata glas si încep sa contureze într-o oglinda universala o imagine identitara ideala, accesibila doar prin adoptarea unui anumit stil de viata.
Pierdut în bruiajul discursiv, homo postmodernus nu are alta cale de urmat decât cea indicata de catre îndemnuri straine, concise si aparent obiective, care-i boteaza traiul în lumina rece. Neaparat clinice sau profilactice, mesajele au bunavointa de a-l feri pe individ de pericolele neconformitatii, de îngrozitoarea posibilitate ca el sa devieze de la ceea ce este social acceptabil.
Într-o lucrare dedicata societatii de consum, Jean Baudrillard ne avertizeaza: „Tot asa cum copilul-lup devine lup daca-si duce viata în padure, si noi devenim functionali aidoma obiectelor din preajma noastra. Traim timpul lor; mai precis, traim dupa ritmul si conform succesiunii lor nesfârsite. Noi suntem cei care asista astazi la nasterea, desavârsirea si moartea lor, în timp ce, pe vremuri, obiectele erau cele care supravietuiau generatiilor de oameni.“
În agenda zilei se strecoara, dupa secole în care religia o exilase cu totul din preocuparile oamenilor, rezervând-o vietii de dincolo, cautarea fericirii – încurajata de doctrina democrata si noile timpuri situate sub zodia belsugului. Fericirea devine un drept, dar si o obligatie pentru individul care merita sa-si împlineasca potentialul si este dator fata de sine sa-si ofere tot ceea ce este mai bun. Fericirea este referinta absoluta a societatii de consum, echivalentul mântuirii. Cautarea fericirii este exprimata în aceste conditii si prin preferinta pentru obiectele care o fac posibila. Obiectul tinde sa devina unitatea de masura a fericirii, de aceea în discursul publicitar adesea ideea mediului si ambiantei se refera mai degraba la o aglomerare de obiecte si nu la un manunchi de relatii interpersonale. Paradoxal, printre ecourile sarbatoresti ale pauzelor publicitare care îndeamna catre integrarea într-o comunitate prin achizitie (fie ea pentru adoptarea unui nou statut specific grupului sau pentru consolidarea unei relatii prin dar), individul cauta comuniunea în absenta unei comunitati. Homo edax contopeste consummare („a desavârsi“) si consumere („a distruge“, „a consuma“), iar prin dimensiunea simbolica a celui din urma, acesta se desavârseste, îsi transfera atribute prin consum. Obiectul, mereu oferit în context, intra într-o noua relatie cu cel care-l consuma, raportarea nu va mai fi una singulara, orientata numai catre utilitatea specifica a obiectului. J. Baudrillard aminteste de promovarea unei curiozitati universale – „o curiozitate generalizata, activata de o obsesie difuza – imperativul divertismentului, al exploatarii complete a tuturor posibilitatilor“. De cele mai multe ori, aceasta teama se traduce prin consum: nu se stie niciodata ce senzatie s-ar putea rata prin abstinenta. Obiectele sunt învestite artificial cu un sens, iar acesta se perimeaza chiar înaintea artefactului însusi. Aceasta cultura materiala este în orice aspect o cultura a semnului, a blazonului auto-instituit si reinstituit perpetuu, suficient de perisabil pentru a fi imposibil de lasat mostenire, pentru a nu a mai avea valoare în timp, dar perfect consumabil pâna la o crusta reziduala compusa din deseuri.
Imaginea construita pentru societate, asa cum o creioneaza reteaua mediatica, este un etalon, o profetie ce se împlineste singura, creând un cerc vicios al obiectului ca standard în continua schimbare, punând bazele conceptuale ale unei curse continue în cautarea complementarului, ca substitut sau imbold pentru o atitudine straina sinelui, dar aflata în concordanta cu cerintele vremii. Perceput în calitatea sa de consumator, individul ajunge sa se priveasca asemenea, devenind solitar, cautând cu frenezie personalizarea, diferentierea. Nefiind parte a unei comunitati, el se defineste prin raportare, clasându-se într-o ierarhie tacita, dar mobila. Individului nu îi trebuie nimic altceva pentru aceasta diferentiere decât o evaluare a posesiunilor, astfel se poate explica aparitia unor nouveaux riches, a caror bogatie exterioara nu îsi gaseste ecoul înlauntrul persoanei. Adesea le este dificil sa-si joace rolul potrivit asteptarilor si sa-si poarte cu eleganta accesoriile personalizante.
Madame Bovary, c’est moi! – teoria sinelui extins
Ideea ca umanitatea îsi leaga soarta de posesiuni nu este una noua. Expresia palpabila a sinelui se regaseste în convoiul material ce ne însoteste de-a lungul vietii, iar bazele conceptuale ale unei asemenea perspective se regasesc de timpuriu în filosofia europeana. În cel de-al doilea tratat despre cârmuire, John Locke îsi fundamenteaza perspectiva asupra ideii de proprietate pe trei piloni: individul îsi este propriul stapân, deci si proprietarul de drept al muncilor sale si al rezultatelor eforturilor sale (în starea naturala pe care acesta o descrie, materialele prelucrate apartin mediului si nu sunt cumparate sau datorate nimanui, deci homo faber îsi poate însusi fara complicatii cele muncite). Iar pentru ca întelegem obiectele ca pe un rod al muncii noastre, parte din ceea ce suntem se transfera asupra lor, iar ele devin recipiente ale eului. Ulterior, în urma transformarilor sistemului economic, prin trecerea de la economia de subzistenta la sistemul industrial modern, între om si obiect se interpune conceptul banilor. Departe de a depersonaliza rezultatele muncii, sistemul lichiditatilor face loc unei varietati nemaiîntâlnite de alegeri, iar transferul sinelui ramâne neafectat, întrucât, functionând pe principiul echivalentei, banii sunt lipsiti de valoare simbolica definita, sunt perceputi ca un mijloc, nu un scop.
Filozoful si psihologul american William James fundamenta, în 1890, conceptul modern al ego-ului, recunoscând importanta lumii materiale în definirea acestuia: „Sinele unui om este suma a tot ceea ce el poate sa numeasca al sau, nu doar corpul si puterile sale spirituale, dar si hainele sale si casa sa, sotia si copiii sai, predecesorii si prietenii sai, faima si munca sa, pamânturile sale, barca sa si contul din banca.“
În decursul timpului, raportul dintre a fi, a face si a avea s-a înclinat din ce în ce mai mult catre ultimul, care tinde sa le înglobeze pe primele doua prin exacerbarea senzoriala si emotionala a fenomenului posesiei, asa cum este el prezentat în discursul contemporan. Astfel, pe masura ce omul postmodern devine mai nesigur de sine, el se identifica din ce în ce mai pregnant prin posesiuni si îsi suplineste frustrari (reale sau închipuite) prin achizitii. Sinele extins reprezinta nu numai obiecte, ci si persoane sau locuri marcante pentru identitatea individului. Dintre toate acestea, însa, categoria asupra careia se poate exersa cel mai înalt grad de control (deci care ofera si cel mai mare nivel de satisfactie si siguranta) este cea reprezentata de obiecte: ele asigura o recuzita obedienta în sustinerea imaginii personale. Desigur, exista obiecte care sprijina o proiectie a imaginii noastre si obiecte care reprezinta nestiute laturi ale personalitatii umane. Exista obiecte care se definesc prin noi, dar si obiecte care ne definesc, obiecte îmblânzite prin uz si altele care ne îmblânzesc.
Între obiect si creatorul sau posesorul sau – dupa cum este mai des întâlnit în aceste vremuri – se naste o relatie de definire cu dublu sens al transferului de semnificatii. Asa cum obiectul este introdus în reteaua simbolica a posesorului si capata un sens unic pentru acesta, si el îsi defineste posesorul, integrându-se în universul sau. Reîntâlnim dublul sens al unui transfer simbolic si la un alt nivel, al atributelor: obiectul poate fundamenta imaginea de sine a individului sau stabili individul într-o noua pozitie în ierarhia sociala, dar poate fi, de asemenea, infuzat cu personalitatea posesorului.
Mihaly Csikszentmihalyi îsi bazeaza teoria asupra sistemului integrativ al obiectelor pe conceptul directionarii atentiei catre un punct focal – iar acesta poate fi un obiect, o persoana sau un loc. Oricare ar fi cazul, investirea energiei psihice într-un obiect al focalizarii „încarca“ obiectul cu energia agentului. Parafrazând, o parte din viata si experienta noastra se regaseste depozitata în posesiuni, obiecte, aide-mémoire-uri din care este compusa constiinta fiintei si existentei noastre. Aceasta este înca o definitie a sinelui extins, privita din alta perspectiva, cea a definirii de sine fara un scop fictional si neconsiderata ca fiind o recuzita ce sustine un rol, ci pur si simplu o biografie materiala. Perspectiva aceasta este împartasita si de Russell W. Belk, care, în studiile sale, contureaza pentru prima data conceptul sinelui extins. Citându-l pe McClelland, R. W. Belk clarifica notiunea prin categorizarea si ierarhizarea elementelor constitutive ale sinelui extins. La granita dintre „mine“ si „al meu“ se afla trupul, perceput ca parte inextricabila a fiintei, nediferentiat de suflet si de vointa – constientizat, la fel cum afirma Jean-Paul Sartre despre perceptia individului despre sine, nu în momentul auto-reflectiei, ci în clipa desincronizarii, a bolii sau a durerii. De altfel, Sartre afirma ca singura cale de a sti cine suntem este de a analiza ceea ce posedam, iar atunci când un obiect devine un bun posedat, sinele si strainul devin una, iar a avea ajunge sa se contopeasca inevitabil cu a fi.
Imediat în apropierea trupului sunt percepute bunurile personale, înglobate în conceptul de sine odata cu exercitarea unui anumit grad de control asupra lor. Este tocmai elementul manifestarii unei vointe proprii cel care plaseaza persoanele apropiate în urma bunurilor personale în aceasta ierarhie. Cu cât gradul controlului exercitat este mai înalt, cu atât sunt considerate obiectele mai apropiate de sinele si constiinta individului.
În ceea ce priveste compozitia de marketing a sinelui extins, aceasta ramâne unica, întrucât natura nevoilor individului ramâne unica. Chiar standardizate, obiectele se constituie într-un mozaic original diferentiator. Exista un oarecare scepticism de provenienta franceza care condamna serializarea produselor si însotirea ei de catre discursul creator de necesitati si frustrari. Se observa însa reticenta teoreticienilor americani cu privire la subiect, ei propunând modele ale posesiei bazate pe functionalitatea obiectelor, si nu pe motivele achizitiei lor.
Întocmai precum Gustave Flaubert, care îsi considera creatia o extensie a fiintei si constiintei sale, omul contemporan creeaza o retea de obiecte, a caror viata o traieste prin controlul pe care îl exercita asupra lor. Inanimatul primeste un suflu de energie care se reflecta asupra individului. Poate ca nimic nu se schimba în urma copilariei, iar ceea ce fusesera odata jucarii – acum instrumente – sunt încadrate în aceeasi lume simbolica, mai realista însa. La fel cum în anii copilariei lumea construita în jurul unui joc era cu mult mai ampla decât jocul în sine, în anii maturitatii, bunurilor le sunt atribuite functii si roluri, conform unor conventii despre care ne place sa credem ca raspund unor principii realiste si pragmatice.
Aceste aide-mémoire-uri despre care aminteam sunt fondul sinelui extins si ne ofera o harta mentala a identitatii noastre, care sufera modificari conform perceptiei sinelui. Pe parcursul evolutiei psihicului uman, relatia dintre sine si bunurile posedate fluctueaza, iar psihologii au determinat patru mari stadii ale dezvoltarii psihice care corespund unui anumit rol atribuit obiectelor. Anumite posesiuni se disting prin rolul pe care îl joaca în procesul de tranzitie dintr-o etapa a vietii în alta. Separarea copiilor mici de mama este în mod curent sprijinita de introducerea în universul acestora a unor obiecte precum paturi sau jucarii moi. Legaturile create între copil si aceste obiecte înlocuiesc întrucâtva prezenta materna si dainuie ani buni, câteodata chiar pâna în pragul adolescentei. Procesul posesiunii îi îngaduie individului o prima separare de mediu, apoi o scindare fata de ceilalti indivizi, etapa marcata de criza identitatii.
Un studiu condus de Mihaly Csikszentmihalyi si Eugene Rochberg-Halton în orasul Chicago a indicat o predilectie a generatiei adolescente pentru obiectele care reflecta aptitudini, pentru acele bunuri care permit o extensie a abilitatilor, oferind un grad crescut de independenta. Odata cu trecerea pragului înspre viata de adult, bunurile preferate sunt cele care vorbesc despre planurile de viitor si care situeaza individul din punct de vedere social. În timp ce tinerii privesc catre viitor, generatia a treia colectioneaza amintiri.
Mai mult decât un suport al identitatii, alaiul material reprezinta spre batrânete o extensie în imortalitate. Din ce în ce mai constienti de apropierea sfârsitului, privim catre lucrurile care ne înconjoara si cu o nostalgie pronuntata, caci ele ne fixeaza trecutul. Acest trecut supravietuieste prin mostenire, asigurând continuitatea unei familii. Sentimentul trecutului, dublat de o prezenta contemporana si miniaturala a mitului vârstei de aur, apare deslusit în albumele fotografice, în jurnale si în câte alte obiecte pline de întelesuri si marcate de iubiri apuse, prietenii, atingeri ale unor oameni dragi disparuti. Sclipiri ale celor ce au fost transpar prin intermediul câtorva frânturi de lucruri, amintiri palpabile.
Câte bordeie, atâtea muzee
Caminele ne sunt muzee, ele gazduiesc „colectii“ ce ne-au însotit de-a lungul vietii, vitrine pentru ceea ce suntem când ramânem singuri. În casele noastre regasim firimituri de copilarie, petice de timp încapsulat în carti, haine, mobilier sau alte maruntisuri. Nu mai putem întoarce timpul, dar pastrând obiecte dragi ni se pare ca putem reveni la ceea ce a fost, la ceea ce am fost, traind pluralitatea timpului, ascunzându-ne în volutele unor trecuturi multiple si sperând uneori ca prezentul sa dispara.
Ne regasim pe rafturi în diferite ipostaze, în felurite clipe ale vietii. Uneori îi deslusim pe cei dragi prin dulapuri, prin camari, printre carti de bucate sau vechi truse de scule, într-un stilou, sau într-o brosa. Universul nostru material ne aduce mereu aminte de ceea ce suntem si de ceea ce dorim sa devenim. Fara el, ne-am pierde ancora si ne-am îndeparta de noi însine.
Erving Goffman descrie efectele procesului institutionalizarii care standardizeaza fiinta. Cei introdusi în sistemul unei institutii psihiatrice sau în cel al unui azil sunt supusi unor masuri profund depersonalizante, prin care individul este „dezbracat“ de sine. Obligate sa renunte la orice fel de bunuri si sa se conformeze unor reguli stricte, persoanele institutionalizate primesc o identitate noua, care raspunde unor standarde prestabilite, si pe care o împartasesc cu toti ceilalti. Iar pentru ca obiectele de care individul face uz în cadrul institutiilor nu îi apartin lui, ci institutiei, acesta capata impresia ca el însusi nu-si mai apartine.
Pierderea involuntara a unor bunuri (în cazul calamitatilor sau furturilor) determina o reactie asemanatoare doliului, însotita de sentimente precum neputinta sau frustrarea, cauzate de violarea intimitatii. Reinstaurarea echilibrului emotional dupa o asemenea pierdere urmeaza aceeasi pasi pe care îi strabatem în situatia pierderii unei persoane dragi, trecând prin negare, mânie, depresie si ajungând în cele din urma la acceptarea noii situatii.
Putem întelege, astfel, de ce homo postmodernus îsi vegheaza cu grija lucrurile dragi si-si salveaza trecutul apropiindu-se de el prin obiecte. Reluând ideea sinelui vid, observam nasterea unor tendinte anti-consumeriste, manifestate prin ceea ce putem numi comportamentul de custode. El este definit ca fiind o practica performata în mod constient de catre anumiti consumatori în încercarea lor de a mentine intacte obiecte care se afla în pericolul de a fi distruse sau aruncate. Oarecum o extrapolare a nevoii de a prezerva trecutul, acest comportament se extinde mai departe de bunurile personale ale unui anumit consumator, pe care acesta le apara. Individul doreste sa salveze, în acest caz, orice obiect aflat în primejdie, ca raspuns la risipa promovata de societatea contemporana, vazuta ca o continua si programatica pierdere a sinelui, la un nivel global. Ne simtim din ce în ce mai nesiguri în lume, iar subiectul patologiilor psihologice determinate de aceasta nesiguranta este larg.
Într-un studiu recent, Hélène Cherrier alcatuieste o clasificare a raportarii individului fata de obiecte. Ea distinge între clinical hoarders, non-clinical hoarders, collectors si non-hoarders. Natura non-clinica a tezaurizatorilor rezida în aceea ca acest comportament al lor nu le cauzeaza un disconfort în ceea ce priveste functionarea în societate, spre deosebire de comportamentul strângatorilor obsesiv-compulsivi, pusi în pericol de dorinta nestavilita de a acumula. Spre deosebire de aceste doua categorii, colectionarii depun un efort sustinut în încercarea de a-si îmbogati colectia. Aceste eforturi presupun planificari minutioase pentru perioade îndelungate de timp, iar roadele lor sunt cel mai adesea expuse privirilor straine. Non-clinical hoarders se diferentiaza de colectionari prin aceea ca nu au o motivatie distincta de a acumula si prefera sa mentina cele acumulate în protectia intimitatii. Non-hoarders sunt indivizii pragmatici pâna la extrem, care nu se simt aproape deloc atasati de obiecte si le considera mai degraba o povara. Ghidându-se dupa principii practice, non-hoarders sunt adaptatii vremurilor, care nu recunosc valoarea emotionala a obiectelor si opteaza pentru versiunea îmbunatatita a artefactului respectiv, imediat ce ea este disponibila; acestia sunt progresistii.
Studiul mentionat subliniaza înclinarea reflexiva a non-clinical hoarders catre cultura renuntarii. Acestia plaseaza obiectele vechi, manufacturate, cu mult deasupra celor produse în serie, punând accent pe materialul din care sunt confectionate (autoarea observa o predilectie pentru materialele naturale si un dispret pentru cele sintetice). Ei se proclama salvatori ai trecutului si îsi dedica timpul restaurarii în primul rând a obiectelor fata de care sunt legati emotional, si, în al doilea rând, a obiectelor pe care alti indivizi le arunca, în pofida starii lor functionale. Prin aceasta diferentiere voita de cultura materiala, non-clinical hoarders încarca semantic într-un mod original sistemul socio-cultural cu care se înconjoara. Ei percep obiectele ca fiind purtatoare de sens si reprezentari ale trecutului, iar „colectiile“ lor îi poarta în timp aievea, mai profund decât ar face-o orice album fotografic. Cultura materiala devine pentru oameni chiar materia prima care le serveste pentru retrairea unor experiente si emotii trecute. Atasând amintiri unor obiecte materiale, ele ni se înfatiseaza ca indispensabile vietii. Memoria noastra se odihneste în ceea ce ne apartine, candidata la nemurire, depinzând doar de respectarea unei mosteniri. Istoricizarea posesiunilor îl plaseaza chiar pe posesor într-o linie temporala clar stabilita, fundamentându-i existenta într-o ramificatie din ce în ce mai vag articulata în cadrul culturii consumeriste, care-si leapada cochilia pentru alta mereu mai noua, mai rece si mai performanta.