Niș este cel de-al treilea oraș ca mărime al Serbiei (după Belgrad și Novi Sad). La finele secolului III d. Hr., aci s-a născut Constantin cel Mare, primul imperator roman creștin și fondator al metropolei bizantine Constantinopol. Actualmente, una dintre principalele atracții culturale ale urbei o constituie Nišville Jazz Festival (denumire ce face aluzie la Nashville, reper de bună reputație muzicală din statul Tennessee al patriei jazzului).
Mega-evenimentul, ajuns anul acesta la cea de-a 32-a ediție, se desfășoară în vasta fortăreață din inima Nișului. Directorul general, Ivan Blagoevic, își asumă caracterul declarat eclectic al întregului festival, oarecum în siajul modelului cultivat de Claude Nobs la Montreux. Pe lângă recitalurile de pe scena principală, spectatorii pot opta pentru muzici dintr-o vastă paletă stilistică – de la jazzul tradițional sau blues, până la jazz-dance, hip-hop, Balkan-brass și chiar variante mai mult sau mai puțin prizabile de rock, heavy-metal, disco etc. În plus, există spații frecventabile dedicate unor evenimente conexe – expoziții, vernisaje, un Muzeu al Jazzului, sesiuni despre conexiunile dintre jazz și literatură, Nišville Jazz Theatre, Nišville Movie Summit, secțiunea pentru copii Jazz4kids, panorama benzilor desenate etc.
În mai 2026 participasem la conferința Jazz-Cuvânt-Joc, organizată de Universitatea din Viena (cf. articolul subsemnatului în România literară, nr. 26/2026). Acolo îl întâlnisem pe dinamicul intelectual Dușan Milenkovic, născut în 1991, co-fondator al Rețelei Europene de Filosofie a Muzicii (ENPM) și cadrul didactic al Facultății de Filosofie din Niș. După ce ne-am susținut prelegerile, noul meu amic mi-a făcut onoarea de a mă invita să particip – la finele verii – cu o expunere la cea de a patra ediție a Conferinței de Estetică a Muzicii, pe care o coordonează sub dubla egidă a Nišville Jazz Festivalului și a Universității din Niș. E vorba despre o întrunire interdisciplinară ce reunește cercetători cu acreditări profesionale diverse – de la filosofi ai muzicii, la muzicieni profesioniști. Grupul de inițiativă coordonat de Milenkovic încurajează dialogul dintre investigațiunile filosofice, cercetarea academică și diversele moduri în care muzica este creată, interpretată și comunicată. Comparând cele două reuniuni cu caracter academico-jazzistic, desfășurate la două-trei luni distanță, am constatat cu satisfacție că ambele au reușit să atingă niveluri intelectuale elevate, într-o atmosferă de cordialitate / convivialitate și de binevenită solidaritate, ca replică de tip umanist la degringolada alienantă a civilizației actuale.
Dintre participanți l-aș aminti în primul rând pe Alessandro Bertinetto, profesor de estetică la Universitatea din Torino, unde predă și Filosofia Muzicii. Este, de asemenea, director al ART (Aesthetic Research Torino Centre), autor al unor lucrări precum Il pensiero dei suoni, Eseguire l’inatteso, Aesthetics of Improvisation, Filosofia della musica etc. Expunerea sa Rolul habitudinilor în improvizația muzicală a constituit o optimă introducere, de factură preponderent teoretică, pentru celelalte teme prezentate și discutate pe parcursul conferinței.
Pe ghitaristul și compozitorul nord-macedonean Saso Popovski îl cunoscusem când a evoluat în cadrul Festivalului de Jazz Transilvania, pe scena Academiei Naționale de Muzică din Cluj. Între timp, el s-a afirmat în viața culturală a patriei sale, atât ca profesor al Departamentului de Jazz la Universitatea din Stip, cât și ca lider al uimitorului Festival (policentric!) de jazz cu sediul în șarmanta urbe Bitola. Intervenția sa la conferință a fost pe măsura incitantului titlu: Exportul de jazz nord-macedonean – vis sau realitate? E revigorant să afli că, în pofida situațiunii mondiale deloc încurajatoare, în această țară au absolvit studii superioare de jazz zeci de studenți, iar la Skopje funcționează un Big band național de jazz (despre care am relatat în mensualul STEAUA, nr. 2, 2025). De altfel, anul acesta la Nišvilleau fost prezenți – chiar în recitaluri – alți doi ghitariști macedoneni de talie internațională: Toni Kitanovski și Vlatko Stefanovski.
Tânărul croat Ivar Roban Krizic (născut la Zagreb în 1990) e contrabasist, compozitor, cercetător, curator, educator. După studii absolvite în „citadela jazzului” Academia de Muzică din Graz, s-a stabilit la Viena, unde predă la Universitatea de Muzică și Arte Performative. El ne-a prezentat înregistrări experimentale realizate în condiții de izolare extremă: proiectul consta în înregistrarea simultană a lui Krizic / contrabas, și a colaboratorilor săi Kasho Chualan / pian preparat, Thomas Grill / electroacustică și Nikola Vukovic / trompetă preparată, complet separați acustic și vizual, spre a explora modul în care memoria corporală și istoria muzicală comună pot genera o prezență imaginată și coerență în improvizația liberă. Ca vechi admirator al spațiului ex-iugoslav, am fost încântat să aflu că printre anceștrii dinamicului I.R.K. s-a aflat și venerabilul promotor al jazzului în Croația Miroslav Krizic (1930-2013), respectat jazzolog, realizator de emisiuni radiofonice și membru fondator al Jazz Clubului Zagreb. Pe fiul acestuia, trompetistul Davor Krizic, îl menționasem elogios în capitolul dedicat Croației din volumul Jazz contextele mele (Junimea, Iași, 2022).
Doamna Anna Checka, profesoară la Institutul de Filosofie din Gdansk, combină studiile umanistice cu o abordare interdisciplinară inspirată de neuroestetică și neurobiologie, în care valorifică și studiile sale de pianistă clasică, absolvite în Polonia și Franța. Muzicologul și pianistul Jeremy Coleman – născut în Anglia și crescut în ambianța celtică a nordului Scoției – și-a asumat, începând din 2020, rolul de director al sectorului de cercetare muzicală din cadrul Universității Maltei (L-Università ta’ Malta). Ocazie de a ne reaminti că minuscula insulă mediteraneeană se poate lăuda, începând din 1990, cu unul dintre marile festivaluri de jazz ale Europei. Atât intervenția lui Coleman, cât și cele ale cercetătorilor autohtoni Mihailo Antovic și Nikola Acanski s-au concentrat pe aspectele istorice și filosofice ale muzicii. În ceea ce mă privește, am optat pentru o temă ofertantă – Fascinanta diversitate a jazzului european – în sintonie și cu situația prezentă a țării-amfitrion, aflată în postura de candidată pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Ampla ofertă concertistică a festivalului, desfășurat preponderent sub cerul liber în impresionanta Fortăreață Niș, a acționat asupra mea oarecum ca un factor inhibitor. Situația mi-a amintit și de ambianța Muzeului Etnografic al Transilvaniei, unde s-au ținut edițiile recente al festivalului clujean Jazz in the Park, dar și de relatările din anii 1980 ale lui Pawel Brodowski, redactorul-șef al miticei publicații Jazz Forum, editată la Varșovia de către Federația Internațională de Jazz. El îmi vorbise despre presiunea psihică resimțită când asistase ca novice la celebrul North Sea Jazz Festival din Țările de Jos.
Abundența ofertelor și simultaneitatea prestațiilor scenice diminuau capacitatea de receptare (nu doar critică, ci și … pur hedonistică) a conținuturilor muzicale. Așa se face că la Niș am avut parte doar de câteva revelații, quasi-întâmplătoare, urmărite pe cele două scene principale (uneori dublate de interferențe sonore din vecinătate): trupa Deaf Platypus, confirmând bunul renume al jazzului din Cehia într-o prestație echilibrată și atractivă, tutelată „didactic” de saxofonistul Jakub Dolezal de la Conservatorul praghez cu profil jazzistic; tânărul grup bulgaro-italian Caroleo/Ghicev/Toshkov Hammond Trio, inspirat de modelul american al trio-ului Peter Bernstein-Larry Goldings-Bill Stewart; ingeniosul proiect The Quadbones (originar din Novi Sad/Serbia) – un octet alcătuit din patru tromboniști și o secție ritmică; ansamblul argentinian La Orquesta de Antes, cu un repertoriu bazat pe muzicile tradiționale din diverse zone ale marelui stat latinoamerican.
Mi-a făcut plăcere să-l revăd pe scenă pe versatilul ghitarist macedonean Toni Kitanovski (împreună cu care susținusem ateliere de jazz în cadrul Lunii aprecierii jazzului, organizată de Maja Popovic în Muntenegru, în urmă cu deja un deceniu). De data asta, el și-a focusat explorările afrocentrice pe colaborarea cu apreciatul vocalist și poliinstrumentist malian Baba Sissoko, maestru al tamani-ului (toba vorbitoare) și al unor instrumente din tradițiile griote ale Africii occidentale (un sistem ereditar vechi de 7 secole, în care dreptul de a interpreta muzică griot și de a mânui instrumente sacre e transmis doar pe linie ereditară).
Marea surpriză plăcută a reprezentat-o big band-ul Bend-it! Orchestra, venit din localitatea Marezi situată pe fermecătorul litoral adriatic al Sloveniei. Alcătuit majoritar din tineri talentați și entuziaști, ansamblul a cucerit publicul de la primele acorduri, în special cu piese de coloratură caraibiană, în etonante aranjamente realizate de dirijorul și trombonistul Denis Beganović. Probabil din exces de modestie, orchestra nu dispune pe internet de informații acurate despre componență. Probabil că dacă – în calitate de membru al ierarhiei stabilite de ierarhia mondială Down Beat Jazz Critics Poll (din al cărei juriu fac parte) – voi nominaliza ansamblul la categoria Rising Star, această lacună administrativă s-ar putea remedia.
Momentul culminant al Nišville festivalului – dar și al experienței mele la fața locului – l-a reprezentat recitalul Trio-ul condus de Paquito D’Rivera. Muzicianul emigrat în USA din anii 1980 (după ce fondase, împreună cu Jesús Chucho Valdés, emblematicul ansamblu cubanez Irakere), este ceea ce în jargonul criticii americane de jazz se cheamă un gigant al jazzului. În genere muzica lui D’Rivera e abundent asezonată cu aranjamente timbrale de o luxurianță barocă. Totuși, la Niș, el a apărut într-un format quasi-ascetic, alături de alți doi muzicieni latini: cubanezul Pepe Rivero, capabil să substituie/sugereze prin eflorescente invențiuni ritmico-armonice pe claviatura pianului un întreg angrenaj orchestral, și columbianul Sebastián Laverde. Acesta a reușit să suplinească absența instrumentului său de predilecție – vibrafonul – printr-o utilizare concentrat-expansivă a așa-numitului steel drum (un fel de cazan, din care pot fi extrase sunete percusiv-metalice cu efecte ambigue, dulci-acrișoare). Mult-aplaudata sinteză dintre clasic, jazz și doze de bonomie și humor, purtând marca Paquito D’Rivera, a fost o bună ocazie pentru organizatori să-i decerneze (la etatea de 78 de ani) premiul suprem al Festivalului, purtând numele Imperatorului Constantin (= Țar Konstantin).
Sebastián Laverde/percuție.
În plan personal, am trăit încă o experiență inubliabilă, când – la finele recitalului – am fost condus în culise de către valorosul pianist Pepe Rivero, spre a-l reîntâlni pe magistrul său. La festivalul de jazz de la Sala Palatului București din 1993 – organizat de regretatul Alex Șipa – avusesem privilegiul de a conversa pe larg cu legendarul Paquito, pe care – după cooptarea mea în DB Jazz Critics Poll din urmă cu peste 30 de ani – l-am nominalizat anual drept favorit pentru titulatura de cel mai important reprezentant al saxofonului alto (și sporadic al clarinetului) din lumea jazzului. Animați de subliminala noastră apartenență la spiritul latinității, am avut parte de un dialog ceva mai scurt decât în urmă cu 33 de ani, însă la fel de intens. Ca o prezență angelic-protectoare, în același spațiu din culisele Nišville–ului am cunoscut-o și pe vivacisima impresară a turneului european efectuat de Trio-ul Paquito D’Rivera, Bea Bugalho.
Închei cu o altă întâmplare, revelatoare pentru spiritul universalist al jazzului, petrecută tot acolo: am așteptat răbdător ca Saso Popovski să-și termine dialogul cu un domn căruia îi dăruise ultimul său album. Mă intrigase faptul că, în semiobscuritatea din spatele scenei, nu reușisem să mă dumiresc de unde provenea interlocutorul, care afirma că e deținătorul unei imense colecții de discuri de jazz. Când mi-a răspuns că venise din Israel, i-am replicat că fusesem amic de îndelungată corespondență cu Adam Baruch, fondatorul primei case independente israeliene de discuri – JazzIs (în 1987) – și coleg d’al meu în colegiul fabuloasei reviste Jazz Forum. La care, pseudo-necunoscutul îmi zice: „Bine, dar eu sunt Adam Baruch!” O nouă confirmare a incapacității mele native (din fericire, doar parțiale) de a recunoaște fețele persoanelor; în termeni medicali: o formă lejeră, dar persistentă, de prosopagnosie (=afecțiune neurologică caracterizată prin incapacitatea sau dificultatea de a recunoaște fețele oamenilor). Evident, în secunda următoare mi-am reamintit că ne cunoscuserăm personal la Congresul Federației Internaționale de Jazz, ținut la Norrkoping/Suedia în 1984, că scriseserăm reciproc unul despre celălalt în diverse contexte, că nu mai demult decât în 2017 ne revăzuserăm chiar la Haifa, urbea unde el emigrase din Polonia. Soția sa, Rodica, e născută la București și emigrase la rândul ei pe când avea 11 ani. Neașteptata noastră revedere tustrei la Niș n-a făcut decât să reconfirme capacitatea intrinsecă a muzicii vieților noastre – jazzul – de a crea punți peste spații și timp. Aflând despre episod, Dusan Milenkovic – „autorul moral” al primei mele vizite la Niș – mi-a mărturisit decizia de a-l invita pe Adam la o proximă ediție a Conferinței sale. Așa să ne ajute Providența!
