Prin meritoriile eforturi ale echipei organizatorice coordonate de Iulius Eduard Keller, după decenii de quasi-izolare se poate afirma că viața jazzistică din capitala fascinantului județ Maramureș cunoaște un binemeritat reviriment. Dacă primele trei ediții ale One Jazz Festivalului fuseseră receptate cu interes crescând, revederea din această toamnă și-a propus să consolideze și să amplifice succesele anterioare. Dintru început e de notat că spectacolele fură programate într-un ambient arhitectural demn de secolul nostru: sala de spectacole Auditorium din cadrul ATP Tech Center. Dispunând de aproximativ 550 de locuri, spațiul se pretează genului muzical-improvizatoric (nu e de mirare că admirabila comunitate a melomanilor băimăreni nutrește speranțe de înființare a unei filarmonici locale). De altfel, toți muzicienii și oaspeții veniți din alte zone au remarcat receptivitatea ieșită din comun a publicului de aci. Pe de altă parte, dinamicul director artistic Keller și-a demonstrat abilitățile organizatorice pe multiple planuri: ca lider al Asociației Onesound a mobilizat un număr impresionant de sponsori (pe lângă cel oficial – SepulturaImpex), plus numeroși voluntari (care mi-i aminteau pe cei de la reputatul festival de jazz din Ystad/Suedia…); activitățile conexe au fost extinse spre spații neconvenționale, cum ar fi Muzeul de Științe Astronomice și Muzeul Județean de Artă din urbea de pe râul Săsar. În ambianța primului, compozitorul/artistul multimedia Cătălin Crețu din București a prezentat un performance improvizatoric, iar în cel de-al doilea (ca și la ATP Tech) au fost vernisate expoziții de pictură, respectiv sculptură, ale artistului plastic local Paul Covaci, avându-l drept curator pe Robert Strebeli, directorul „Centrului Artistic Baia Mare”.
Mult-aplaudat fu recitalul seducătoarei vocaliste/pianiste/compozitoare Laura Orian. După succesul de la Muzeul de Artă, această stea în ascensiune a jazzului nostru i-a încântat și pe fanii/muzicienii aflați în localul The Oak din centrul vechii urbe, pe la miezul nopții (ca-n celebra piesă a lui Thelonious Monk, Round About Midnight). De notat susținerea consecventă acordată Festivalului, încă de la înființare, de către generosul patron al acestui spațiu al convivialității, Valerian Bot. Printre „acțiunile colaterale” s-a numărat, de asemenea, lansarea volumului de eseuri Jazz contextele mele, recent publicat de subsemnatul la Editura ieșeană Junimea.
Din punct de vedere statistic, recitalurile prezentei ediții au cuprins 18 muzicieni din șapte țări. Yinon Muallem Quartet e o grupare cosmopolită, al cărei lider, născut în Israel în 1968 dar cu lungi stagii în Turcia, e licențiat al Universității din Tel Aviv; ulterior s-a dedicat studiului oud-ului (în varianta otomană a arhaicului instrument, considerat a fi străbunul lăutei). Pe scenă, Muallem intervine și ca vocalist/percuționist. Printre creditele sale se numără colaborări cu ansamblul Istanbul Sazendeleri, sau cu apreciați muzicieni precum Alim Gazimov (Azerbaidjan), Subash Chandran (India), Omer Faruk Tekbilek (Turcia). Actualul său cvartet a oferit publicului băimărean o porție copioasă de „falafel jazz”. Această denumire atribuită jazzului israelian definește mixtura dintre tradițiile locale ale muzicii mizrahi (cf. Wikipedia) cu trăsăturile generice ale jazzului. Sorgintea culinară a termenului pare a sugera că avem de-a face cu un caz tipic de acquired taste („gust însușit”), similar mâncării orientale numite falafel, whisky-ului scoțiano-irlandez, vinului grecesc retsina, sau fado-ului lisabonez. Aura levantină a pieselor propuse de Yinon Muallem Quartet exprima, în fond, justificata aspirație spre liniște și pace a locuitorilor din turbulentul Orient Mijlociu.
Conform bunelor sale cutume, Institutul Polonez din București a propus auditorilor din țara noastră încă un grup tânăr din vastul spectru al jazzului polon. Acesta din urmă rămâne în continuare o forță mortice a dezvoltării genului în jumătatea estică a continentului european. În cazul de față, grupul Fraktale din Cracovia mizează pe o conceptualizare riguroasă, bazată pe compoziții proprii, edificate ca improvizații structurate, unde respirația „de cursă lungă” a saxofonistului Bartlomiej Szumilas se desfășoară pe amplele plaje dramatice configurate de Oskar Cenkier pe claviatura electronică. Dacă instrumentul mânuit de Filip Franczak concilia pe același grif sonoritățile ghitarei-bas cu cele ale ghitarei armonice – amintind de evoluțiile solo ale lui Krzysztof Scieranski –, Szumilas pare a păși pe urmele altui compatriot – legendarul saxofonist-alto Zbigniew Namyslowski.
În cealaltă gală a festivalului avurăm ocazia de a urmări două formații din zone ceva mai discrete ale scenei mondiale, dar furnizoare de reale talente jazzistice. Sașo Popovski Trio, din Macedonia de Nord, vine dintr-o țară recunoscută internaționalmente pentru potențialul său chitaristic în sfera jazzului contemporan – aș aminti în acest sens numele reputaților ghitariști Vlatko Ștefanovski și Toni Kitanovski. La fel precum colegii săi, Sașo Popovski realizează o sinteză personală între arta improvizației jazzistice și vastele tradiții muzicale ale patriei sale, într-un limbaj cu inflexiuni mistice și aluzii exotice. (De notat că, actualmente, muzicianul deține funcția de șef al Departamentului de Jazz al Universității Goce Delcev din Știp, o instituție demnă de a stârni invidia colegilor din statele balcanice vecine.) Cu încântare l-am reîntâlnit în amintitul Trio pe bateristul Viktor Filipovski, care-și amintea cu plăcere de prelegerile pe care le susținusem împreună cu Toni Kitanovski în cadrul Lunii aprecierii jazzului în Muntenegru, pe la mijlocul deceniului trecut. Între timp, fostul adolescent s-a preschimbat într-un jazzman de înaltă clasă. Dispunând de un swing (cum altfel decât) înnăscut, Filipovski transformă bateria dintr-o ustensilă excesiv ritmică, într-un instrument quasi-melodic, perfect adaptat sinuozităților emise de ghitara lui Popovski și de contrabasistul Ivan Bejkov. Deși structuralmente grupul are evidente afinități pentru muzica unor ghitariști precum Bill Frisell sau Marc Ribot, impresia finală lăsată de colaborarea Popovski-Bejkov-Filipovski e una de originalitate fertil implantată în solul cultural al Macedoniei de Nord.
Contribuția lui Vali Boghean (muzician de referință al dinamicei scene de jazz din Moldova de Est) la transfigurarea întru spirit jazzistic a melos-ului latinității orientale a devenit, de-a lungul anilor, tot mai semnificativă. Indubitabil, această dezvoltare individuală s-a produs sub influența benefică a esteticii forjate, cu inegalabilă asiduitate, de către legendara formația Trigon, condusă de Anatol Ștefăneț. Însă vitalismul inerent artistului Vali Boghean se cerea exprimat și în afara grupării Trigon. Precum jonglează cu instrumentele, el abordează varii direcții muzicale − de la cântul tradițional sau cochetarea cu intimismul de tip folk, până la rock, funk, world music și jazz (unde atinge deplina maturitate interpretativă). Pasiunea cu care își trăiește viața se reflectă în expansivitatea sa muzicală. În diferite contexte, Vali Boghean se impune ca muzician de indubitabilă anvergură, de forță, dar și de sensibilitate. El păstrează ceva din combustia nativă a primilor jazzmeni, pentru care muzica era de la sine înțeleasă, asemenea forțelor primordiale ale naturii. Relația sa cu arta sunetelor nu este una de tip academic sau aulic, ci se (re)generează prin sine însăși, impetuos, pasional. În felul său de a face muzică prioritatea aparține sincerității funciare, iar nu virtuozității vane și prea adesea înșelătoare.
Totodată – atât ca artist, cât și ca om – Vali Boghean știe să rămână firesc. Intervențiile sale solistice transmit energii pozitive, străvechi splendori sonore reconfortând auzul astenic al melomanilor secolului 21. La fel cum muzica (și dansul) au menținut viu spiritul unui popor peste care s-au abătut adversități quasi-insurmontabile, acest muzician – împreună cu virtuozii componenți ai Band-ului său – își asumă misiunea de a cultiva și perpetua patrimoniul imaterial (dar vital!) căruia îi aparține integral el însuși. Ansamblul pus în scenă de polimorful lider evidențiază, o dată în plus, forța creativă a moldovenilor dintre Prut și Nistru. În absența spațiului pentru o cronică mai detaliată, mă simt obligat să menționez (fie și succint) fulminantele soluri de țambal ale lui Valeriu Cașcaval, acuratețea și energia debordante ale percuționiștilor Gari Tverdohleb și Iulian Ursu (talentul descoperit în urmă cu vreun lustru la Chișinău, unde i-am publicat fotografia de „copil minune” în revista Contrafort), irezistibila inventivitate a claviaturistului Vadim Șinnik, pregnantele solo-uri de slap-bass-guitar ale lui Cristian Chiaburu, magnificele inserturi tradiționalist-futuriste ale violonistului Radu Tălămbuță și naistului Bogdan Țurcanu, dezinvoltura ghitaristică a lui Sandu Daraban.
Revin la Laura Orian, ale cărei prestații o recomandă ca potențială invitată și pentru anul viitor. Optim ar fi să vină împreună cu colegii din cvartetul său, în frunte cu reputatul pianist/compozitor/aranjor Dima Belinski. Formația a debutat cu succes la ediția 2022 a Festivalului de Jazz de la Craiova și a avut mare succes în concertul din capitala istorică a Muntenegrului, Cetinje, inițiat de ambasadorul nostru în acea țară, Matei Viorel Ardeleanu.
- Patriotismul economic – cifrele esențiale - 15 aprilie 2025
- Despre natura umană. O discuție cu principalele modele conversaționale - 19 decembrie 2024
- Ioana Cotulbea, de la pasiunea pentru plantele medicinale la cercetarea mitologiei - 10 decembrie 2024