Priorități ecologice la Smida Jazz Festival

Printre însușirile definitorii ale jazzului aș menționa, fără ezitare, versatilitatea. În aproape o jumătate de secol de carieră jazzologică, am întreprins nenumărate demersuri de investigare a imenselor resurse combinatorii la care se pretează această ramură a muzicii cu alte domenii ale culturii și civilizației. Dintre prioritățile pe care le-am urmărit consecvent în toți acești ani aș aminti relevarea creativităţii şi specificităţii estetice a jazzului, dar şi a corelaţiilor/interacţiunii dintre acesta şi întreaga sferă a muzicii, precum şi conexiunile dintre jazz şi alte arte (poesie/literatură, coreografie, arte vizuale, arhitectură, teatru, cinema etc.), sau domenii ale cugetului (filosofie, sociologie, psihologie, religie, antropologie etc.).

După decenii de ardente speranțe, comunitatea jazzistică din România a beneficiat din plin de eliberarea de sub totalitarism produsă în decembrie 1989. În acest domeniu, la noi, cele mai semnificative progrese s-au produs în sfera festivalieră. Certamente, în ultimele trei decenii festivalurile române de jazz au atins niveluri de diversitate și calitate compatibile cu evoluțiile sale pe plan mondial (uneori însă, din păcate, și cu… involuțiile scenei globale). Nu-mi propun aci să intru în detalii, dar cel puțin extensia geografică a festivalurilor noastre de jazz depășește cele mai optimiste prognoze. În anii „rezistenței prin cultură” contra regimului totalitar post-1971, bastioanele jazzului se concentrau în binecuvântatele oaze festivaliere de la Sibiu, Costinești, Brașov, Cluj, Iași, Timișoara, cu discrete tentative similare la Satu Mare, Galați, Oradea, Bistrița, Craiova (se observă absența unui festival în capitală, unde controlul ideologic era, pare-se, și mai inhibant decât în restul țării). În anii din urmă, unele dintre menționatele centre filo-jazzistice și-au continuat tradițiile acumulate cu atâtea sacrificii (de exemplu, Timișoara a ajuns la neverosimila cifră de cinci festivaluri de jazz per an), altele și-au pierdut din suflu sau chiar au dispărut de pe listă (cum ar fi mult-regretatele reuniuni estivale de la Costinești). În schimb, au apărut noi puncte de reper: București, Alba Iulia, Tulcea, Brăila, Baia Mare, Deva, Arad, Focșani, Câmpina, Miercurea Ciuc, Lugoj, Sighișoara… Un caz interesant este Ploieștiul, unde în 1969 avusese loc primul nostru Festival de Jazz (relocat, după trei ediții, la Sibiu); nu am reușit încă să particip la vreuna dintre recentele ediții ploieștene, dar apreciez evidența că noii lor organizatori reușesc să dea viață unor programe demne de tot interesul.

Alt element remarcabil și totodată deconcertant: printre festivalurile noastre din deceniile post-totalitare, probabil cele mai solide performanțe organizatorice au fost puse la cale în spații improbabile: la Gărâna, pe culmile Banatului Montan din zona Reșiței, de către Marius Giura; la Castelul Bran, grație lui Sergiu Doru; în Biserica Lutherană din București, prin eforturile grupului coordonat de Cristian Moraru.

Printre atâtea tentații, s-a întâmplat că abia în august 2022 am reușit să ajung la un festival tânăr, ambițios, cu un profil aparte, amplasat în mirificul Parc Natural Apuseni, din chiar județul meu natal – Cluj. Locația se află la capătul lacului de acumulare Fântânele, în minusculul sat Smida, la altitudinea de 1100 m. Conștient că sunt un tip eminamente citadin, nu manifest niciun fel de veleități montaniarde. Însă nu pot rămâne insensibil, atunci când peisajele montane ating magnificența. Știu asta, cunoscând din copilărie zona Carpaților Occidentali, unde se născuse bunicul meu matern, sau cea a Alpilor Transilvani, dintre Sibiu și Brașov, unde viaseră bunicii mei paterni. În plus, de-a lungul vieții, aveam să mă înamorez de acel paradis terestru numit Muntenegru, unde abundă splendori naturale similare celor din patria noastră (evident, Smida y compris).

În primăvara post-pandemonică a anului curent, vechii mei amici – medicii Traian Strâmbu și Radu Badea – m-au invitat să țin o prelegere în cadrul Clubului Rotary din Cluj, din care dânșii fac parte. Am ales să-l evoc acolo pe Iosif Viehmann (1925-2016), mult-apreciatul speleolog, fondator în 1968 al Clubului de Jazz de la Casa de Cultură a Studenților Cluj, mai apoi promotor al cauzelor nobile în calitate de „rotarian”. Cu ocazia acelei serate l-am cunoscut pe Valentin Vișan, despre care știam că fondase Smida Jazz Festival în 2016. Așa se face că, în torida vară a anului 2022, am avut privilegiul de a efectua o escapadă la cea de-a șasea ediție a acelui eveniment.

Grație generozității fondatorului (Valentin e unul dintre cei trei fii ai binecunoscutului actor Dorel Vișan) și a soției sale (Catherine – o doamnă franco-română, pe cât de șarmantă, pe atât de eficientă ca personaj-cheie al resortului administrativ), am beneficiat de șansa cunoașterii „la obiect” a acestui complex proiect. În fapt, se poate zice că înfăptuirea de la Smida reprezintă o transpunere în realitate a ideilor implantate de precursorul Viehmann în inimile entuziaștilor săi studenți/discipoli. Jovialul profesor reușise, avant la lettre, să realizeze o sinteză între concepțiile despre natură ale fondatorilor primului Institut de Speleologie din lume – la Cluj, în 1919! – și afinitățile filo-jazzistice ale studențimii române din perioada post-belică. Acestea atinseseră apogeul în quasi-pelerinajele organizate de Clubul de Jazz condus de Viehmann, în primăverile din perioada 1976-1990, la legendarele festivaluri de jazz de la Sibiu.

Așa se face că sub sigla Smida Jazz Festival ființează o exemplară acțiune de promovare a mentalității ecologiste – în sens mai larg, de prezervare a tezaurului natural lăsat omenirii prin voia Providenței –, în consonanță cu posibilele efluvii energetice conținute de Jazz, ca expresie muzicală a libertății. Pe bună dreptate, organizatorii nu fac un secret din ambiția lor de a realiza întâiul eveniment integralmente „verde” dedicat acestui gen muzical. Dar una e să citești frumoasele intenții expuse pe site-ul Festivalului, și alta e să vezi la fața locului cum au fost rezolvate chestiunile logistice, într-un mediu inițialmente virgin în materie de infrastructură. Deși posibilitățile de cazare „mainstream” rămân extrem de limitate, fanii vieții în sânul naturii au la dispoziție diverse modalități de amplasare a corturilor proprii, plus un camping civilizat, cu instalațiile sanitare și spații de parcare corespunzătoare. Ca urmare, „activitățile parajazzistice” se pot desfășura pe vaste suprafețe, fie ca „explorări” ale Parcului Natural Apuseni din împrejurimi, fie în ateliere de yoga, sesiuni de dezbateri, lansări de carte, focuri de tabără, nocturne dansante, chiar și ateliere de scriere creativă (unde am regăsit numele lui Marius Chivu, apreciat autor de cărți de voiaj prin munți dificil abordabili de pe Glob) etc.

Latura muzicală este coordonată de Răzvan Scurtu, absolvent al Universității de Medicină din Iași, devenit clujean din proprie inițiativă. Într-o primă vizită la Smida Parc le-a sugerat proprietarilor ideea organizării unui festival de jazz contemporan pe pitorescul platou din apropierea Someșului Cald. Citez dintr-un interviu acordat de R.S. în 2017: „A fost o conjunctură în care am cunoscut persoanele care dețin Smida Parc, aflasem că aveau dorința de a organiza un eveniment acolo, nu știau exact ce. Când am fost prima dată la Smida, în decembrie 2015, și am văzut locul, am avut ca o viziune și am zis că acolo s-ar potrivi festivalul de jazz contemporan. Pentru că muzica jazz se potrivește în natură, cadrul natural amplifică ceea ce oferă artiștii pe scenă.”

Astfel a devenit posibil ca în acest ambient inspirator să fie invitați artiști de talia norvegienilor Bugge Wesseltoft și Nils-Petter Molvaer, a elvețianului Nik Bartsch, a italienilor din grupul Gianluca Petrella Cosmic Renaissance, a danezei Marilyn Mazur sau a moldo-românului Alex Arcuș. Mi-a făcut plăcere ca, în escapada mea smidiană din august 2022, să-i reîntâlnesc pe entuziaștii membri ai grupării Cercul întreg de sub coordonarea lui Octavian Bogdan Racolța, cu care colaborasem fructuos în cadrul Centrului Cultural Casa do Brasil de sub egida UBB, pe care am onoarea să îl conduc din 2015. Dintre alte surprize agreabile aș menționa recitalul Trio-ului de avangardă Torsan/Juan/Bălan, constituit pe baza afinităților elective dintre Călin Torsan/instrumente de suflat și Andrei Bălan/ghitare electrice, computer live, coagulate prin energicele impulsuri percuționistice ale venezuelianului aclimatizat în București, Juan Carlos Negretti. Discuțiile cu cei trei pot fi realmente inspiratoare, având în vedere experiențele lui Torsan în interstițiile dintre varii arte, precum și profesiunea de arhitecți a partenerilor săi scenici.

E cazul să citez anunțul oficial, referitor la entitățile ce au contribuit la buna desfășurare a ediției 2022, evident, pe lângă efortul de un an întreg al echipei organizatoare cu cartierul general în edificiul Smida Parc: „Smida Jazz Festival este un proiect cultural sprijinit de: Birra Moretti, UniCredit Bank, MedLife, Wine Point, Match Point, Oscartielle Est Europa, Distral, Repro Invest, Tatratea, Dorna și co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.)”

Judecând după atmosfera exuberantă din timpul zilei și cea feerică de după lăsarea serii, Smida Jazz mi se pare unul dintre festivalurile cu indubitabil potențial, ce transcende limitele locale, cu bune șanse de inserție în competitivul context internațional.