- 28-29 mai, Muzeul Național de Artă al României
- Organizator: Academia Română, Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”
Conferința internațională „Horizons of Modern Romanian Sculpture: From Karl Storck to Constantin Brancusi” reunește, în 28–29 mai 2026, la Muzeul Național de Artă al României, un program dens de comunicări care depășește clar cadrul unei simple reuniuni dedicate lui Brâncuși. Deși numele lui Constantin Brâncuși este punctul de atracție evident, programul constituie o dezbatere mult mai largă: ea urmărește genealogii ale sculpturii moderne românești, contexte de formare, receptări critice, raporturi cu fotografia, cu modernitatea europeană și cu teme de identitate artistică apărute mai ales după 1989.
Axul Brâncuși
Brâncuși este vedeta absolută a sculpturii românești (și a întregii arte plastice). Cu atât mai mult, opera sa este axul unei conferințe organizate de istorie a artei românești organizate în Anul Brâncuși.
Doina Lemny este una dintre figurile centrale ale conferinței, nu doar prin statutul său de keynote speaker, ci și prin alegerea unui subiect care combină cercetarea istorică, patrimoniul și documentul de arhivă. Jonathan Vernon oferă deschiderea conceptuală a întregului eveniment, iar intervenția sa fixează Brâncuși într-un cadru de analiză critică, nu de simplă consacrare. Cristian-Robert Velescu aduce o perspectivă erudită și iconologică, cu accent pe identificări de opere și pe straturi de sens care țin de circulația imaginilor și de recepția culturală.
În deschidere, Jonathan Vernon susține conferința „Brancusi: Limits and Contradictions”, un titlu care indică interesul pentru tensiunile interne ale operei și pentru felul în care Brâncuși a fost citit prin opoziții, nuanțe și interpretări divergente. A doua intervenție majoră, a Doinei Lemny, intitulată „A Gift for ‘Brancusi Year’ – A Unique Collection of Original Photographs”, mută atenția spre documente și arhive, conferința reușind să propună nu doar interpretări teoretice, ci și o reconstrucție a contextului artistic, cu materiale vizuale rare și inaccesibile până în prezent. În ziua a doua, Cristian-Robert Velescu propune o lectură iconologică amplă a trei sculpturi brâncușiene cu tema „Muzei adormite” și provocările clasificării și tematizării operelor moderniste.
Istoria artei românești și istoriile cu Brâncuși
Comunicările susținute de Virginia Barbu, Eduard Enache și Eduard Andrei urmăresc aspecte de detaliu, dar importante pentru înțelegerea modului în care s-a construit mitologia brâncușiană. Virginia Barbu discută „Brancusi’s ‘Timidity’: An Elliptical Unique Work”, Eduard Enache analizează transformarea călătoriei de la București la Paris din 1904 într-un „mit autoreferențial”, iar Eduard Andrei examinează o expoziție Brâncuși ratată la New York în 1939. Împreună, aceste comunicări îl creionează pe Brâncuși nu doar ca autor, ci și ca rezultat al unor construcții istorice, instituționale și simbolice.
Pe același palier al genealogiilor și al relațiilor artistice, Barbara Vujanović compară îi compară Brâncuși și Meštrović în raport cu abstracția spirituală și expresia monumentală, iar Steve Yates discută interschimburile dintre modernitate, sculptură și fotografie în opera lui Constantin Brâncuși. Elena Ciocoiu urmărește ecourile universului brâncușian în imaginarul lui Isamu Noguchi, iar Alexandra Parigoris revine asupra bronzului „Newborn II”, cu o perspectivă asupra modului în care forma brâncușiană continuă să fie interpretată și reluată în contexte diferite.
Ecouri și genealogii
Mihaela Ion analizează ecourile paradigmei brâncușiene în arta contemporană, iar Diana Roman lărgește subiectul dincolo de Brâncuși, prin comunicarea „Diversity and Identity Configurations in Romanian Female Sculpture after 1989”. Tema ei, o analiză a sculpturii feminine de după 1989 prin prisma diversității și a configurării identitare, mută accentul spre schimbările de discurs din arta românească recentă. Aceeași deschidere spre un orizont mai larg se vede și la Raluca Partenie, cu „Visions of Form: An Interdisciplinary Inquiry into the Sculptural and the Sartorial”, unde sculpturalul este pus în relație cu vestimentarul și cu o lectură interdisciplinară a formei.
Alte figuri ale plasticii românești rețin atenția fie prin impactul asupra artei de azi, fie prin prezența în colecții prestigioase. De interes sunt și „dinastiile” sau cuplurile de artiști vizuali. Adrian-Silvan Ionescu discută despre Karl și Carol Storck, prin corespondența lor americană, respectiv despre o etapă anterioară și complementară modernității sculpturii românești. De asemenea, Vlad Vieru conferențiază despre cuplul Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck.
Macrina Oproiu tratează sculptorii români în colecția Muzeului Național Peleș, iar Felicia Raețchi analizează „Școala Medrea” în genealogiile sculpturii moderne românești, ceea ce extinde semnificativ perspectiva cronologică și instituțională. În aceeași direcție se înscriu și studiile despre formare și circulație artistică. Adriana Șotropa discută pregătirea academică în Franța și Germania și rolul ei în formarea sculpturii moderne românești, iar Alexandra-Elisabeta Moț analizează relația cu sculptura antică în cadrul Departamentului de Sculptură al Școlii de Arte Frumoase din București.
Imaginea de ansamblu
Programul conferinței este construit pe mai multe niveluri: Brâncuși ca reper central, sculptura modernă românească în sens larg, rețelele europene de formare, instituțiile care conservă memoria artei și interpretările recente care schimbă unghiul de lectură. Lemny, Vernon, Velescu, Roman, Partenie, Bambulea, Oproiu, Ionescu, Raețchi, Șotropa și participanții internaționali construiesc împreună o conferință de istorie a artei care tratează sculptura românească modernă ca pe un câmp amplu, cu izvoare, rupturi și continuări. Cu teme și stiluri particulare și recognoscibile, sculptura românească a început, s-a dezvoltat și continuă să fie o parte importantă a sculpturii europene, de la primii sculptori occidentali care s-au stabilit la București și până la Pavilionul național de la Bienala de la Veneția – analizat de Melania Andronic ca un „dispozitiv național” de promovare și recunoaștere.