Este puțin folositor acum să căutăm vinovații crizei politice prin care trece România sau să stabilim o ierarhie a responsabilităților. Analiza pozițiilor principalilor actori politici arată că nu există o soluție previzibilă și imediat aplicabilă, iar istoria politică recentă a României nu oferă un precedent ușor reutilizabil. În aceste condiții, merită privit spre democrațiile consensuale occidentale — precum Olanda sau Belgia —, unde crizele politice sunt depășite prin negocierea unui consens minim funcțional. Nu este o formulă ideală, ci una de stabilizare. Prin urmare, pentru a face ideile cât mai clare, am să folosesc criteriul listării acestora:
1. Partidele din fosta coaliție de guvernământ trebuie să-și recunoască public unul altuia legitimitatea organelor de conducere, ca o condiție necesară și obligatorie a restabilirii dialogului politic. Ilie Bolojan nu se va așeza la masa negocierilor dacă știe că scopul PSD este să orchestreze înlăturarea lui din fruntea PNL. Sorin Grindeanu nu va înceta demonizarea liderului PNL dacă acesta are o poziție radicală tocmai pentru a evidenția slăbiciunea liderului social-democraților. Prin urmare, dialogul politic poate avea loc doar dacă șefii de partide își recunosc unii altora legitimitatea democratică.
2. Partidele trebuie să-și stabilească agenda reală de negocieri urmând criteriul consensului minim pentru obligațiile pe care le are România de îndeplinit în perioada următoare. Obiectivele imediate sunt limitarea pierderilor din PNRR și stabilizarea macroeconomică, pentru a pregăti un nou ciclu de dezvoltare.
3. Președintele României trebuie să renunțe la termenul dilatoriu „timp rezonabil”, pentru a intra în modul procedurilor „urgente”. Amânarea consultărilor cu partidele politice parlamentare nu rezolvă criza, ci o adâncește. Nu sunt puțini membri ai PNL care cred că ritmul lent al consultărilor face parte dintr-o strategie a președintelui Dan de șubrezire a poziției lui Ilie Bolojan, în timp ce unii social-democrați așteaptă miracole din partea Președintelui Republicii, pentru a reface defuncta coaliție de guvernământ, fără liderul PNL, dar cu partidul acestuia (!!). Într-o democrație funcțională, Președintele nu substituie negocierea politică, ci creează condițiile pentru reluarea ei. Nicușor Dan trebuie să ajute la refacerea punților de legătură între partide, iar acestea, la rândul lor, trebuie să asigure un sprijin parlamentar solid guvernului.
4. Președintele României trebuie să orienteze negocierile nu în logica unui joc de sumă nulă (în care câștigul unui partid se face pe seama altuia), ci de sumă pozitivă, în care niciun partid nu are îndeplinite toate condițiile, dar nici nu iese înfrânt din negocieri. Fiecare își îndeplinește o parte din obiective minimale, astfel încât dinamica tensiunilor politice să fie diminuată. Liderii PSD trebuie să înțeleagă faptul că oamenii știu că este de bun simț ca partidul care a inițiat o moțiune de cenzură care a avut succes trebuie să ofere și o alternativă clară, nu eschive politice și pasarea responsabilității. În același timp, echipa lui Ilie Bolojan trebuie să accepte că o poziție inflexibilă pentru un timp îndelungat se va transforma din virtute în viciu, pierzându-și sprijinul popular.
5. Conducerea guvernului trebuie să fie încredințată unei personalități publice, care ar trebui să îndeplinească o serie de criterii:
a) prin activitatea sa publică și profesională anterioară să fie în măsură să genereze încrederea opiniei publice naționale, a speranței că perioada dificilă va putea fi traversată cu cele mai mici costuri sociale și economice;
b) să fie perceput ca un partener credibil atât de finanțatorii externi cât și de partenerii euro-atlantici;
c) să nu fie orientat spre confruntare, ci spre negocierea soluțiilor cu partidele politice, motiv pentru care nu poate fi membru al unui partid politic. Cu alte cuvinte, nu este nevoie de un tehnocrat care învață politica din mers, ci de o personalitate publică fără partid, capabilă să administreze actul guvernării și, simultan, să medieze între actorii politici. Nu se califică pentru a conduce guvernul în acest context persoane care au o carieră profesională prestigioasă, dar sunt lipsite de contacte cu mediul politic și, mai ales, nu au dovedit că știu să genereze consens în jurul lor.
6. Guvernul în sine nu trebuie să fie unul de oameni care nu au obligații politice în acest moment („tehnocrați”), ci asumat de toate partidele fostei coaliții de guvernământ, care nu își trimit în cabinet exclusiv liderii cei mai conflictuali sau cei definiți predominant prin confruntare politică, ci persoane cu experiență administrativă și bună cunoaștere a domeniului pe care ar urma să-l conducă.
7. Trebuie asigurată o minimă continuitate cu Cabinetul Bolojan, iar portofoliul unde în mod obligatoriu ar trebui să existe o continuare a mandatului este cel al ministrului de Finanțe, care a stabilit relații de încredere cu piețele internaționale și Comisia Europeană. Desigur, ar putea fi identificate și alte portofolii de continuitate, însă criteriul esențial este ca titularii portofoliilor guvernamentale să nu genereze ostilitatea opiniei publice și a partidelor din coaliție, pentru a se putea ajunge rapid la o soluție politică.
8. Cabinetul ar urma să funcționeze în baza unui acord politic garantat de liderii PSD, PNL, USR și UDMR. Premierul ar trebui să aibă autoritatea finală de arbitraj, tocmai pentru a-i asigura acestuia autoritatea politică pentru a putea guverna.
9. Acest acord politic între PSD-PNL-USR-UDMR-Minorități ar trebui construit cu o durată de un an și jumătate, până la finalul anului 2027, atunci când situația macroeconomică ar trebui să fie stabilizată. Ulterior, fie acestui guvern îi poate fi încredințată organizarea alegerilor, fie se vor reconfigura alianțele politice, din perspectiva anului electoral 2028.
10. Programul de guvernare este un document important, însă cheia unei guvernări cu un grad rezonabil de funcționalitate se află într-un nou protocol de funcționare a relațiilor dintre liderii politici și primul ministru. Este nevoie de un document politic care stabilește clar mecanismele de luare a deciziilor. Trebuie introduse „clauze anti-tergiversare”, prin care dacă măsurile cuprinse în programul de guvernare nu sunt avizate de liderii coaliției de guvernământ într-un timp rezonabil (de exemplu, o lună de la prezentarea acestora spre decizie), atunci primul-ministru poate utiliza instrumentele constituționale pe care le are la îndemână, fără ca partidele din coaliție să sprijine acțiunile Opoziției împotriva acestor legi.
În esență, acest mod de abordare presupune un armistițiu politic pentru reconstrucție și stabilizarea macroeconomică. Partidele vor fi implicate și responsabile pentru guvernare, dar povara acesteia nu va fi suportată exclusiv de un actor politic.
Costurile unui armistițiu politic – compromisuri, concesii, orgolii temperate – sunt reale, dar previzibile și controlabile. Costurile absenței lui sunt și ele reale, dar nimeni nu le mai poate controla.