Am citit cartea cu aşteptări care s-au desumflat repede. Stanomir atacă un subiect palpitant – benzile desenate ale lui Hergé, Hugo Pratt ş.a. –, dar îl mozoleşte cam ca Ionel Teodoreanu în zilele lui proaste, ancorând în metafore şi asocieri hazardate care ţin loc de bibliografie şi de naraţiune. Stanomir pare să fi crezut că dacă scrie despre Tintin şi Corto Maltese thrill-ul este asigurat. Aşa că se lasă în seama propriilor mici plăceri, asociaţii şi impresii, uitând sau neştiind să dubleze poveştile de la care pleacă printr-o metapoveste critică. Iar din zecile de cărţi care s-au scris pe subiect pare să nu fi citit mai nimic. Nu ştiu cui se adresează cartea. Fanilor li se va părea redundantă sau plictisitoare; cei care nu cunosc albumele nu vor înţelege mai nimic. Însă adevărata oroare e că la sfârşit Stanomir introduce două fan fictions, ficţiuni de fan în care continuă aventurile lui Tintin şi Corto. Am citit-o doar pe prima – o stupiditate înfiorătoare care se dovedeşte exact măciuca de care avea nevoie carul cu oale hurducănite până acolo.
Ioan Stanomir, Camera obscură. Vis, imaginaţie şi bandă desenată, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014