În prudența pe care o cer condițiile de acum, teatrele au început să facă pași timizi, ieșind în fața publicului cu spectacole în aer liber. Puține sunt totuși montările care se pretează la spații deschise, unde scenotehnica este greu de adaptat, iar intimitatea cu spectatorii greu de câștigat. Când nu se mută în online, teatrele rămân în continuare pradă unei forțate semianestezii. Asta în ceea ce privește ieșitul la public. În rest, creatorii își văd în continuare de treabă și repetă conform planului. Odată încheiate spectacolele, le pun la cutiuță în așteptarea unor vremuri mai bune, când publicul se va putea bucura de ele în condiții optime.
Două dintre proiectele teatrale derulate în luna iulie propun un răgaz de reflecție asupra trecutului, de scrutare a propriei evoluții, a acumulărilor atât la nivel individual, cât și societal. Cu amândouă, regizorii încearcă o analiză, după treizeci de ani, a momentului decembrie ’89, prin perspectiva biografiilor și a impresiilor personale ale celor implicați în spectacol. Acumularea de microistorii subiective dau, treptat, imaginea de ansamblu a celor trăite în timpul Revoluției.
TNB, „Jurnal de România. 1989”
În spectacolul de la TNB, care a avut premiera în aer liber, la sfârșitul lunii iulie, regizoarea Carmen Lidia Vidu își continuă ciclul „Jurnal de România. 1989”, abordând, de data aceasta, momentul Revoluției. Cei patru participanți sunt Ion Caramitru, actor care, aflat în mijlocul evenimentelor, are ce să-și amintească despre Revoluție, Oana Pellea, cea care a răspuns apelului adresat de TVR actorilor să vină să o apere, Florentina Țilea, recitatoarea-copil de poezii patriotice ori de câte ori venea Ceaușescu la Iași, și Daniel Badale, aflat de partea cealaltă a baricadei, ca soldat în timpul serviciului militar, aruncat de armata română în lupta împotriva civililor. Intervențiile live ale acestora sunt dublate de trei apariții video, Germina Nagâț, membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), fostul procuror militar Dan Voinea, cel care a instrumentat inițial „Dosarul Revoluției”, și cunoscutul istoric britanic Dennis Deletant, un expert în materie de comunism românesc. „Teatrul riscă să devină irelevant pentru comunitate”, precizează regizoarea. „Pericolul vanității ne pândește și ne duce la izolare. Nu mai ascultăm decât părerile care le confirmă pe ale noastre. «Jurnal de România. 1989» este felul meu de a spune că «tu faci istoria, atitudinea ta contează»”, declară Carmen Lidia Vidu.
Teatrul Odeon, „Kilometrul zero”
Tot despre Revoluție prin prisma istoriilor personale vorbește și spectacolul Teatrului Odeon, „Kilometrul zero” de Saviana Stănescu, unde regizorul Andrei Măjeri a terminat repetițiile în condițiile generate de pandemie, cu măști și distanțare socială: „Îmi era tare dor să lucrez. Tuturor ne era. Suntem un grup mic, dar facem un spectacol de sală mare, cu măști, distanțare și mult dezinfectant. E greu să vezi doar ochii actorilor timp de o lună și jumătate, dar cu siguranță e o experiență care ne-a testat limitele artistice”. Regizorul este deja la al doilea spectacol încheiat și pus la conservă, în așteptarea publicului, după montarea „Richard II” de la Teatrul Apollo 111.
O formulă precedentă a textului semnat de Saviana Stănescu a fost prezentată la sfârșitul anului trecut, la Arcub, ca spectacol-lectură. Cum autoarea ține la veridicitate, ea a ținut să schimbe partitura în funcție de experiențele personale, rememorate după treizeci de ani, ale actorilor de la Odeon, Ioana Bugarin, Diana Gheorghian, Nicoleta Lefter și Alexandru Papadopol.
„Spectacolul nostru nu este unul documentar, ci mai degrabă o pledoarie pentru puterea vindecătoare a ficțiunii în situații de criză. M-a interesat dialogul între imaginație și un eveniment traumatic, dar și eliberator pentru o societate întreagă. Am încercat să mențin echilibrul dintre părțile dramaturgice și cele poematice, specifice scriiturii Savianei Stănescu, care pe mine mă inspiră foarte mult. Totodată, am încercat, pe cât se poate, să fiu cât mai subversiv posibil, dar subtil, într-o instituție de stat. Sper că am fost curajos”, declară regizorul Andrei Măjeri.
CNDB, „Dance me to the End of… (exerciții, distanțe, apropieri)”
Nu puține au fost dezamăgirile celor care s-au așteptat, după 1989, la o lume dreaptă, curățată de practicile securiste ale regimului comunist, bazată pe democrație și meritocrație. Dar merită să reținem jumătatea plină a paharului. În artele performative, treizeci de ani au însemnat evoluție și progrese importante, schimbări de paradigme și de atitudine, de stil și de structură. Artiștii autentici și-au urmat drumul, au inovat, și-au descoperit tonul și au conceput arta într-o manieră personală. Recenta izolare pare să fi însemnat și pentru coregrafi un prilej de decantare, de autoanaliză și de revizitări. Este cazul proiectului „Arhive în mișcare”, organizat de Asociația Solitude Project, în parteneriat cu Centrul Național al Dansului București, cofinanțat de AFCN. Proiectul a fost conceput, mărturisește directorul de programe al CNDB, Mihai Mihalcea, alias Farid Fairuz, din „nevoia de a revizita anumite lucrări din istoria recentă a dansului contemporan”. Realizând că „există o ruptură informațională între generațiile diferite de artiști”, cunoscutul coregraf afirmă: „Mi se pare obligatoriu ca la 30 de ani distanță să existe o privire critică asupra trecutului recent din arta românească. Altfel, multe dintre lucrările, spectacolele și gesturile artistice realizate în această perioadă vor dispărea într-o falie de timp tulbure, cele mai multe dintre ele nefiind probabil nici măcar documentate și arhivate cum se cuvine. În acest context în care totul a fost și este încă fragil și supus la presiunea dată de întâlnirea dintre eșecul trecutului, instabilitatea prezentului și șocul viitorului, cred că rolul unei instituții este cu atât mai mult acela de a fixa și crea repere, de a documenta și arhiva, și totodată de a pune în discuție ceea ce se întâmplă”.
Din dorința de a crea legături între artiștii din generații diferite, proiectul „Dance me to the End of… (exerciții, distanțe, apropieri)” implică studenții de la Academia de Dans și Performance de la CNDB în revizitarea unor proiecte care, la vremea respectivă, „au propus noi perspective, noi practici și abordări, noi discursuri și forme”: lucrarea solo semnată de Manuel Pelmuș, „Outcome”, spectacolele „Iluzionistele”, semnat de Mădălina Dan, „8 days a week”, conceput de Eduard Gabia, și „Stars High in Amnesia’s Sky”, lucrarea preferată, din tot ce a creat, a coregrafului Mihai Mihalcea, alias Farid Fairuz. În cadrul proiectului, acesta reactivează și contextul apariției: „În dispozitivul scenic actual se amestecă texte, sonorități, imagini și acțiuni, amintiri, istorii personale și colective care sunt rescrise și reactivate performativ de către studenții Academiei de Dans și Performance a CNDB, protagoniștii actualei versiuni a lucrării. Mi-am propus să le aduc în atenție inclusiv care erau subiectele fierbinți pentru cei care ne aflam în plin proces de lucru. Am vrut să le vorbesc despre temele care ne preocupau, instrumentele cu care lucram, ceea ce ne doream să inovăm sau să testăm, ce ne propuneam să facem” (Mihai Mihalcea).
10 ani de unteatru
Proiectul „unteatru” împlinește un deceniu de existență. Echipa a sărbătorit momentul prin manifestarea tradițională de vară, „Zilele unteatru”, festival ținut, de data aceasta, în aer liber, la Roaba de cultură din Parcul Herăstrău. Mai mult de o mie de spectatori au participat la concerte și la câteva dintre cele mai iubite spectacole din repertoriul unteatru, ca „Domeniul luptei”, cea de-a treia parte din trilogia migraţiei – un proiect personal al regizoarei Catinca Drăgănescu, apoi, la premiera spectacolului „Noaptea bufonilor”, o versiune scenică proprie a regizorului Alexa Visarion, după texte de Cehov și Shakespeare, cu doi actori de calibru, Marian Râlea și Richard Bovnoczki. Spectacolelor din aer liber li s-a adăugat cel de pe pagina FB, „Proof”, regizat de Andrei și Andreea Grosu.
Acum zece ani, regizorii Andrei și Andreea Grosu, alături de colegii lor actori, înființau un teatru de artă, fără finanțare publică, unde să poată monta și juca spectacolele în care credeau. Cei zece ani de unteatru sunt cel mai bun exemplu că visul artiștilor autentici, dispuși să facă toate sacrificiile de dragul vocației lor, se poate împlini într-o lume liberă. Teatrul lor a devenit repede un nucleu în care tinerii creatori au experimentat, au inovat, și-au găsit traseul artistic. În timp, atrași de magnetismul și de efervescența de la unteatru, li s-au alăturat regizori cu experiență: Andrei Șerban, Alexa Visarion, Andreea Vulpe sau coregraful Gigi Căciuleanu. Pentru oamenii care iubesc teatrul, instituția lor este unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-au adus cei treizeci de ani de libertate.
Foto: „Jurnal de România. 1989”, regia Carmen Vidu
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022
- „Trei surori” în plină „operaţiune militară specială” - 2 noiembrie 2022