Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Teatrul și războiul din Ucraina

Teatrul și războiul din Ucraina

Proximitatea războiului aduce în teatru carnea vie a durerii, sporind impactul la cote înnebunitoare. Fiecare festival de teatru la care am participat anul acesta a invitat o trupă din Ucraina. Ororile povestite la cald au cunoscut diferite modalități de abordare scenică, în diferite grade de distanțare. Ca semn al solidarității, regizorii din România au simțit nevoia să răspundă situației actuale alegând texte care au în prim-plan războiul sau tarele lăsate în urmă.

La granițele noastre, o lume zguduită de război. Nouă luni de teroare, bombe, tortură, violuri, atrocități greu de exprimat în cuvinte. Regulile vieții normale au explodat. Ar fi fost imposibil ca ororile generate de invazia Rusiei în Ucraina să nu aibă un impact puternic asupra creatorilor de teatru din întreaga Europă. Artiștii din România, ca și instituțiile de teatru, și-au arătat constant solidaritatea. UNITER a inițiat programul „Artiști români pentru artiști ucraineni”. În numeroase teatre din România s-au făcut spectacole-lectură după texte ucrainene și s-au scris piese în diferite programe și formule. De la începutul războiului, în mass-media circulă video-uri cu artiștii din țara invadată care își relatează experiențele de război. Scrise la cald, în timpul masacrelor, spectacolele copleșesc prin fervoare și zguduie prin adevăr. De exemplu, Natalia Vorojbit, dramaturg, scenarist și jurnalist ucrainean, care a participat la protestele Euromaidan din 2013, a călătorit anul acesta, timp de patru luni, în zona de război, pentru a discuta cu cei implicați. La rândul ei, a fost intervievată într-un adăpost anti-bombă.

Fiecare festival de teatru la care am participat anul acesta a invitat o trupă din Ucraina. Ororile povestite la cald au cunoscut diferite modalități de abordare scenică, în diferite grade de distanțare. De fiecare dată, discuțiile care au urmat după spectacol au arătat niște artiști gata să găsească soluții pentru a ajuta, după puterile lor, populația aflată sub teroare. Fie că muzicienii au cântat pe străzi ca să mai aline durerea civililor, fie că actorii au citit povești în gurile de metrou ca să aducă un strop de liniște copiilor speriați, fie că și-au transformat instituțiile în adăposturi și au distribuit apă și ajutoare, din poveștile lor a reieșit de fiecare dată același efort de mobilizare sută la sută în sprijinul celor ce și-au pierdut casa și normalitatea existenței. După spectacolul „Maidan Inferno. Street Mistery” de Neda Nezhdana, coproducție Teatrul Academic de Dramă și Comedie din Dnipro și Compania Collapse din Lyon, invitată în Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, la Teatrul „Luceafărul” din Iași, discuțiile s-au purtat cinci minute în română pentru ca apoi, cum 90% din public erau refugiați ucraineni, să treacă în limba lor. „De unde sunteți?”, au întrebat actorii și, din diferite colțuri ale sălii, s-a auzit răspunsul femeilor cu copii în brațe: „Mykolaiv”, „Herson”, „Mariupol”, „Odesa”…

Subiectul abordat de spectacol a fost EuroMaidanul. O studentă la Litere îl caută pe tânărul alpinist pe care l-a cunoscut în timpul demonstrațiilor. Li se adaugă un muzician, un agent de securitate, un jurnalist, o asistentă medicală și un preot. Montarea se desfășoară pe trei planuri, unul al marionetelor care, mișcându-și doar mâinile, induc o anumită distanță față de subiectul aprins; al doilea este susținut de monologurile interioare ale celor doi protagoniști care s-au pierdut în timpul demonstrațiilor; iar al treilea aduce în fața publicului corul celor patru actori care se adresează direct publicului. Tensiunea variază astfel, cunoscând climaxul în momentele în care cei doi tineri își exprimă îngrijorarea după ce poliția intervine în forță și face numeroase arestări. „Ne loveau în stomac, pe față, la talpă. Trebuia să dormi în picioare, dar era imposibil. Tot timpul cineva era torturat și țipa.” Dar până atunci replicile aduc în fața publicului modul în care manifestanții s-au organizat, cum au învățat să se ajute și să reacționeze la provocări, cum au depășit frica de moarte, cum s-a născut imensa solidaritate între participanții la Revoluția Demnității. Mesajul explicit a fost că „pentru valori trebuie luptat. Nici în Occident ele nu sunt date la infinit”.

De altfel, la discuțiile după spectacol, actorii au precizat că după EuroMaidan mentalitatea avea să se schimbe. Simțind că sunt „împreună, aceeași țară, același popor”, în timpul demonstrațiilor, tinerii învățaseră ce înseamnă voluntariatul, astfel că după 24 februarie 2022, atunci când începea războiul, fiecare știa deja ce trebuie să facă. Unul dintre actori a inițiat o strângere de fonduri pentru a cumpăra o dronă. Rezultatul a fost că s-au strâns bani pentru trei drone. În plus, firma producătoare a donat și ea una. Dacă a existat o impresie generală după toate discuțiile la care am asistat, aceasta a fost demnitatea. Nimeni nu s-a tânguit, nimeni nu a spus ce greu o duce sau ce dor îi e de viața dinainte. Toți s-au concentrat în jurul solidarității.

Un alt spectacol ucrainean, copleșitor prin emoție, a fost cel invitat de Festivalul Național de Teatru, „Imperium Delendum Est!”, produs de Academia de Teatru Dramatic din Lviv. Șapte interprete, actrițe și muziciene, spun poeme de Kateryna Kalytko, Halyna Kruk și Marjan Pyrozh. Îmbrăcate în costume negre, în care predomină pielea, cu pălării stilizate, inspirate de cele populare, cu bijuterii confecționate din gloanțe, fiecare cu câte un instrument, fluier, acordeon, tobă etc., își spun poemele-invectivă despre situația actuală a Ucrainei, cu o undă de energie emoțională care mătură tot. „Mama mea este în Sofia. Rusia ne bombardează sistemele energetice. Nu există loc pentru imperii în Europa”. O altă actriță istorisește: „O parte din familie a plecat în Slovacia. Mi-a lăsat cățelușa. Am târât-o la toate spectacolele și repetițiile”. Fiecare dintre interprete povestește din experiențele pe care le-a traversat de la începutul războiului. De pildă, drumul în Polonia unde, ca mamă singură, și-a dus fiul ca să fie în siguranță. „În 2014 am plecat din Donbas. Fiul meu avea cinci ani. Îi urăsc pe rușii care au venit să ne violeze femeile și copiii. De ce să iert? Doamne, nu lăsa să amuțească vocea furiei!”. Ceea ce face ca impactul să fie și mai puternic este că toate poveștile istorisite pe scenă sunt adevărate.

Spuse în ritmuri diferite, pasajele alternează cu muzica excelent interpretată, completând emoția electrică transmisă din scenă spre sală. Femeile cântă solo sau în cor, vorbesc la microfon, schimbă registrele în ritmuri halucinante. Uneori, invectiva este întreruptă de un fragment liric sau o rugăciune murmurată în cor. Alteori, proiecția documentează ororile și distrugerile războiului. După cum, discursul cu rememorarea articolelor din Convenția de la Geneva, referitoare la protejarea civililor în timpul războiului, interzicerea deportărilor ș.a.m.d., toate încălcate de ruși, fac și mai clare crimele de război ale acestora. „Vezi o casă care arde. Slavă Domnului că nu e a mea!”, va spune una dintre interprete, pentru ca alta să amintească cum „ascunși sub dărâmături, oamenii mor de foame și de sete”. Iar când actrița din fața ta precizează „Tata și prietenul meu sunt la război” este imposibil să nu-ți măture distanțarea și ochiul critic. De un dramatism copleșitor, spectacolulul declanșează valuri de empatie și emoție în spectator.

Ca semn al solidarității, regizorii din România au simțit nevoia să răspundă situației actuale alegând texte care au în prim-plan războiul sau tarele lăsate în urmă. Bobi Pricop a optat pentru piesa britanicei Sarah Kane, „Blasted”, scrisă sub impresia războiului din Bosnia. Tortura, violul, mutilarea, mărturiile despre atrocitățile comise de unul dintre personaje domină partea a doua a spectacolului de la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Un specialist al tehnicilor de imersiune, regizorul forțează conexiunea cât mai strânsă a publicului cu realitățile de pe scenă. Cu căștile pe urechi, închis fiecare în propria cușcă, apărat și izolat de ceilalți, având contact vizual numai cu personajele, spectatorul aude, augmentat, toate zgomotele camerei din fața sa: cum curge apa la duș, cum șiroiește șampania în pahare, cum urlă soldatul scelerat… Sunetele îi accentuează percepțiile, dilatând senzația că se află chiar acolo, în mijlocul personajelor, fără posibilitatea de a se distanța. Impresia celor petrecute pe scenă va fi cu atât mai puternică.

Textele scrise de dramaturgi în perioada de război sau imediat după au un adevăr particular datorat gradului imens de implicare. Debordând de lirism și de intensitate, produc emoție crudă, încasată direct în plex și declanșează în spectatori toate resursele de solidaritate. Dar distanța în timp față de realitățile unui anumit război lasă loc pentru considerații morale, pentru analize lucide, pentru abordarea teoretică. Fiecare deceniu scurs de la încetarea unui masacru îmbogățește perspectiva dramaturgică, aducând nuanțe din ce în ce mai variate. Îndepărtarea în timp face posibilă trecerea de la accentele particulare dintr-o scriitură dramatică plină de detalii, care aduc războiul în fața spectatorilor, îl fac viu, cu toate atrocitățile sale, cum se întâmplă, de pildă, în „Băieții de zinc” de Svetlana Aleksievici, de la Teatrul „Bulandra”, la privirea generală asupra istoriei. Este cazul spectacolului „Întoarcerea acasă” de Matei Vișniec, de la Teatrul care poartă numele dramaturgului din Suceava, în regia lui Botond Nagy, selectat atât în Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr cât și în Festivalul Național de Teatru. În piesa scrisă în urmă cu douăzeci de ani, pretextul este cel al Generalului (Cătălin Mândru), care își organizează și încolonează morții de pe front în vederea întoarcerii acasă. Toți sunt iertați, precizează Generalul, nedezlipit de sacul de pufuleți, semn al spaimei de foametea și lipsurile aduse de război. Doar că argumentul iertării, al distanțării de conflict nu pare să fie de ajuns. Diferitele categorii, eroi, dezertori, împușcați în inimă, trădători, lași, aceia – nenumărați –, care s-au ascuns după morți ca să nu înainteze pe câmpul de luptă, își dispută, fiecare cu argumentele proprii, locul din față în convoiul funerar. „Suntem intacți, suntem frumoși, suntem elita morților”, pledează împușcații în inimă. Futilitățile și meschinăriile din timpul vieții se prelungesc și după, ca și structurile puterii, după cum vom vedea pe măsură ce înaintează „Întoarcerea acasă”.

Spectacolul, extrem de dens, cu o trupă care funcționează impecabil, pare lucrat la milimetru. Sonoritățile, vocile actorilor, care asigură un ritm aparte, planurile scenei, unde cel de sus aparține mormântului ce se tot construiește cu ajutorul, deloc întâmplător, al aghiotantului de general, mișcarea bine condusă, toate se combină într-un întreg plin de sens. Nu lipsesc nici aluziile la tortură, la structurile intimidante ale unei puteri coercitive (de altfel, Stalin, Lenin și Troțki se vor lansa, la buza scenei, într-un rap propagandistic), la împărțirea între elita regimului totalitar și săracii care nu-și pot împlini nevoile de bază, condamnați să mănânce veșnic „nisip și grohotiș”. Concluzia este aceeași: inutilitatea războiului și imensa risipă gratuită de vieți pe care o antrenează. „Am luptat pentru victorie sau contra victoriei? Nu știm de ce am murit”.

Poate că în contextul actual replica aceasta le-ar veni mănușă soldaților ruși. Nu însă și ucrainenilor care își apără țara și valorile, rezistând cu demnitate ororii provocate de Rusia. Proximitatea războiului aduce în teatru carnea vie a durerii, sporind impactul la cote înnebunitoare. Genocidul, masacrele din timpul războiului, atrocitățile la care au fost martori, supuși sau participanți lasă supraviețuitorilor răni posttraumatice de cele mai multe ori imposibil de vindecat. Așa cum le pot lăsa și generațiilor imediat următoare o ură care se va desfășura în bucle interminabile, gata să se aprindă la cel mai mic conflict. Montările discutate, fie cele invitate din Ucraina, fie cele concepute de regizorii români pe texte din dramaturgia existentă, împreună cu multe alte programe desfășurate în teatrele din România, nu atestă decât valul de solidaritate al creatorilor în fața acestui nefericit „spectacol” al istoriei contemporane.

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.