Un material de Ana Olos
Amplul interviu al Luciei Negoiță cu Lidia Vianu găzduit de revista Acolada (v. numerele din februarie și martie) i-a familiarizat și pe cititorii revistei cu personalitatea complexă a eminentei angliste care, venind momentul despărțirii de profesia slujită cu atâta dragoste și abnegație de-a lungul unor decenii, a simțit că este de acum liberă să facă ceea ce și-a dorit de când se știe, realizând că scrisul este rostul ei pe lume.
Este și nu este o surpriză că textul original al cărților apărute la editura Editura Eikon este în engleză. De ce? Pentru că îi vine prea ușor să scrie în limba română, mărturisește ea. Însă fără să-și aroge statutul de scriitor de limbă engleză, aceasta fiind limba pe care începuse s-o învețe, după franceza însușită din copilărie, abia la 14 ani. Și nu în vreo țară anglofonă, ci în urbea lui Bucur, însă cu profesori de excepție, față de care își exprimă recunoștința.
Deși autoare a unei metode originale de învățarea a limbii engleze, își supune cu modestie textele, înainte de publicare, spre lectură și „revizie”, unui vorbitor nativ, în cazul de față poeta britanică Anne Stewart. Iar pentru confruntarea textelor paralele apelează la cunoscători ai ambelor limbi. Cele ce urmează sunt doar frânturi din acel adevărat brainstorm produs în mintea mea de poemul The Wind and the Seagull / Vântul și Pescărușul / La Mouette et le Vent…, numit, pe bună dreptate, de criticul Gheorghe Grigurcu (citat în interviul Luciei Negoiță) „o melopee a iubirii”.
Cartea ne captează atenția deja fără s-o fi deschis. Coperta, după designul autoarei, reprezintă o pasăre cu aripile-i uriașe întinse, în picaj ca pentru a întâlni valurile unei mări înspumate, răscolite de furtună… Eroii titulari ai poemei sunt Vântul și Pescărușul. Cititorul e deja provocat să-și testeze abilitatea în a detecta măcar câte ceva din intențiile autoarei în această alegere. Mai întâi Vântul. O manifestare a Aerului, unul dintre cele patru elemente ce compun universul după unii gânditori din antichitate. Activ și masculin prin excelență. Prezența lui se face simțită fie prin efectele sale devastatoare, fie prin foloasele ce le poate aduce ca forță motrice, sursă a unei energii curate, cum se zice în zilele noastre. Amintit în mai multe pasaje din Biblie, cu variate personificări în mitologii. Eol, regele vânturilor; cele patru vânturi, fiii Aurorei.
Esop avusese o fabulă despre întrecerea dintre Vânt și Soare constând în a-l face pe un țăran să-și lepede cojoacele. Învingătorul: Soarele. O aluzie la originea vântului? Vom citi despre asta și în poem. Englezul știe de Sălbaticul Vânt de Apus al romanticului Shelley, de Vântul vârstnic dintre trestii al lui William Butler Yeats. „The Wind of Change” cântat și fluierat de Scorpions… Vântul din tableta lui Tudor Arghezi… Vânturile și valurile din poezia lui Eminescu… Ce poetic sună „Vântul dintre stele”, însă pentru a explica ce este, e nevoie de limbajul științei. Supraviețuitorii anilor cinzeci vor avea încă în urechi, cu vocea faimosului bariton Petre Ștefănescu Goangă, aria din opereta sovieticului Isaac Dunaievsky Vânt de libertate…
Ce motiv(e) a avut oare autoarea să-l aleagă, dintre toate păsările călătoare, tocmai pe Pescăruș ca pereche a Vântului? O amintire din copilărie? Pescărușul lui Cehov, dramaturgul fiind medic, ca tatăl ei? Posibil. Gândind la cititori, chiar de nu vor fi văzut/citit piesa lui Cehov, cei mai mulți vor fi văzut pescăruși adevărați. Românii, în Deltă, pe litoral sau mai nou, pe țărmurile Mediteranei sau chiar coasta Atlanticului. Nemaivorbind de insularii anglofoni. Văzuți la sol, nu sunt prea arătoși. N-au eleganța lebedelor preferate de Ceaikovsky ca protagoniste ale baletului său, și asta deși avea pescărușul (ceaica) chiar în nume…
Deși considerate mute (v. Blaga), există și lebede cântătoare, ba și trompetiste! Baudelaire a ales Albatrosul ca simbol al poetului. Dar oare poeții de azi s-ar mai împăca cu o astfel de reprezentare a lor? Însă pescărușul, cu pieptu-i proeminent, pare să fi fost modelul Măiastrelor pentru sculptorul obsedat să întruchipeze esența zborului. Pentru Pasărea Văzduhului – pescărușul ce-și ia zborul. Fără a mai căuta alte asociații, ca pasăre acvatică-aeriană, cu o formă aerodinamică, sfidând forța de atracție a Pământului, prototip perfect și concurent al aparatelor de zbor, Pescărușul pare un companion perfect al Vântului călător.
În cazul în care ne preocupă echivalarea titlului din engleză în română: „Wind”, vine din germană, dar se întâlnește cu latinul „ventus” în indo-europeana comună. Învelișul sonor le este asemănător. Doar că în engleză articolul hotărât precede cuvântul și accentul cade pe silaba a doua. „Seagull” e compus din „sea”/mare și „gull”/ pescăruș, substantiv neutru, înlocuit de pronumele „it” (și așa apare în textul poemului). În limbajul poetic „sea” e feminin, iar „seagull”, cu accentul pe prima silabă, sună ca „sea-girl” (sirenă tânără). Iată de ce scriitorul american, pasionat pilot, Richard Bach și-a numit eroul titular al bestsellerului său Jonathan Livingston.
În română „pescăruș” este substantiv masculin, și numele ni-l trădează ca răpitor. Drept e că avem, tot în familia Laridae, o Pescăriță mare. Aparent, echivalent perfect pentru „Seagull”. Însă „mare”, se referă la dimensiunea păsării. Ș-apoi „pescăriță” ne-ar sugera mai degrabă o femeie decât o pasăre. Oricum, forma de diminutiv al cuvântului pescăruș ne face să gândim cu tandrețe la pasăre.
Dar să nu uităm de subtitlul poemei în franceză: La Mouette et le Vent… Care să fie rostul lui? „La Mouette” , cum arată articolul, este un substantiv feminin. Sună frumos, cu vocala deschisă „a” din „la” și intonația ascendentă de la „mou” la „ette”, sugerând decolarea. Feminin, la fel ca chaika/ceaica lui Cehov! (Divagație: numele păsării, marcă de automobil rusesc de lux din anii șaizeci-șaptezeci. Iar „șaica” din română = gamelă sau barcă cu fundul plat.) Feminin, feminism? Însă în poem autoarea e consecventă în a folosi pronumele „el” pentru Pescăruș.
Dar punctele de suspensie de după La Mouette…? Semne să mergem mai departe? De nu știm franceză, recurgem la dicționar. Descoperim că „mouette” e femininul lui „mouet”= mut, incapabil de a rosti un cuvânt în urma unei emoții, amuțit. Ca Măiastra care nu cântă în colivie. Ca scriitorul amuțit de cenzură. Ca manuscrisele ascunse în sertare. Poate și ca textele publicate doar pe Internet… Să fie aluzia la un text mut / ascuns în subtext sau între rânduri? Acolo unde cele două limbi se bifurcă, dar sensurile se întâlnesc? La Julia Kristeva și intertextualitate? Nu degeaba scria lingvistul-matematician-muzician Gabriel Altmann că poemul este o Comoară și recomanda lectura lui de o mie de ori, pentru că „exprimă tot, este profund, poetic, fizic, esoteric, absolut tot”.
Și fiindcă nici n-am deschis cartea, pescuind doar în apele tulburi ale propriilor presupuneri, e timpul (high time!) s-o facem. Pe prima pagină, autoarea se adresează direct cititorilor: „Aceasta este o simplă poveste de dragoste ca multe, foarte multe altele. Îngăduiți-vă să simțiți fiecare sunet al ei – doar atât”. Dar ce va fi înțelegând autoarea printr-o „simplă poveste de dragoste ca multe, foarte multe altele”? Cititorul mai „copt” abia așteaptă s-o afle, pentru că n-a uitat celebrele povești de iubire din literatură, opere, filme sau din basmele ascultate în copilărie și e agresat de ce se oferă ca povești „de dragoste” în media. Cât despre cel tânăr, autoarea, după o atât de lungă conlucare cu studenții, știe cum să îl atragă spre lectură.
Cuprinsul: The Wall / Zidul; The Wind and the Seagull / Vântul și Pescărușul; Let the poem haunt you until you are me / Lasă poemul să te schimbe până ce ești eu; și Shadow Halo Flame Light / DuhUmbră Aură Flacără Lumină. (Un quartet ca acela al lui T.S. Eliot ?)
Dacă ne mână curiozitatea să vedem măcar începutul poveștii de iubire dintre Vânt și Pescăruș, sărim „Zidul” și începem cu partea a doua. Pe paginile 62-63, titlul. Pe 64-65, un citat dintr-un Fizician: „Sunt în noi atomi din tot universul. Șansa de a ne reface exact acum este nulă.” Urmând mulțumitura adresată de autoare fizicianului Ioan Iovitz Popescu, pentrucă a descoperit „Etheronul”! Ce-o mai fi și Etheronul? De pe Inernet aflăm că Eterul este al cincilea element din univers. (După alții, Spațiul) Iar Etheronul e ceva legat de fizica particulelor subatomice… Toată admirația pentru autoarea care s-a avântat în lumea fizicii!
Cei mai neștiutori amânăm puțin inițierea și ne întoarcem cuminți la „Zidul” despre știm mai mai multe. Zid, origine slavă zice Dexul online. Ne gândim la garduri, la sărit pârleazul, la granițe și vămi, chiar și ale văzduhului, la cortine, fie și de fier, etc. etc. Ce de ziduri! Ce s-au și se mai construiesc. Ziduri înălțate, ziduri năruite sau dărâmate cu buldozerul… Câte în literatură… „Manole, Manole, zidul rău mă strânge”… „Iubirea de moșie e un zid”… Zidul din Visul unei nopți de vară care-i desparte pe cei doi îndrăgostiți… Zidul din poezia lui Robert Frost, cu concluzia că zidurile solide sunt garanția unei bune vecinătăți… Pink Floyd, cu albumul The Wall. Ilustrația de pe prima pagină a capitolului: o deschizătură (fereastră?) prin care se văd umbrele a doi îndrăgostiți șezând pe o bancă, privind spre niște șine de tren ce se pierd în depărtare.
Legenda: „Casa strămoșilor lui, ridicată în anul 1177, pe locul unei fântâni secate. Drum neștiut ce cobora în negură. După multe veacuri, regimul a confiscat-o. Au mai trecut ani de atunci. Clipa aceasta îl găsește urcând către mansardă.”// „Geamuri sparte, ziduri-stafii, cuiburi de zburătoare – aripi de porumbei se zbat în goană.” Câte cuvintele grele de sens, de conotații. Pare istoria comprimată a unui neam, din întunecatul Ev Mediu până într-o epocă neagră, (cea zisă „de aur”?), când spiritul distrugerii a luat locul elanului constructiv. Anul 1177 când a fost ridicată casa strămoșilor lui [?] o nouă enigmă. De ce tocmai acest an? An de pe un vechi un hrisov de familie? Asociat cu amintiri ale autoarei din timpul cutremurului din 1977, când au murit scriitori de marcă?
Internautul pasionat află că 1177 î.e.n. e considerat de istoricul american Eric H. Cline anul căderii civilizației bronzului târziu, însemnând sfârșitul unei lumi globalizate odată cu invadarea Egiptului de o populație cunoscută ca Oamenii Mării. (v. 1177 The Year when Civilization Collapsed Princeton U.P., 2021).
Dar iar ne-am aventurat cu gândul prea departe. Să întoarcem pagina, poate aflăm mai multe. Imaginea: peretele unei mansarde cu o fereastră luminată, un fel de hrisov în prim plan, în spatele lui abia vizibil, un pescăruș!!! Lângă zidul mansardei, se întrevăd niște șine de cale ferată (drum de fier) și parcă umbra unei locomotive (cu aburi?). În depărtare, pădurea și, poate, un tunel. Și textul: „Rămân doar pene cenușii și o aură albă. Fără frică. Două piciorușe pe un vraf de hârtii acoperite de cerneală verde. Decolorată. // Ca în vis întinde mâna și trage hârtiile aproape. Pasărea respiră adânc. // Amândoi, în sfârșit, de aceeași parte a zidului. // Imateriali. Un semn. Cândva, aici, dar nu mai este. Pescărușul.”
Un text poetic, în ritm sacadat, sincopat, sensuri nu ușor de deslușit la prima lectură. (Versiunea în engleză, la fel de melodioasă.) O uvertură ce îl poate seduce și pe cititorul tânăr venind cu totul alte experiențe de lectură, prin muzicalitatea subtil învăluitoare, stârnindu-i curiozitatea să afle în continuare povestea de iubire promisă, iubirea fiind o forță de atracție universală.
Poeta Lidia Vianu ni se înfățișează deja din primele pagini ca o scriitoare bilingvă autentică. Nu în zadar i-a studiat și scris despre marii scriitori britanici ca Virginia Woolf, T.S. Eliot, James Joyce, și e demnă de inițiatorii ei în subtilităților limbii și scrisului lor. Gândind la cele trei feluri de poezie despre care scria Ezra Pound, am putea numi poemul o „logopoeie”, „un dans al intelectului între cuvinte”. Pe lângă că apelează la urechea muzicală, o astfel de poezie stimulează imaginația vizuală, ține seamă de încărcătura cuvintelor datorată uzului în diferite contexte, la fel și de jocul lor ironic.
Ca scriitoare în engleză, Lidia Vianu are avantajul de a fi citită pe toată aria de răspândire a acestei limbi. Ca autoare română, chiar dacă afirmă cu modestie și regret că studiul scriitorilor anglofoni nu i-a permis să dedice mai mult timp autorilor autohtoni contemporani, ea apelează la filonul profund al basmului și al literaturii clasice. Și vine să îmbogățească poezia autohtonă cu noi sonorități, noi pattern-uri de gândire și de structurare a textului, oferind deschideri spre noi relații intertextuale. Și, mai presus de toate, în ambele limbi, ne îndeamnă spre înălțarea întru spirit printr-o meditație singulară asupra iubirii într-o epocă a zborurilor cosmice și a unei științe ce ne face să vedem și să trăim altfel viața și moartea. Pentru a vă bucura de tot ce ascunde, citiți poemul!
Ana Olos este Profesor Universitar, cercetător literar, anglistă, traducătoare şi scriitoare.
- Poema română: Immersive Experience. Proiect pilot pentru o nouă componentă a Festivalului Enescu - 22 august 2024
- Exportul și importul de bunuri culturale în România - 11 august 2024
- Concursul Enescu se va deschide cu o premieră mondială - 30 iulie 2024