Radu Jude despre „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”

„Câți dintre noi se vor recunoaște în acest personaj? Spun asta pentru că suntem cu toții, în esență, exploatați din zori și până-n noapte: capitalul, sărăcia și nevoile și neamul, toate ne călăresc fără astâmpăr.” (Radu Jude)

Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu

Dacă ar fi să prezentați filmul, ce ați alege să spuneți despre el?

Aș alege – doar dacă ar fi să-l prezint – afirmația recentă a poetului George State (de la finalul unui interviu pentru Radio România Cultural), care spunea că a văzut „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” și-l consideră o capodoperă.

Filmul atinge multe puncte nevralgice din societatea românească actuală. Care ar fi mesajele?

Mesajul principal pe care încerc să-l transmit spectatorilor și prin această producție este că, date fiind numeroasele puncte nevralgice din societatea românească actuală, ei trebuie să gândească, în măsura posibilului, cu mintea lor. Aș invoca din nou o poezie a lui Paul Celan (am pus-o deja în „dicționarul” precedentului meu lungmetraj, aflat sub influența judecăților obscene) – „Un vuiet: însuși/ adevărul/ printre oameni/ pășise,/ în plin/ vârtej de metafore”.

Personajul Ilincăi Manolache se confruntă cu dezechilibrul dintre libertatea interioară și cea exterioară. Cum ați construit acest personaj și pe cine reprezintă el, în esență?

Întrebarea dvs. mă conduce la o alta, oarecum complementară: câți dintre noi se vor recunoaște în acest personaj? Spun asta pentru că suntem cu toții, în esență, exploatați din zori și până-n noapte: capitalul, sărăcia și nevoile și neamul, toate ne călăresc fără astâmpăr.

Cine este Bobiță? Cui și ce transmite el, la limita dintre vulgar și cult?

Mda, întrucât filmele mele au fost descrise adesea ca deosebit de vulgare și, în plus și nu fără o anume îndreptățire, s-a observat că sunt culte într-un mod superficial – printre altele, amintesc aglomerările de citate și de referințe livrești care nu pot păcăli o persoană conștiincios și profund cultivată –, eu însumi mă aflu, din păcate, la această limită. Și pentru că am fost în stare să scriu rant-urile în cauză, trebuie să recunosc: je suis Bobiță!

Un lungmetraj din 2023 aduce în fața publicului secvențe din „Angela merge mai departe”, film din 1981. La nivel de metadiscurs, poate însemna asta o tentativă de a recupera imaginea femeii din timpul regimului comunist?

Așa e, aveți dreptate. Trebuie să mai adaug o nuanță: atunci când un autor invocă sau preia o înfăptuire artistică din trecut, el o face – puțin contează că e un omagiu sau o deturnare, căci cele două se-mpreunează mereu – pentru a-și înscrie scrierea, opera într-o istorie – locală sau universală – a disciplinei (disciplinând-o), a domeniului (dominând-o), dar și pentru a împrumuta ceva din presupusa frumusețe (sau chiar grandoare) a respectivei lucrări prelucrate sau „citate”. Sigur, nu eu, ci criticii au a se pronunța în ce măsură lucrătura mea e funcțională sau nu.

Mergând mai departe de aici și neidentificând pe parcursul filmului personaje masculine care să nu fie dependente de femei sau care să fie valide/integre în fața lor, putem vorbi de o cheie de interpretare feministă a filmului?

Într-adevăr, cred că un astfel de șperaclu e cât se poate de potrivit pentru a descuia centura de castitate a filmului.

Cum ați ajuns să alegeți cromatica lungmetrajului, din perspectiva alternanței scenelor color cu cele alb-negru?!

Nu am prea multe de explicat: există, din punct de vedere tehnic, posibilitatea de a face asta și m-am gândit că, utilizând acest procedeu, poate spectatorii se vor plictisi mai puțin decât au făcut-o la precedentele mele filme. Încercarea moarte n-are! Greșesc?

Este un film cu importanță mai degrabă autohtonă sau credeți că el își poate găsi la fel de ușor semnificații universale? Explicați răspunsul.

Dintotdeauna, adică de la primele încercări, convingerea mea a fost că pot ajunge cu atât mai departe (dobândind – în termenii dvs. – semnificații universale), cu cât rămân mai pe loc (acceptând, adică, că am o importanță mai degrabă autohtonă).

Există referințe autobiografice în film?

Singura referință autobiografică din film este că apar la un moment dat, făcându-mi un fel de lobby, în lobby-ul unei clădiri, cu o geantă Glovo în spate, pe post de livrator. Destul de vain, recunosc, dar sper că nu cu totul în van.

În perspectiva mizelor tehnice și stilistice, care sunt performanțele filmului?

Nu știu cât de performant am reușit să fiu din acest punct de vedere, dar m-am străduit – am utilizat toate artificiile tehnice și stilistice pe care le-am putut deprinde, așa încât filmul să fie cât mai entertaining.