Maria Duda: „Încă nu știm să folosim spațiul public ca spațiu gol confortabil”

| Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

Cum ați reușit să „activați” până acum orașul? Câteva exemple din activitatea echipei BAZA?

Credem că orașul se poate activa prin proiecte mici, care rezolvă natural probleme mari. Și că, de asemenea, avem nevoie de exemple de curaj, încăpățânare, pasiune, inteligență și mai ales empatie. Atât în ceea ce facem cât și în cum relaționăm cu ceilalți și cu orașul. Iată, cam asta facem și vrem să facem pentru a activa orașul. „BAZA. Deschidem orașul” s-a înființat în 2016 cu scopul declarat de a deschide și orașul și ochii și mințile celor care îl locuiesc. Dincolo de declarația poate ingenuă, în mod specific ne-am axat pe trei direcții de intervenție: cercetare și proiecte de regenerare urbană a spațiului public, educație – formală sau informală, și conectare și promovare a tinerilor profesioniști ce, prin proiectele lor, activează și îmbunătățesc orașul.
Ca să răspundem acoperitor, dăm câteva exemple din fiecare categorie. Pe partea de regenerare urbană am realizat scara de la Kretzulescu, cea care leagă piațeta bisericii de porticul Palatului Kretzulescu (un proiect care a câștigat finanțarea Mobilizăm Excelența). De curând am introdus parklet-urile: elemente de mobilier urban mobil, care prelungesc spațiul public pietonal transformând un loc de parcare în… loc de tihnă, spațiu de staționare și socializare. De asemenea, împreună cu Banca Mondială am realizat un studiu despre recuperarea spațiului străzilor centrale rezidențiale ca spațiu public, „București. Structura Minoră”. Studiul include o parte de cercetare realizată în perioada stării de urgență și o parte de viziune strategică privind posibilitatea de reorganizare și negociere a locurilor de parcare la bordură. Mai avem workshop-uri cu studenți sau liceeni, și, dacă ascultați Radio Seven sau ne urmăriți pe mixcloud, sâmbăta de la 12 avem emisiunea podcast „Experiența Urbană”, unde povestim formarea personală și profesională a celor care pun Bucureștiul în mișcare.

Reflectă atitudinea față de spațiile publice mentalitatea locuitorilor unui oraș? De pildă, atitudinea față de stradă, despre care susțineți în multe materiale că e considerată de oameni mai degrabă un spațiu privat?!

Modul în care relaționăm cu spațiul public, cum îl percepem, cum îl folosim, oglindește modul în care relaționăm și cu restul locuitorilor. Ceea ce la nivel teoretic, ca definiție și atribute, pare să fie foarte cunoscut, la nivel de experiență creează confuzie: spațiul public este ceea ce leagă orașul împreună, dar cumva pentru o mare parte din public trebuie să fie plin de atracții, evenimente, gălăgie, antren, posibilități de consum pentru a genera o interacțiune autentică doar prin prisma obișnuinței. Aici e o teză personală: consider că încă nu știm să folosim spațiul public ca „spațiu gol confortabil”, adică locul care să permită de fapt o multitudine de libertăți de interacțiune, dar în care trebuie să fii prezent. Un astfel de gol confortabil este însă, atenție, proiectat ca atare: proporții, materiale, lumină, umbră, funcțiuni adiacente, mobilier, activitate limitrofă (vezi Piața Mare din Sibiu sau treptele de la Ateneu). De aceea, din sondajele pe care le-am efectuat în ultimii 12 ani în București, spațiul public identificat principal este parcul, nu cadrul urban, cum ar fi strada, piața sau scuarul.
Când suntem în spațiul public urban, reflexul cultural este unul defensiv: ori nu îndrăznim să îl folosim pentru că nu știm dacă avem voie sau cum, ori îl ocupăm parțial, sustrăgând din el zone care au ca scop apărarea unei proprietăți fictive: locul meu de parcare, locul meu de pubelă, spațiul de sub fereastra mea. Cumva tindem să ne excludem orașului. Și poate asta explică parțial și preferința pentru autonomia automobilului personal și toleranța crescută pentru tot ce înseamnă agresiune asupra orașului și locuitorilor săi. Orașul, până la urmă, este suma experiențelor trăite împreună și a oportunităților ce se nasc din conlucrarea spre un bine comun. Vidul acesta de experiență în relația cu spațiul public poate fi explicat de experiențele prin care a trecut și societatea și orașul (în special cultura orașului) în ultimii 80 de ani, însă este educabil. Avem exemple în Sibiu, Cluj, Reșița, Anina, orașe unde locuitorii se reîmprietenesc cu spațiul lor public și devin, cu ajutorul unei administrații mai atente și cu încredere în comunitatea locală și profesioniști, la rândul lor mai atenți la bunul comun și astfel la nevoile comune.

Poluarea cu praf în București a ajuns la depășiri de peste 700% săptămâna asta. BAZA are un ghid de reguli care pot îmbunătăți consistent calitatea vieții în București. Cum primesc autoritățile locale propunerile voastre?

Poluarea atmosferică și cantitatea de praf și pulberi fine sunt elemente care depășesc pragul unui ghid de reguli și bune practici: ele fac obiectul legislației. Planul Integrat de Calitate a Aerului are o metodologie foarte precisă, testată și exersată îndelung în Uniunea Europeană, de la care nu sunt admisibile abateri: monitorizarea calității aerului, identificarea pragurilor, identificarea modelelor de poluare și a marilor poluatori, configurarea unui plan de măsuri de limitare și control, implicarea comunităților, găsirea de resurse pentru implementarea planului, (în special dacă este vorba de comunități sărace și un întreg ecosistem de supraviețuire folosind industria deșeurilor ca surse de venit, de ex.), reverificare și optimizare – aici sunt câteva ONG-uri foarte bine specializate atât pe partea de observare-monitorizare, cât și de alertare, EcoPolis fiind unul dintre cele mai importante. Printre altele, EcoPolis a dat PMB în judecată pentru defecte în implementarea PICA și a câștigat. Ghidul de reguli pe care îl realizasem noi și pe care îl menționezi în întrebare este realizat sub formă de cartonașe și este adresat în principal comunităților locale și grupurilor de inițiativă: să le zicem reguli de conviețuire, în special în condițiile pandemice și post-pandemice. În respectivul ghid încurajam locuitorii să adopte un senzor pentru a ajuta monitorizarea independentă și omologată a unor arii cât mai extinse și variate din oraș și împrejurimile sale.
Autoritățile locale sunt deschise colaborărilor cu societatea civilă. Aici propria noastră experiență ne indică disponibilitatea spre dialog, dar această disponibilitate nu este însoțită de reglementări juridice clare despre formalitățile de colaborare, de parteneriat, cu indicarea rolurilor și îndatoririlor fiecărei părți. Reforma administrativă de după anii 1990 a șters de asemenea elementele transversale care conectau și verificau coordonarea intra-departamentală: de exemplu, de spațiul stradal era responsabilă o singură entitate, care asigura mentenanța, proiecte de mobilare, signaletică, intervenții – acum sunt numeroase entități, fiecare responsabilă de câte un element sau funcțiune (stâlpi de iluminat, stâlpi cu inscripții de circulație și semaforizare, stâlpi pentru circuitele transportului public, contoare gaz, pubele, coșuri de gunoi, canalizare apă, contoare de gaz, cutii de distribuție electrică, telefonie, trasare, reparații, intervenții temporare, modificări etc) care, chiar dacă urmează normativele, în lipsa coordonării, conduc spre situații de alipiri sau dedublări absurde, sau imposibilități de intervenție în caz de avarie. Cu toții am întâlnit cel puțin un trotuar îngust cu stâlp în mijloc și bolarzi pe margine, care fac imposibilă trecerea pietonală, sau am înaintat o adresă către un departament numai pentru a fi informați că nu ei sunt responsabili.

Care sunt așteptările voastre în relație cu autoritățile?

Cum menționam și mai sus, e necesară o aducere la zi a modalităților de colaborare între societatea civilă și mediul administrativ, precum și reintroducerea unei formule de coordonare intra-departamentală a direcțiilor care sunt responsabile, cel puțin, cu spațiul și domeniul public al orașului. Strada ca spațiu public și ca sistem capilar al orașului nu mai poate fi privită strict ca suport infrastructural – are nevoie de o viziune integrată, strategică, și de design urban care să îi mențină flexibilitatea, dar să o și ordoneze într-un spațiu prietenos, incluziv, atractiv, continuu, social, economic viabil, sustenabil. Și aici introduc și a treia așteptare legată de administrație/ autorități: respectând legislația în vigoare să se introducă negocierea ca proces colaborativ de găsire și implementare de soluții temporare, ca testare a responsivității la nevoile contextului înainte de permanentizare.

Cum e gradul de implicare a cetățenilor cu privire la dezvoltarea orașului?

Împreună cu partenerii de la Nod Makerspace, Cartierul Creativ și Fundația Comunitară București, am inițiat și înaintat către PMB un proiect de regenerare a unui sit industrial abandonat, aflat în centrul Bucureștiului, transformându-l în centru cultural, educativ, creativ și formativ pentru întreg orașul. Este vorba de complexul Berzei 21, unde ne dorim să înființăm o Școală pentru Oraș și un Centru de Resurse Urbane pentru locuitorii și administrația Bucureștiului. Ni s-a alăturat în demers, cu obiective similare, Institutul Național al Patrimoniului. Și ei doresc un centru de educare cu privire la valorificarea și întreținerea patrimoniului construit. Revenind la planurile noastre, Școala pentru Oraș este concepută ca master în urbanism, care se concentrează pe două filiere de formare profesională: documentarea, cercetarea, analizarea și redactarea/ relatarea orașului, a culturii pe care o generează și, respectiv, intervenția curatoriată asupra orașului. Modulele propuse de Școală, atelierele, conferințele, work­shop-urile pot fi deschise către publicul ce dorește să se formeze profesional sau interesat de înțelegerea orașului. Centrul de Resurse Urbane este conceput ca instrument de informare, prezentare și dezbatere cu privire la proiectele de planificare și dezvoltare urbană întreprinse fie de administrația publică, de investitori privați sau inițiate de comunitatea locală. Ar fi o articulație absolut necesară public–administrație–specialiști–investitori, pentru implicarea și responsabilizarea tuturor în privința orașului, precum și pentru transparentizarea deciziilor și negocierea consecințelor și impactului proiectelor și căilor de dezvoltare a orașului.

Rar îi vedem pe cei cu dizabilități prin oraș. De ce sunt ei marginali în propriul lor oraș?

Orașul în starea lui prezentă nu este în niciun fel democratic, și, într-adevăr, pe lângă lipsa de empatie și oferte față de copii, adolescenți sau vârstnici, femei însărcinate sau părinți cu copii în căruț, exclude brutal persoanele cu dizabilități fizice sau cognitive. Avem cu toții un rol în asta: în primul rând, administrativ se întârzie cu aplicarea normativelor și controlul punerii lor în practică. Legislația obligă accesibilizarea spațiilor publice, a infrastructurii de transport public, a clădirilor publice, de cultură, învățământ și rezidențiale, a locurilor de joacă, a artei în spațiul public. Apoi vin serviciile care nu respectă legislația legată de însoțirea persoanelor cu dizabilități de către câini-ghid: sunt magazine sau mijloace de transport care le refuză accesul. Urmează toți cei care aleg să parcheze pe trotuar, în colțuri de intersecții, și, inclusiv noi, profesioniștii, dacă nu concepem de la început proiectul prin design incluziv. Condamnarea acestor categorii la izolare este datorată cadrului construit, dar și comportamentului nostru, ca locuitori și comunitate. Iar faptul că ei reușesc să supraviețuiască în acest mediu ostil se datorează rețelei lor de solidaritate. Menționam la început importanța empatiei și a autoeducării în favoarea binelui comun, având orașul drept cadru al învățării să trăim împreună. Vă invit să vă exersați în acest sens urmărind activitatea celor de la AMAis, proiectul lor „Răspiua – locuri de joacă incluzive” și a Clubului lor de Mobilitate Urbană „Senseability”.

Majoritatea străinilor cu care am intrat în contact cred că București este un oraș sigur. Voi ce părere aveți? De exemplu, copiii ar putea umbla liniștiți pe străzile capitalei, în cartierele lor?

Această întrebare ne depășește aria de expertiză, dar putem să răspundem subiectiv, bazat pe experiențele noastre proprii. Bucureștiul este o capitală cu un grad destul de ridicat de siguranță, dacă ne referim la ea ca termen general. Din punct de vedere al gradului de prietenie față de copii, adolescenți sau vârstnici, Bucureștiul este departe de a fi ofertant. Lipsește în acest sens în primul rând siguranța rutieră: toate străzile orașului sunt folosite practic în același regim, fără diferențiere de zona funcțională, formă sau capacitate. Nu avem străzi cu limitări de viteză, cu limitări de acces al autoturismelor, cu prioritate pietonală și nemotorizată, sau străzi pietonale. Centrul Vechi este singura zonă pietonală a orașului și nu deservește riverani sau școli. În marea majoritate a orașelor europene, străzile cartierelor rezidențiale, străzile din preajma școlilor, grădinițelor și parcurilor oferă prioritate pietonilor: sunt zone cu viteza limitată la 15km/h, acces auto restricționat (permis doar în anumite orare sau exclusiv riveranilor), sau sunt organizate în regim shared-space (spațiu pentru toată lumea, cu prioritate acordată pietonilor, traficului nemotorizat, transportului public și, la final, autoturismului personal) sau complet pietonal. Imaginați-vă cum ar fi ca în cartierul în care locuiți să aveți măcar o stradă pietonală pe care copiii să se poată juca și merge singuri la școală? În balanța loc de parcare versus siguranța copiilor, ce ați alege?

Cum stăm cu interesul față de cadrul natural? Unde nu pavăm, gazonăm și gata, avem spațiu verde. Cum putem remedia situația?

Aprecierea spațiului verde se poate promova prin cel puțin trei metode: acordare de sporuri de valoare economică pentru prezența lui întreținută (de ex. în Franța, prezența unui arbore de esență tare în proximitatea apartamentului îi crește valoarea de vânzare), posibilitatea de negociere și punere la comun a resurselor de teren între investitori pe areale învecinate (de ex. parcări mai multe pe un teren, parc și teren de sport pe celălalt teren, cu folosință comună), sau eliminarea numărului minim de parcări în favoarea sporirii infrastructurii publice verzi.

Maria Duda face parte din echipa BAZA. BAZA este o inițiativă urbană, care își propune să revitalizeze Bucureștiul. Echipa este formată doi arhitecți, doi urbaniști și un producător de filme. BAZA realizează intervenții urbane cu impact social și cultural profund, care să schimbe textura orașului.