Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Alberto Groșescu: „Infrastructura nu ne permite mai multă interacțiune cu spațiul public, dar nevoia există”

Alberto Groșescu: „Infrastructura nu ne permite mai multă interacțiune cu spațiul public, dar nevoia există”

Avem o problemă foarte mare și în ceea ce privește piețele, nu avem o piață publică de genul «agora». Să spunem că singura piață publică de genul ăsta este Piața Universității, zona statuilor, însă știm cu toții cât de puțin animată este în acest moment și cât de greu se regăsesc oamenii într-un astfel de spațiu.

| Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

 

Echipa din care faci parte se numește ARCEN – Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate. Despre ce normalitate este vorba?

Normalitatea la care face referire și numele asociației noastre are legătură cu tipul de lume și tipul de oraș în care fiecare dintre noi și-ar dori să trăiască. Noi suntem implicați și facem foarte multe pe partea de educație. Credem că oamenii pot căpăta putere dacă sunt informați.

Normalitatea ar fi, deci, un mix de cultură și educație?

Acest mix este mai degrabă un mijloc prin care vrem să ajungem la obiectivul pe care îl are ARCEN. Evenimentele culturale și abordarea educativă au ca scop schimbarea calității urbane. Suntem o asociație care e foarte concentrată pe nevoile orașului. Facem multe la ARCEN, tocmai pentru a seduce oamenii și a-i aduce alături de noi.

Aveți numeroase evenimente și itinerarii urbane pentru a revitaliza cultura bucureșteană. Care mai e locul culturii bucureștene printre melanjul acesta de identități locale, ale celor veniți din provincie?

Nici eu nu sunt din București. Dar identitatea cred că se câștigă și prin alegerea pe care am făcut-o. Suntem mulți care am ales să ne trăim viața aici. Calitatea vieții noastre are foarte multă legătură cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, cu orașul și cu problemele lui.

Cum stăm cu spațiile de socializare în oraș?

Cu spațiul public avem o problemă. Am văzut că există o lipsă foarte mare de instrumente care ar putea facilita interacțiunea cu spațiul public. Pe Calea Victoriei erau oameni care cumpărau pizza, de exemplu, și nu aveau unde să stea. Nu existau bănci, trepte, nimic. Infrastructura nu ne permite mai multă interacțiune cu spațiul public, dar nevoia există.

Rolul Dâmboviței în amenajarea orașului este derizoriu. Crezi că ar putea fi recuperată memoria ei culturală?

Legat de memoria Bucureștiului, Dâmbovița are încă și a avut un rol destul de important în ceea ce privește dezvoltarea orașului. Există o oportunitate foarte clară, mare parte a orașului vechi a fost gândită în raport cu Dâmbovița. Dacă ne uităm pe o hartă, o să vedem că existau niște poduri, care legau cele mai importante artere. Vorbim de secolele XVII-XVIII, care au dispărut. Se poate crea prin aceste poduri o punte reală de conectare cu memoria și de o reactivare a ei. Au fost multe locuri lăsate în urmă, mă refer aici și la sistematizarea din anii 1980 din această zonă, când s-a demolat foarte mult. Merită recuperate aceste locuri și da, e nevoie de inițiative noi pentru Dâmbovița.

De ce să avem „străzi deschise”?

În „Străzi deschise” am gândit soluții care au putut fi preluate și aplicate destul de rapid. Ideea a venit ca o nevoie destul de mare a orașului. E adevărat că București este capitala europeană care are cel mai redus număr de clădiri și parcuri publice. Mult sub media europeană. Ideea a venit în pandemie, când distanțarea socială era o foarte mare problemă și imediat după ieșirea din starea de urgență parcurile s-au umplut. Această alternativă pe care am propus-o a fost gândită și ca o ocazie de a explora orașul, dar în același timp și ca o posibilitate de recreere, de promenadă. Scăderea gradului de poluare era și ea o consecință clară, dar, cum spuneam și mai devreme, e nevoie de puțină seducție ca să învățăm oamenii de rând că orașul le oferă și alte alternative. Cred că e nevoie de un astfel de proiect de zone pietonale, sunt foarte mulți oameni care își doresc extrem de mult acest lucru. Avem o problemă foarte mare și în ceea ce privește piețele, nu avem o piață publică de genul „agora”. Să spunem că singura piață publică de genul ăsta este Piața Universității, zona statuilor, însă știm cu toții cât de puțin animată este în acest moment și cât de greu se regăsesc oamenii într-un astfel de spațiu. Acest proiect a fost un exercițiu, un experiment relativ simplu, pentru a vedea în ce măsură închiderea traficului sâmbăta și duminica, pe anumite intervale de timp, schimbă viața orașului și rezultatele au fost foarte bune.

București are un potențial turistic neexploatat, care ar putea să ridice considerabil nivelul de trai al locuitorilor săi. Care sunt perspectivele cele mai probabile de dezvoltare ale Bucureștiului?

În ceea ce privește patrimoniul, o direcție care ar putea fi de viitor și ar putea să ne conecteze inclusiv cu țările cu mai multă experiență din Europa e legată și de potențialul pe care noi îl avem. Suntem unul dintre orașele cu cele mai multe elemente de art deco din Europa. Iar acest lucru e de interes. Există foarte mulți străini care descoperă acest lucru, pentru că e o chestie exotică, neexplorată. În același timp, aceste clădiri au dispărut, pe de-o parte au fost demolate, pe de alta au fost și intervențiile care nu sunt conforme cu regulamentele urbanistice și care le deteriorează ireversibil – izolările termice, schimbarea tâmplăriilor cu tâmplării PVC. Însă potențialul acesta este foarte mare. Spre deosebire de alte capitale europene, unde există o coerență și poți să anticipezi cum o să arate următoarea clădire, la noi dacă te plimbi pe o stradă, ești surprins. Dacă ajungi la colț poți să dai de o clădire nouă, de o vilă neoromânească sau de un blochaus, un bloc cu elemente art deco, o clădire neoclasică. Multă lume apreciază asta. Cumva această întârziere istorică pe care o avem a creat un stil unic de straturi, care nu arătau atât de rău până la un anumit punct. Ce se întâmplă acum este destul de îngrijorător. Sunt zone care și-au schimbat dinamica și au evoluat destul de mult, acolo această parte de identitate, acest eclectism, care avea totuși sens față de spațiul public, s-a pierdut. Clădirile noi perturbă acest echilibru, care e unic și care poate să fie exploatat în București. Lucrurile se pot schimba în două direcții. Pe de-o parte și mediul privat trebuie să acționeze, e nevoie de educație la nivelul tuturor locuitorilor. Iar acest nivel de educație va ridica ștacheta inclusiv la nivelul autorităților. Pentru că autoritățile pot da avize bazându-se și pe faptul că nu există presiune din partea publicului, care nu e suficient de bine informat.

Ce competență au autoritățile să intervină asupra clădirilor în paragină? Unele dintre ele sunt blocate de proprietari sau au statut juridic incert, iar altele sunt nerevendicate. Ce poate face statul în aceste cazuri?

Statul, pe de-o parte, atunci când e vorba de monumente istorice de importanță națională, poate face exproprieri, poate lua în posesie aceste clădiri. Pe de altă parte, un traseu birocratic mai blând ar ajuta, pentru că sunt și oameni care au intenții bune, însă pentru niște intervenții minore sunt blocați sau durata de așteptare e foarte mare, așa că de multe ori aleg să nu mai respecte legea. Sunt și probleme în ceea ce privește verificările organelor de control. Apoi, cred că pot exista mai multe programe naționale sau la nivelul municipal de consolidare și restaurare. Cred că se pot găsi metode de finanțare care să implice garanții de la stat, care să implice și băncile private. Sunt importante și niște regulamente urbanistice și un plan urbanistic general. E nevoie de o situație actualizată, e nevoie de bune practici, ca lucrurile să fie și mai clare. Există o zonă foarte mare de gri, unde sunt dificultăți. Sunt exemple în regulamentele de zone construite protejate, care interzic culorile stridente. Acum depinde de paleta de culori a fiecăruia și de simțul estetic al fiecăruia, nu există o paletă în regulamentele respective. Sunt multe lucruri interpretabile și e nevoie de clarificări.

Antiseismic District este un alt proiect ARCEN, care își propune să pregătească locuitorii Bucureștiului în caz de cutremur. Ce impact aveți sau ce rezultate obțineți?

Din 2019 de când am început acest proiect am observat că oamenii nu știu atât de multe lucruri și că există o barieră pe care frica o induce destul de puternic, pentru că vorbim de un dezastru natural, care nu poate fi controlat, nu știm când poate să vină și ne ia pe nepregătite. Într-o zonă inundabilă plouă două zile și știm că trebuie să vină apa mare. În ceea ce privește cutremurul, situația este diferită. Oamenii se raportează foarte, foarte mult la locuințe. Dacă e să ne uităm la ultimul cutremur din 4 martie 1977, că tot se fac acum 45 ani, el a fost seara și majoritatea populației era acasă. Dar, cumva, trebuie înțeleasă și raportarea la o formă de pregătire și, mai ales, la ce tipuri de alegeri ar trebui să facem indiferent de locul în care ne aflăm. Impresia generală e că oamenii nu au suficient de multe informații. Am discutat și cu elevi, în 2021 am făcut cursuri de pregătire în peste 50 de școli. În întâlnirile comunitare pe care le-am făcut în 2019 am interacționat cu peste 2.000 de oamenii. Sunt destui cei al căror prim instinct ar fi să fugă pe scări, alții s-ar arunca pe fereastră, alții ar suna la 112 de frică, dar fără să fie neapărat într-un pericol real. Destul de greu de acceptat e ideea de trusă de supraviețuire. Eu, în 2020, am privit destul de cinic situația asta, pentru că mă gândeam că după situația pandemică oamenii o să își poată imagina mai ușor acum niște scenarii. Însă cred că am avut un exces de idealism, pentru că lucrul ăsta nu s-a întâmplat. Dacă spitalele se blochează cu câteva mii de oameni, media care era atunci la terapie intensivă cu forme grave de COVID, să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă am avea un cutremur mare, în condițiile în care avem atât de multe clădiri vulnerabile. Niște planuri mici cu privire la ce am mânca, cu cine am vorbi, unde mergem dacă nu avem rețele telefonice, ne abilitează să luăm decizii corespunzătoare. Deci oamenii sunt nepregătiți. Există o categorie mare de persoane reticente la astfel de informații și care invocă argumente care au legătură cu religia, cu mituri urbane. Probabil că s-au făcut analize sociologice… avem multe scuze care ne-au făcut să dormim mai liniștiți seara, de la tencuială antiseismică aplicată după cutremurul din 1977, până la blocuri pe pile, blocuri consolidate de securiști, blocuri cu 5 etaje care ar fi trebuit să aibă 8 etaje, de parcă ar avea vreo relevanță. După astfel de dialoguri ne-am dat seama că există un număr foarte mare de ingineri și arhitecți fără diplomă printre noi. Consolidarea unui imobil este o acțiune dificilă, partea de pregătire poate fi mai simplă, însă provoacă anxietate.

Câte imobile vulnerabile avem în capitală? Înțeleg că le-ați inventariat prin inițiativa Catalog București.

Aceste date sunt imposibil de dedus, dar putem să discutăm de niște paliere. Pe de-o parte sunt imobilele care au risc seismic 1, sunt 380. Ele au cea mai mare șansă de a fi afectate serios de un cutremur de peste 7 grade și în care, după aceea, cel mai probabil, nu se va mai putea locui. Există vulnerabilitate și pentru clădirile încadrate în clasa 2 de risc seismic. Însă, că tot vorbeam despre aspectele birocratice, există și niște categorii de urgență: U1, U2, U3, care au fost inventate în anii ’90. U1 înseamnă categorie care trebuie consolidate în 5 ani, U2 în 7 ani și U3 în 10 ani. Ele toate la un loc însumează peste 2.400. Dar acestea nu sunt date foarte clare, deoarece vorbim despre imobile care au expertiză tehnică. Mai sunt și alte imobile, probabil 90% dintre clădirile vulnerabile, despre care nu știm nimic, care nu au expertiză tehnică. Ce am făcut noi la Catalog București, pe lângă alte date care au legătură cu patrimoniul și cu starea lui, a fost să inventariem împreună cu partenerii noștri de la Re:Rise, printr-o metodologie făcută de ingineri structuriști, a fost să inventariem fisurile seismice, din stradă. Am identificat fisuri seismice la nivelul ferestrelor, colțurilor. Iar dacă imobilul respectiv are peste 75 ani, peste 5 etaje, am semnalat un potențial pericol, care ar merita să fie expertizat. Noi am făcut asta pentru zonele construite protejate. Sunt niște semnale de alarmă, câteva sute de clădiri, de la care se poate pleca. Autoritățile cred că știu de proiectul nostru, sper să îl coreleze cu acțiunile lor viitoare.

Cum au răspuns oamenii la caietele de bune practici?

Noi am făcut o serie de caiete de bune practici pentru zonele construite protejate, unde vorbim despre ce cuprind regulamentele și le traducem oamenilor de rând. Din experiență, am observat că oamenii care locuiesc în astfel de zone nu cunosc atât de multe lucruri. Caietele au fost editate în 2018-2019, inițial pentru cinci zone și ulterior pentru opt zone protejate construite. Au fost aproximativ 3.000 – 4.000 de exemplare pe care noi le-am distribuit direct oamenilor care locuiesc în aceste zone, dar ele sunt disponibile și online. Au fost câțiva oameni care ne-au cerut ulterior sfaturi legate de intervenții pe imobile și autorizații. Unii oameni au înțeles, cred că am influențat puțin alegerile pe care le-au făcut. Asta ne și doream, pentru că mici intervenții pot aduce un plus de conservare la nivelul zonelor construite protejate. Însă e nevoie să facem acest lucru pentru toate zonele și e nevoie să le facem constant. Ar trebui anual să distribuim aceste caiete. Dar resursele umane și financiare pe care le avem nu ne permit acest lucru. Totuși, impactul lor e vizibil și partea de educație e cumva acoperită. Pe termen mediu și lung, în mod clar vor genera niște rezultate, în primul rând de mentalitate și de raportare la locul în care locuim.

Sunt câteva asociații care funcționează în ideea revitalizării urbane. Nu ar avea rezultate potențate aceste ONG-uri dacă ar funcționa împreună, nu individual?

Da, aceasta este o nevoie foarte mare. Noi, pe cât posibil, încercăm să lucrăm cu cât mai multe entități. În cadrul Străzilor deschise am lucrat cu asociația Baza, care e compusă din urbaniști și arhitecți. Mai sunt și alte proiecte, în care lucrăm cu alte asociații. E nevoie de spațiu de dialog. Cred că e parte dintr-un proces să învățăm să lucrăm împreună. Mai multe entități sunt mai puternice decât una singură, există specificități și expertiză din partea fiecăreia. Cred că mai e nevoie de timp ca să învățăm asta. În ceea ce privește punerea la masă a diferitelor entități, a specialiștilor, societății civile și a autorităților, fie locale, fie naționale, au mai fost astfel de inițiative. Problema evidentă, care ne omoară pe toți, e legată de implementare, de găsirea unei forme și a unui grup de lucru care să funcționeze. Personal, am participat la mai multe astfel de grupuri de lucru, dar nu știu să spun dacă au fost exemple care să fi mișcat într-adevăr niște lucruri sau să se fi concretizat într-o formă. Acest lucru are legătură tot cu educația.

Alberto Groșescu este vice-președinte A.R.C.E.N. (Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate). Este pasionat de memoria vizuală a orașului pe care o documentează pe pagina de Facebook ViaBucurești. Împreună cu echipa A.R.C.E.N. a derulat numeroase proiecte de revitalizare urbană, inventariere a clădirilor vulnerabile, pregătire pentru seisme ș.a. Cele mai cunoscute dintre ele sunt „Străzi deschise”, „Catalog București”, „Antiseismic District”.
Foto: Alexandru Bușcă

Un comentariu la „Alberto Groșescu: „Infrastructura nu ne permite mai multă interacțiune cu spațiul public, dar nevoia există””

  1. Pingback: Oameni - Case - Orașe. Dinamica utilizării spațiului public și a spațiului privat - Revista Cultura

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.