Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Gruia Bădescu: „Dacă ar fi să împrumutăm ceva de oriunde, ar fi ideea de oraș pentru oameni”

Gruia Bădescu: „Dacă ar fi să împrumutăm ceva de oriunde, ar fi ideea de oraș pentru oameni”

Ar trebui ca ideea de urbanism și interesul public să fie popularizate mai mult. Oamenii să înțeleagă că dreptul la oraș e al lor. Ei trebuie fie consultați dar și să se implice în viața orașului, să își ceară drepturile. Sunt fundații comunitare locale, în București și în alte orașe, care dau roade. În ultimii 10 ani au evoluat lucrurile, oamenii nu mai sunt în acea inerție. Că sunt perioade și perioade, de entuziasm și de resemnare, da. Dar totuși e o pantă ascendentă la nivel de iniţiative comunitare. Autoritățile trebuie să fie deschise la dialog și să ceară mai mult implicarea cetățenilor.

| Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

Cum am putea caracteriza un oraș eficient pentru locuitorii săi?

Un oraș eficient pentru locuitori este un oraș în care nevoile locuitorilor sunt îndeplinite prin felul în care funcționează toți parametrii de infrastructură. Dar un deziderat mai bun ar fi un oraș care să ofere o anumită calitate a vieții pentru toți locuitorii. Pentru că eficiența de multe ori poate să însemne să satisfaci anumiți parametri cantitativi, dar calitatea e mai importantă. Important nu e doar să ajungi de la A la B repede, ci să ai un oraș în care să îți facă plăcere să locuiești, să ai spații publice de calitate, să ai activități de loisir diverse. Vrem orașe care să fie bune pentru locuitorii lor.

Călătorești mult, probabil că ai putea face un ghid de bune practici în ceea ce privește organizarea urbană. Ce crezi că face diferența între orașele civilizate din Vest sau din Est și lipsa de perspectivă care caracterizează majoritatea orașelor românești? Nu îmi spune că „românismele”, te rog, pentru că asta chiar ne lăsă fără perspective.

În niciun caz „românisme”! Când Lucian Boia a scris acea carte „De ce este România altfel”, mulți s-au lansat în discuții pe tema „Doar la noi se poate …x ”. Dar, din experiența și cercetarea mea, în Balcani, Orientul Mijlociu și America Latină sunt atât de multe paralele posibile, de la criticatul clientelism politic la practici urbane diverse, la o sociabilitate comună. Unele lucruri vin din moștenire istorică, altele din procese de modernizare care se produc în continuare pe meridiane diverse. Iar dihotomia asta „Vest” și „Est”… ascunde și ea multe similitudini. Așa că eu sunt mai degrabă adeptul volumului-răspuns al lui Vintilă Mihăilescu, „De ce este România astfel”: este important să înțelegem, să contextualizăm, fără a excepționaliza spațiul românesc. Așa putem și merge mai departe, să putem crede în schimbarea posibilă, nu în predestinare.
Cuvântul „civilizație” e foarte complicat și ținta multor critici din științele sociale. Prefer termenul evidențiat de sociologul Richard Sennett de „civilitate”, legat de respectul oamenilor unii față de ceilalți… Nu e un lucru legat neapărat de Vest și Est. Uite, ai un oraș în Vest, Bruxelles, care a fost un exemplu de practici foarte proaste timp de multe decenii. Era un oraș care avea un patrimoniu construit lăsat să se delabreze, au construit autostrăzi urbane care au tăiat din cartiere, politicile imobiliare au fost foarte proaste, permițând intervenții nepotrivite și lăsarea în paragină a multor clădiri. În franceză există chiar o vorbă: bruxelliser une ville, adică să iei un oraș funcțional și atractiv și să îl faci harcea-parcea. Între timp, în ultimii 10 ani, Bruxelles a devenit însă mult mai bine administrat, cu regenerare urbană și spații publice mai de calitate. E un exemplu că și în Vest avem situații problematice. Dacă ne uităm la transformările din orașele din Europa Centrală și de Est după 1989, vedem și aici multe exemple pozitive. De exemplu, proiectele de regenerare urbană sau de transport public foarte eficient din Praga, Varșovia și Budapesta. Dacă ar fi să împrumutăm ceva de oriunde, ar fi ideea de oraș pentru oameni, adică să privim la interesul public, de la soluționarea poluării la transport și până la regenerarea și restaurarea centrelor istorice. Similar cu noi e cazul Spaniei, după aderarea la Uniunea Europeană. După dictatura lui Franco, multă lume descria orașele spaniole ca fiind ruinate, cu patrimoniul lor extraordinar decăzut. Astăzi, cu proiecte bine gândite și cu mulți bani de la Uniunea Europeană, Spania este cum o știm acum. Vorbeam cu experți spanioli care vedeau România acum 10 ani și spuneau că orașele românești le aminteau de orașele spaniole din anii 1980-1990. E o alegere. Vrem noi să ajungem ca Spania, care a fost o dictatură săracă și care a ajuns o țară cum o vedem astăzi?

Regenerarea urbană de ce e la noi așa de lentă?

Dacă ne uităm, aș zice că ea e foarte inegală. Se întâmplă în multe orașe, mai ales în orașele mari, care au și putere financiară și care s-au transformat, dar nu în București. Se întâmplă în Cluj, în Iași, Oradea cu restaurarea zonei centrale, Craiova a refăcut centrul istoric și a făcut promenadă. Deci se întâmplă nu doar în Transilvania, cum avem tendința să spunem, ci și în alte locuri. Pe de altă parte, Bucureștiul este un caz în care lucrurile merg de multă vreme în direcție contrară. Aș spune că regenerarea aceasta este cu diverse viteze.

Sunt orașe în zona noastră de Europă care se mândresc cu urmele gloanțelor în clădiri și le păstrează ca pe niște exponate. Mă gândesc ce mare impact are asupra mentalității colective acest lucru.

Aici vorbim și de noțiunea de memorie, și de cea de patrimoniu. În cercetarea mea pe tema memoriei urbane, am analizat astfel de orașe unde ruinele sau semnele trecutului sunt memorializate, de la Belgrad și Sarajevo la biserica memorială Kaiser Wilhelm din Berlin. Pentru unii, urmele unui trecut dificil trebuie acoperite, pentru alții sacralizate. La noi, relația cu trecutul e una complicată. Și asta se leagă și de atitudinile legate de patrimoniu.
Multă vreme a funcționat, ca o reminiscență a comunismului, ideea că tot ce e vechi trebuie înlăturat. E proiectul socialist, care a fost continuat de multă lume din sfera politicului mare și local. Vechiul a fost considerat un obstacol pentru dezvoltare, mai ales în orașe dinamice ca București, care s-a dezvoltat mult imobiliar. Alții au instrumentalizat logica identitară și financiară, faptul că patrimoniul poate să aducă beneficii economice. Inspirați de Vest, investind bani locali sau europeni, au dezvoltat aspectul lucrativ al patrimoniului, cum vedem în Oradea. Deci rațiunea economică a lucrat și pro și contra patrimoniului imobiliar sau centrelor istorice. Argumentele de multe ori sunt financiare sau tehnice, am vorbit mult cu decidenți din multe orașe, care mi-au spus că investesc pentru că au bani europeni, dar foarte puțini mi-au vorbit despre faptul că regenerează clădiri pentru că sunt simbolurile orașelor. Argumentul lucrativ poate fi folosit de cei care sunt preocupați de partea identitară, pentru că pot arăta astfel de ce e profitabil. Ca societate, nu avem o discuție cu privire la rolul identitar sau legat de calitatea vieții al arhitecturii în general.

Crezi că orașele românești se omogenizează odată cu trecerea timpului?

Omogenizarea există și a început în perioada socialistă. Dacă ne uităm la construcțiile cartierelor, la locuințele colective, ele au fost similare în toate părțile. România este o țară care are moșteniri arhitecturale foarte diferite, orașele din Transilvania au influențe habsburgice, în Regat avem această transformare de secol XIX, cu influențe franceze, plus tipologia de casă-grădină, în Dobrogea avem influențele otomanilor etc. Peste aceste regiuni foarte diferite avem un strat interbelic neoromânesc, apoi, în perioada socialistă, se construiește fără nicio notă regională până în anii 1980, când apar centrele civice și blocurile postmoderniste inspirate din tradiția locală, cum avem de exemplu la Satu Mare. După 1990 avem o omogenizare prin faptul că orașele mari au tot felul de zone suburbane în care se construiește în aceleași feluri, în afara nucleului vechi, fără o gândire urbanistică și folosindu-se cam același tip de materiale. Nu contează că e o clădire nouă sau o clădire veche, vedem o polistirenizare și o PVC-izare a țării, vedem construcții cu o volumetrie problematică, aceleași culori, aceleași modele din Nord până-n Sud și din Est până-n Vest. E o omogenizare negativă. Dacă vorbeam despre o omogenizare de succes legată de spațiile publice era ceva, dar, din păcate, majoritatea construcțiilor de după 1990 nu fac onoare acestei perioade.

Zi de zi vorbim despre traficul intens din orașe, despre lipsa autostrăzilor sau despre întârzierile CFR-ului mai mult decât despre lipsa unui plan urbanistic.

Sunt importante și traficul și urbanismul. E necesar să vorbim despre interes public și să negociem acest concept. Nu e vorba de ce vor politicienii sau șoferii. Ar trebui ca ideea de urbanism și interesul public să fie popularizate mai mult. Oamenii să înțeleagă că dreptul la oraș e al lor. Ei trebuie fie consultați dar și să se implice în viața orașului, să își ceară drepturile. Sunt fundații comunitare locale, în București și în alte orașe, care dau roade. În ultimii 10 ani au evoluat lucrurile, oamenii nu mai sunt în acea inerție. Că sunt perioade și perioade, de entuziasm și de resemnare, da. Dar totuși e o pantă ascendentă la nivel de iniţiative comunitare. Autoritățile trebuie să fie deschise la dialog și să ceară mai mult implicarea cetățenilor.

Există multe firme de consiliere care proiectează smart cities. Crezi că un parteneriat public-privat de genul ăsta ar ajuta autoritățile românești să investească în direcțiile bune?

Sunt sceptic în ceea ce privește tema smart cities, pentru că e un concept foarte vag. El poate însemna foarte multe lucruri și, de multe ori, poate însemna acapararea datelor noastre private de către unele entități private. În momentul în care ai mari companii care dețin date, poate fi problematic, folosind datele utilizatorilor în scopuri pur commerciale. În plus, avem problema autoritarismului statal. Uite, în China, oamenii au un credit social și orice fac ei are un impact asupra acestui credit social. Au pe telefon un punctaj și dacă au făcut ceva despre care statul consideră că nu este bun pentru el, după modelul comunist, li se scade din punctaj. Dacă fac ceva bun, punctajul crește. Oriunde se duc sunt urmăriți, iar dacă valoarea punctajului a scăzut sub o anumită limită li se impun anumite restricții… nu mai pot lua trenul sau avionul, de exemplu, pentru că au devenit indezirabili. E un leadership distopic care se întâmplă acum în lume. Poate conduce la lipsa transparenței și democrației. Pe de altă parte, sunt și beneficii. De exemplu, dacă colectezi datele anonime ale tuturor călătorilor și să vezi de unde și până unde merg, atunci poți regândi sistemul de transport în oraș și să îl adaptezi nevoilor anului 2022. E importantă anonimizarea datelor.

Dacă ne-am uita pe o hartă la formele orașelor românești și la modul în care ele s-au schimbat în ultimii ani, ce concluzii am putea trage?

E o mare problemă extinderea necontrolată. Sunt proiecte imobiliare care apar ca niște floricele, în câmp. Asta a condus ca în orașele dinamice, care nu sunt multe în România, să avem o dezvoltare necontrolată în mediul înainte extravilan. Asta înseamnă un oraș foarte nesustenabil pentru că oamenii care stau în aceste zone trebuie să ia mașina, traficul se poate gâtui. Sunt și orașe mici, care nu sunt atât de active și unde nu e nevoie, dar unde elitele preferă să construiască locuințe la marginea orașului. Apoi mai e infrastructura socială. Avem situații, de exemplu în București, unde oamenii care locuiesc în aceste noi dezvoltări fac tot felul de artificii ca să își trimită copiii la anumite școli. E nevoie să privim integrat aceste aspecte. Mai e problema mall-urilor. De 20 ani, în România avem acest miraj al mall-urilor. Ele au dus la moartea magazinelor din zonele centrale, avem peisaje stradale în multe orașe din România unde vedem doar bănci, farmacii, pariuri sau second hand-uri. Toate magazinele s-au mutat în mall-uri, avem și instituții publice care închiriază spații în mall. E modelul nord-american exportat la nivel mondial, care a distrus mult și țesutul comercial din SUA, iar acum lumea regretă acolo. Europa a rezistat, dar sunt unele țări, cum e Croația, în zona noastră, care au investit foarte mult în direcția asta fără să se gândească la problemele pe termen lung. La fel și noi.
Alte probleme țin de trafic. Avem cazuri, chiar cu bani europeni, unde s-a investit în poduri în centrul orașului, cum e la Craiova. E o catastrofă. Povestea cu autostrăzile suspendate vine din anii 1950 ai Statelor Unite, în Europa au fost ceva încercări, dar s-a renunțat la ideea asta pentru că isca mai multe probleme. Noi, ca soluție la trafic, vrem mai multe drumuri, pe care le lărgim sau le suprapunem. Străzile mai largi vor stimula oamenii să aibă mai multe mașini. Trebuie regândit transportul public.
Să nu uităm de problema excluziunii sociale: orașele românești se dezvoltă din ce în ce mai inegal. Există o lipsă de locuințe sociale și situații de expulzare a populațiilor defavorizate, cum a fost de exemplu la Cluj, la groapa de gunoi Pata Rât.

Alege un „așa da” și un „așa un” din dezvoltarea orașelor din România.

Așa da – Oradea și regenerarea centrului istoric, Reșița și ideea de a face o regenerare urbană integrată într-un oraș postindustrial care a pierdut mult din populație. Așa nu – podul de la Craiova, simptom al orașului gândit pentru automobil.

De regulă mai vrem să știm și asta… mai moare vreo capră prin vecinătate?! Mai sunt și alte țări europene care trebuie să își îmbunătățească consistent dezvoltarea urbană, așa ca noi?

Probleme cu mediul urban sunt peste tot. Vedem suburbanizare, extinderi necontrolate și în Franța, și în Germania. Problema transport urban vs. transport public ține în Europa mai mult de zona noastră. Vestul stă mai bine la acest capitol, Parisul pretinde că vor să scoată mașinile de peste tot din oraș. Nu știu cum va funcționa. Sunt probleme diverse în diverse locuri, dar ce e important e felul în care se răspunde la ele. Problemele urbane duc la probleme sociale. Destul de specifică pentru România e problema producției arhitecturale în ultimii 30 ani. În Ungaria, în Croația, atunci când se construiește, arhitecții negociază mai mult cu clienții. La noi pare că majoritatea arhitecturii e făcută în pofida calității. E destul de specific acest aspect pentru România. Am mai văzut asta în Kosovo. Avem nevoie de o politică națională pentru arhitectură și mediul construit, de un dialog continuu între actori și de o dezvoltare urbană integrată, mai justă.

Gruia Bădescu este cercetător la Universitatea din Konstanz, unde este bursier Alexander von Humboldt, precum și lector invitat în cadrul Masteratului de Antropologie al SNSPA. Cercetarea și practica sa profesională în urbanism și dezvoltare urbană sunt centrate pe relația dintre spațial și social, examinând tematici precum reconstrucția urbană, spațiul public, orașul post-socialist, orașul post-conflict.

Un comentariu la „Gruia Bădescu: „Dacă ar fi să împrumutăm ceva de oriunde, ar fi ideea de oraș pentru oameni””

  1. Pingback: Oameni - Case - Orașe. Dinamica utilizării spațiului public și a spațiului privat - Revista Cultura

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.