„Am venit să vedem cum lucrează pustiul“. Pustiul e un alt nume al timpului, căci Soviany nu e un Magellan cu reveria geografiei care-şi caută împlinirea, ci unul al istoriei deturnate spre mitic şi simbolic, chiar când apucă – sau chiar pentru a apuca – cu mai multă forţă baierele unui prezent altminteri greu sesizabil, unde, în afara poeziei, „singurul Dumnezeu“ e „falimentul“. O deambulare prin gări şi plaiuri din Lumea Veche – Lipova, Timişoara, Sarajevo, Budapesta, Praga, Berlin –, cu detalii extrem de „fizice“, dar perisabile, goale pe dinăuntru, susţinute doar de scheletul legendei, ca şi oamenii (poeţii versus restul lumii), imponderabili, ceţoşi, simple contururi plimbate încoace şi încolo pe harta memoriei culturale a Europei: „Dincolo de şiştarovăţ/ toate drumurile/ sunt blocate de/ bolovani/ şi începe/ austro-ungaria, începe/ cenuşa“.
Octavian Soviany, Călcâiul lui Magellan, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014