A treia reeditare, la optsprezece ani de la apariţia primului volum, Aripa stângă, şi la şapte de la apariţia celui de-al treilea, Aripa dreaptă, Orbitor rămâne capodopera în proză a lui Cărtărescu, aşa cum Levantul este cea a poeziei. Sigur, aici e loc de discuţii, căci serioşi candidaţi la titlul de capodoperă se mai găsesc, atât în proza lui (Nostalgia, chiar Enciclopedia Zmeilor sau, pentru cei care preferă ierarhiile mai în răspăr, De ce iubim femeile), cât şi în poezie – volumele optzeciste, de exemplu. Orbitor rămâne însă cartea unei epoci, atât în biografia literaturii de după 1990, cât şi în biografia autorului ei, cu care, aparent, se confundă. Chiar dacă e o creaţie imperfectă, îşi păstrează postura în pofida piciorului schilod, Aripa dreaptă, romanul ratat al revoluţiei din 1989, şi denotă în detaliu – prin imaginarul colosal, prin oniric, prin calitatea prizei la real, a ochiului care soarbe tot, de la arhitectura universului la pulsul moleculei – grifa unui mare autor. Român.
Mircea Cărtărescu, Orbitor, I-III, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014