Între percepții, autopercepții și acțiuni
Despre zonele defavorizate cultural și economic. Potrivit economistului sud-coreean Ha-Joon Chang, cultura este complexă și dificil de definit. Ea influențează dezvoltarea economică, dar dezvoltarea economică este cea care influențează și mai mult cultura. Cultura nu este implacabilă, iar anumite politici publice din zona economică pot schimba forme de comportament și habitusuri culturale. Prin urmare, nu formele culturale influențează habitusul economic, ci, invers, politicile economice ajută la transformarea anumitor practici culturale.
În 2012, trei din patru locuitori din rural erau sub limita sărăciei
Zonele rurale și orașele mici din România sunt defavorizate din punct de vedere economic și socio-cultural. Spre exemplu, datele statistice arată că zonele cele mai sărace din țara noastră sunt cele din Dobrogea, Moldova, Muntenia sau Oltenia, respectiv în județele cele mai puțin urbanizate. În aceeași ordine de idei, o anchetă de teren realizată sub umbrela Institutului de Cercetare a Calității Vieții – Academia Română indica faptul că, la nivelul anului 2012, 75% din locuitorii mediului rural trăiau la limita sărăciei. Situația nu este diferită nici în așezările urbane mici.
Vechile orașe monoindustriale, dezindustrializate în perioada post-1989, sunt lipsite de locuri de muncă, fapt, de altfel, caracteristic spațiilor rurale. Într-o analiză a acestor mici orașe, odată monoindustriale, în număr de 51 la vremea studiului, se arată cum numărul salariaților a scăzut de la 460.111 în 1990 la 360.377 în 1994 și 193.567 în 2002(1). Din numărul mare de orașe monoindustriale, în 2011 mai rămăseseră funcționale doar șase: Borsec, Copșa Mică, Mioveni, Cugir, Țicleni și Rovinari. Cum precaritatea economică are efect asupra performanțelor educaționale, la recentul examen de evaluare națională, în regiunea Centru, spre exemplu, 44,24% dintre elevii din rural care au susținut examenul au luat note sub cinci (2).
Așadar, aceasta este realitatea din țara noastră. De aici migrația, una care este intrinsec legată tot de nivelul dezvoltării economice. Sau, după cum s-a tot scris, „cu cât sărăcia economică este mai mare, cu atât ratele de emigrare definitivă, la nivel de țară, tind să fie mai mari”(3). Pe scurt, satele României și orașele mici și chiar și orașele medii sunt, în primul rând, defavorizate economic.
Sărăcia, în note caricaturale
Aceste sate sunt dezavantajate inclusiv de imaginarul cu care operează media. Un serial de televiziune precum „Las Fierbinți” propune o serie de personaje caricaturale, ca reprezentări ale micii localități Fierbinți-Târg. Mai nimeni nu este normal în acest univers. Celentano este bețivul satului, unul șleampăt și sașiu. Firicel la fel de avid de băutură precum Celentano, este și un mare bătăuș. Dorel, fratele cârciumarului Bobiță, are probleme psihice și, prin urmare, nu este bun de nimic. Robi, polițistul comunității, este și el de o prostie candidă. Primarul Vasile este uns cu toate alifiile. Ardiles se ocupă cu tot felul de mici hoții, iar pe deasupra mai poartă și niște ochelari crăpați, imposibil de folosit de un om normal. Giani este un tânăr pierde-vară, pus și el pe mici combinații și șmecherii.
Femeile sunt și ele ilustrate ultra-grotesc. Aspirina este prostituata comunității, una ce face mici expediente primindu-i pe toți bărbații orășelului. Gianina este tânără, frumoasă, dar foarte tontuță. Nimic din realitatea macist-rurală nu o mișcă, ea tot timpul este candidă și nu înțelege glumele porcos-sexuale. De fapt, toate femeile sunt parodic înfățișate și toate caută să-și înșele bărbații – sunt femei ușoare, dispuse să se culce cu te miri cine, pe te miri unde.
Filmul este plin de clișee, stereotipuri culturale. Acești pseudo-orășeni care se uită la filmele lui Sergiu Nicolaescu (din producția regizorului își fac ei cultura istorică, ne-o spune explicit scenariul filmului), sunt indolenți și nu sunt în stare să muncească responsabil. Parodierea și caricaturizarea pot fi, în viziunea serialului, un fel de educație civică. De exemplu, în acest sitcom s-a făcut un pro domo pentru știință și, implicit, pentru vaccinare în timpul pandemiei de Covid-19. La fel, în timpul recensământului din 2021, s-au făcut recomandări explicite pentru (auto)recenzare.
Între politici sociale și forme punctuale de caritate
Tot ca un exemplu educativ sunt și discuțiile în sensul micii solidarității în cadrul colectivității de acolo. Dar, bine de reținut, se face apel la solidaritate nu ca la o formă de politică socială implementată prin intermediul politicilor statului, mai degrabă vorbim de forme de caritate și milostenie punctuale – de Crăciun și în timpul altor sărbători mai importante. În acest cadru de educare a claselor, se circumscrie și discursul anticorupție. Corupția, prezentată ca flagel național, este apanajul politicului, fie el local, regional sau național. De aici, sublinierea apăsată a acestor tare societale care țin de iresponsabilitatea funcționarilor publici și a oamenilor politici.
Poate vor spune unii că rolul acestui serial de televiziune este amuzamentul. Poate fi și autoironia, gluma, umorul, dar, în opinia mea, principalul efect, conștient sau inconștient, este cel ideologic-educativ. Românilor li se picură cu pipeta, prin acest serial, că ei sunt leneși, proști, îmbrăcați aiuristic și cu habitusuri culturale și de consum ultraîndoielnice. Iar „Las Fierbinți” este viziunea urbanilor educați despre Româniile înapoiate și nu vreo realitate intrinsecă a satului sau orășelului rural românesc. Asta chiar dacă în aceste comunități există tipurile de personaje descrise în asemenea sitcomuri.
Reziliența mediului rural
În condițiile în care peste 30% din populația Uniunii Europene trăiește în zone rurale, există un Pact rural și un plan de acțiune rurală al UE ce se întinde până în 2040. Un Eurobarometru efectuat în intervalul 3 august – 15 septembrie 2020, indica faptul că 95% dintre respondenți au precizat că agricultura și spațiile rurale sunt foarte importante pentru viitor.
Într-un alt sondaj, cetățenii europeni spuneau că susțin descentralizarea și investițiile în infrastructură pentru aceste zone. Planul de acțiune se referă la: (i) zone rurale mai puternice (prin facilitarea participării active a femeilor și bărbaților la procesele de elaborare a politicilor și la procesele decizionale), (ii) zone rurale conectate (conexiuni de transport public, infrastructuri digitale etc.), (iii) zone rurale reziliente (reziliență la schimbările climatice, la pericolele naturale și la crizele economice), (iv) zone rurale prospere (prin îmbunătățirea valorii adăugate a sectorului agricol, agroalimentar, forestier și a altor activități din domeniul bioeconomiei).
Sunt zece obiective comune ale viziunii pentru zonele rurale, de la spații atractive, create în cadrul unei dezvoltări teritoriale armonioase, la comunități incluzive, la furnizori de securitate alimentară, oportunități economice, bunuri și servicii pentru societate în general etc. Toate bune și frumoase. Dar nu se precizează și cum vor fi implementate asemenea obiective și planuri de acțiuni. Până una alta, lumea rurală se mobilizează și se auto-organizează. Într-un volum apărut în 2021, „Provocări rurale contemporane. Studii de agro-economie și antropologie rurală” (coordonatori Ioan Sebastian Brumă și Codrin Dinu Vasiliu, Presa Universitară Clujeană), sunt câteva capitole interesante despre lumea rurală.
Încercări asociative
În unul dintre acestea, „Justiție și Suveranitate Alimentară în România. Asociația Țărănească Eco Ruralis”, Irina Velicu și Oana Ogrezeanu vorbesc de Eco Ruralis, „o asociație de țărani și țărănci, implicați în producția de hrană prin agricultură de subzistență și semisubzistență, diversificată și bazată pe principiile agroecologiei”, conform propriului site al asociației. Eco Ruralis, înființată în 2009, face parte dintr-o rețea ce cuprinde mișcări socio-ecologice din România, Europa de Est și Asia Centrală.
Din 2011, Eco Ruralis este parte a mișcării țărănești La Via Campesina, o organizație ce reprezintă peste 200 de milioane de țărani și țărănci, oameni fără pământ, indigeni, migranți, muncitori agricoli, fermieri mici și mijlocii la nivel mondial. La Via Campesina, cea mai mare mișcare socială din lume, este o asociație autonomă, pluralistă și multiculturală, una ce susține agricultura durabilă ce se face pe mici dimensiuni și o promovează ca fiind una din căile spre justiție socială și demnitate.
Ca o realizare importantă, la nivel național, începând cu 2020, Eco Ruralis – care numără 20.000 de membri din toate județele țării – a fost inclusă în diferite grupuri de lucru precum și în Comitetul de Monitorizare pentru implementarea Planului Național Strategic (PNS) pentru Politica Agricolă Comună (PAC) din perioada 2023-2027.
Rețeaua asociativă europeană
La nivel european, Eco Ruralis este activă în Grupurile de Dialog Civil ale Comisiei Europene pentru Agricultură (DG Agri). Participarea este realizată prin intermediul Via Campesina Europa (European Coordination Via Campesina – ECVC), la care asociația este afiliată.
Conform site-ului, principalele obiective ale asociației sunt(4): 1. consolidarea și organizarea mișcării sociale țărănești și sprijinirea implicării membrilor din toate județele țării; 2. promovarea suveranității alimentare și a agroecologiei ca mod și principii de organizare a societății; 3. recunoașterea drepturilor țăranilor și țărăncilor și influențarea în acest sens a deciziilor la toate nivelurile a politicilor publice privitoare la agricultură și alimentație; 4. educația și formarea politică a membrilor asociației pe teme care țin de agricultura țărănească, mediul rural și politicile publice; 5. educație populară pentru transmiterea cunoștințelor și practicilor agricole țărănești; 6. crearea de alianțe intersectoriale la nivel național, regional și internațional în vederea realizării suveranității alimentare și a drepturilor omului în mediul rural.
Un alt proiect din spațiul lumii rurale este Cutia Țăranului. Este un proiect agricol ce funcționează din anul 2012. Este locul de întâlnire dintre producătorii locali și consumatorii din orașe. Producătorii oferă produsele sub forma de „cutii”, iar conținutul fiecărei cutii este fix (cei care comandă nu pot alege conținutul cutiei). Variază în funcție de sezon. Cutiile sunt livrate periodic: cele cu legume și lactate sunt livrate săptămânal, altele (precum cele cu carne) sunt livrate lunar sau o dată la șase săptămâni(5). Cutia Țăranului este activă în Cluj-Napoca, București, Timișoara și Arad, iar asociația este interesantă ca tot mai mulți țărani și mici producători să dezvolte relații sustenabile în comunitățile în care ei trăiesc.
Note:
1 Dumitrescu, B (2008). Orașele monoindustriale din România între industrializare forțată și declin economic. București: Editura Universitară
2 Buciu, Petre, Giugăl, Aurelian (2023). „Dacă vrei o notă bună la examen contează de unde ești și cine-ți sunt părinții. Analiza rezultatelor la Evaluarea Națională din toate cele 3.100 de localități”. Libertatea, 18 iulie 2023
3 Sandu, Dumitru (2023). „Emigrarea definitivă de dată recentă: de unde și de ce?”. Contributors, 18 august
4 https://www.ecoruralis.ro/despre-noi/asociatia/
5 https://cutiataranului.ro/despre-noi/
Articol din ediția CULTURA 634
Cultura 634
Inițiative independente în cultură
inventar de spații mentale, sociale, economice
- One World Romania sau filmul documentar ca instrument al dialogului social și politic - 4 aprilie 2025
- „O familie aproape perfectă” sau spectacolul cotidianului - 22 decembrie 2024
- Sursele neîncrederii într-un sat moldav sau lumea rurală sub lupa antropologului - 14 decembrie 2024