Oana Giurgiu este producătoare și regizoare de film, cofondatoare și director executiv al Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF). Absolventă de Drept și Jurnalism, are o experiență vastă în cinematografie, fiind producătoarea unor filme precum Sieranevada, Moromeții 2 și Libertate. A regizat documentarele Aliyah DaDa și Spioni de ocazie, fiind o figură importantă a cinematografiei române contemporane și a scenei festivaliere din România.
***
Corina Taraș-Lungu: Ai o lungă experiență în domeniu, încă din timpul în care industria cinematografică era foarte diferită de ceea ce este astăzi. Dacă ar fi să alegi niște cuvinte pentru a descrie industria de film din realitatea anului 2026, care ar fi acelea?
Oana Giurgiu: Cred că ce se întâmplă astăzi este o intersecție între mai multe generații și mai multe stiluri.
Pentru că au venit niște generații din urmă care nu au găsit de cuviință neapărat să se muleze pe ceea ce se construise ca stil din 2004 până astăzi. Și au curajul să experimenteze, își caută drumul lor. Ceea ce mi se pare firesc, organic și sănătos.
Eu nu cred că lucrurile se întâmplă foarte programatic, că se duc valurile într-o parte și în alta, că se urcă lumea sau nu pe ele. Poate că există mimetism, dar îmi place să văd acum la tineri că au curajul să experimenteze mai multe genuri cinematografice.
Sigur că sunt tot felul de probleme administrative și financiare, dar ele sunt inerente în orice țară. Fiecare țară are particularitățile ei legate de modul în care reușești să faci ceva, să creezi ceva, să te integrezi.
Filmul, spre deosebire de alte arte, e un pic mai costisitor. Atunci, nu ajunge că ești artist, trebuie să devii cumva și finanțist ca să poți să înțelegi cum funcționează lucrurile. Și să poți să reușești și să-ți duci la capăt visul. Europa are această terminologie de producători creativi. Faptul că mijloacele tehnice sunt ceva mai accesibile față de acum 20 de ani te face să poți crea cu mult mai multă ușurință. Acum și libertatea de difuzare este mai mare, există medii de difuzare care nu existau, cum e cel online. Deci poți face orice format, nu mai ai o constrângere.
Corina Taraș-Lungu: Să ne oprim un pic la criteriul economic. Această efervescență despre care povestești coexistă cu niște limite care sunt, de multe ori, financiare. Cum ai descrie infrastructura economică și care sunt viciile de finanțare din producția de film românesc?
Oana Giurgiu: Sursele de finanțare din România sunt foarte puține. Este concursul de scenarii de la Centrul Național Cinematografiei (CNC), dar, evident, el finanțează un număr limitat de filme. În plus, există o limită pentru creditul acordat de CNC respectiv 50% din bugetul filmului. Practic, trebuie să cauți în alte surse ceilalți 50%. Aici lucrurile devin foarte complicate, pentru că televiziunea ar putea fi a doua sursă de finanțare, dar România nu e o țară în care televiziunile să investească foarte mult în film.
Apoi sunt niște scheme financiare în care poți să primești niște bani care vin din format de publicitate sau sponsorizare, dar și acelea sunt destul de limitate. Iar asta înseamnă că trebuie să reușești să convingi parteneri să ți se alăture, să găsești soluții de autofinanțare. Orice investiție în film înseamnă nu doar partea artistică, ci și multă logistică, achiziții de echipamente și așa mai departe. O producție e un pic complicată.
Întâmplarea face ca, totuși, în România, lucrurile să fie mai simple decât în alte țări, care par a fi foarte dezvoltate. De exemplu, în spațiul britanic. E foarte greu să debutezi acolo ca autor, regizor sau producător. În Europa, lucrurile au fost susținute de către organismele europene, în primul rând, dar și de cele naționale, iar asta îți dă ceva mai multe șanse, ca debutant. Dar tot nu înseamnă că e ușor să faci asta.
Corina Taraș-Lungu: Avem genuri cinematografice subreprezentate și subfinanțate în România?
Oana Giurgiu: Dacă ne referim la genuri de ficțiune, cred că sunt genuri cinematografice, cum sunt filmele horror, comedia, thriller-ul, care au fost lipsite de atenție în comparație cu altele.
Apreciez faptul că tânăra generație are curaj să încerce genurile astea. Cred că e greu, pentru că nu există o foarte mare experiență. Mă refer de la faza de scenariu până la faza de execuție. Dar, probabil că cineva trebuie să facă asta până îi iese și ajunge să se priceapă.
Zona de filme de gen e privită ca o zonă comercială, care ar genera mai multă economie, deci pare că e mai ușor de finanțat. Dar, în realitate, nu mi se pare că e așa. Dimpotrivă. Producătorii nu prea au surse de finanțare pentru filmele de gen. Mai degrabă aș convinge cu o dramă să obțin o finanțare și mai puțin cu o comedie, cu un thriller, un SF sau un horror.
Sunt televiziunile care investesc cât de cât în filme sau seriale de gen. Dar acelea devin, practic, niște filme produse de televiziunile respective. Un film de televiziune are alte constrângeri legate de timp, de buget și așa mai departe. Ele nu pot să fie foarte elaborate și se pierde din calitate din cauza vitezei cu care trebuie să livrezi produsul final.
Când e vorba de filme de gen, publicul e obișnuit cu un anumit standard, pe care îl găsesc la marile studiouri americane, și n-o să poți concura niciodată cu craft-ul lor, pentru că au experiență în a realiza genul acesta de filme. Și nu poți concura cu ele nici pe partea de finanțare.
Corina Taraș-Lungu: Când resursele CNC sunt limitate, o cale de a asigura finanțarea este să colaborezi cu parteneri externi. Ce înseamnă astăzi coproducțiile pentru Romania?
Oana Giurgiu: Este o modă pe care de-a lungul ultimilor zeci de ani Europa a creat-o, realizând că fiecare dintre țările ei are posibilități limitate. Vorbim despre niște linii cu circulație mică. Astfel încât, pentru a da șansa unui film să ajungă la un public mai larg, ar trebui sprijinit filmul respectiv de către mai multe țări. Și, practic, o coproducție în Europa nu înseamnă numai că niște țări colaborează pentru a realiza un film, ci este și o obligativitate de distribuție a filmului pe teritoriilor țărilor care sunt participante la proiectul respectiv. Din start, asta înseamnă că un film va fi văzut pe mai multe teritorii. Deci este un sprijin pe care un film îl primește nu numai pentru a fi finanțat, ci și pentru a circula.
O coproducție înseamnă că la un proiect lucrează oameni din țări diferite. Echipa nu poate fi formată numai din oameni dintr-o anumită țară și banii, să zicem, vin din altă parte. Nu. Este un ajutor pe care fiecare țară îl dă unui proiect pentru a schimba industria de film din țara respectivă. Asta înseamnă că niște bani pe care îi primești dintr-o altă țară se vor duce către profesioniștii din țara respectivă, care lucrează la proiect. Există posibilitatea să folosești niște fonduri din fiecare țară în altă parte, însă doar în foarte mică măsură. Adică primești niște criterii când primești finanțarea. Asta este ceea ce înseamnă o coproducție.
Corina Taraș-Lungu: Companiile românești sunt atât coproducători minoritari, cât și majoritari în proiecte filmate pe mai multe continente. Care sunt criteriile care îi schimbă dintr-o categorie în cealaltă?
Oana Giurgiu: Coproducătorul majoritar este cel care pornește proiectul. Uneori poate că banii nu sunt predominant din țara respectivă, dar coproducătorul majoritar este desemnat ca atare, de regulă fiind cel de la care pornește proiectul. Iar aici nici naționalitatea regizorului nu contează atât de mult. La un moment dat se poate întâmpla și situația în care coproducătorul majoritar să aibă o altă naționalitate decât țara pe care o reprezintă.
Coproducția este o inițiativă pentru a extinde aria de difuzare a unui film, care îi dă șansa să fie văzut în mai multe teritorii. Scopul acestei forme de colaborare a fost și acela de a crea un bazin de profesioniști din domeniul filmului care să lucreze împreună în Europa. De multe ori mi s-a întâmplat să lucrăm cu profesioniști din alte țări, chiar dacă nu aveam o coproducție în țară respectivă. Pentru că, odată ce ajungi să te cunoști cu niște oameni din Europa, odată ce ajungi să ai încredere și să-ți placă să lucrezi cu ei, chiar dacă nu ai banii, vrei să ajuți colaborarea.
Un film se dezvoltă în decursul mai multor ani. Timp în care el circulă ca propunere de proiect. E cunoscut în mediul cinematografic. Astfel încât, în cazul în care există interes din mai multe zone sau țări, se poate colabora pentru proiectul respectiv, apoi se vor atrage finanțări pentru a-l produce.
Corina Taraș-Lungu: Debutanții ce șanse au pe această piață a proiectelor internaționale?
Oana Giurgiu: O șansă importantă sunt acele workshop-uri, market-uri, care sunt atașate, de regulă, de un festival de film de categorie bună. Pentru un realizator consacrat este mai greu să fie prezent într-un market de tipul ăsta. Ele oferă o șansă în principal celor care sunt la început de carieră. Aici este ajutorul pe care industria l-a oferit artiștilor debutanți, inclusiv producătorilor.
Un producător debutant pleacă, de exemplu, cu o șansă în plus față de mine. Pentru că industria își dă seama că el are nevoie de sprijin, pentru că participarea la un astfel de workshop nu înseamnă numai că îți cauți un contractor, ci e o șansă pentru tine ca producător aflat la început de drum să primești un feedback, să primești ajutor.
În plus, evident că la multe dintre aceste market-uri există tot felul de training-uri și de întâlniri din care tu poți să înveți. Deci poți să începi de undeva.
Corina Taraș-Lungu: România are un paradox interesant: filmele românești pot avea o circulație internațională foarte bună, pot ajunge la festivaluri importante și pot fi apreciate de critici, dar uneori întâmpină dificultăți în a ajunge la publicul autohton. Unde se rupe, de fapt, acest traseu dintre producție, festival și publicul larg?
Oana Giurgiu: Păi, se rupe exact aici, la public larg. Traseul unui film este următorul. El trebuie să aibă o premieră mondială, undeva la un festival de film, ideal mare. Când zic asta nu mă refer doar la covorul roșu, ci la faptul că festivalurile mari, așa cum spuneam, au atașate niște zone de târg. Ca la orice industrie, există un târg, o zonă economică. Există vânzări, distribuitori care vor să achiziționeze filmele.
Odată achiziționate de distribuitori din diferite teritorii, asta înseamnă că filmele pleacă într-un circuit de distribuție. Așa funcționează la nivel internațional. Există niște coridoare, în sensul în care filmul intră în cinematografe, apoi poate să intre în televiziuni, apoi poate să intre pe streaming, iar asta variază de la proiect la proiect. În trecut, exista și scoaterea lui pe DVD. Toate etapele aveau niște coridoare de timp. Platformele de streaming, evident, vor să intre cât mai repede în schemă.
E o ruptură între publicul larg și publicul de film. Evident, sunt gusturi diferite, culturi diferite, educații cinematografice diferite. Un film poate să spună ceva unui public de film, dar poate să nu spună ceva unui public larg, care e obișnuit cu un alte genuri cinematografice și are alte așteptări.
Aici se petrece a doua o ruptură, pentru că, la rândul lor, cinematografele trebuie să existe. E o chestiune economică. Eu cred că cinematografele fac destul de multe concesii filmelor europene. Discutăm despre un sprijin pe care îl oferă organizațiile europene pentru a distribui filme produse aici. Deci există un fel de obligativitate de a da filmelor europene o cotă în cinematografe. Problema este gustul și educația pe care publicul o are în zona asta.
Corina Taraș-Lungu: Unde plasăm responsabilitatea educației cinematografice?
Oana Giurgiu: Cred că ar trebui să fie un pic mai apreciată industria de film. Și cred că n-ar trebui ignorat publicul și dorința lui. Ca să cunoști gusturile publicului ar trebui să ai contacte cu el, iar publicul, ca să știe că i-ar plăcea sau nu un anumit film, ar trebui să ia contact cu acel film. În momentul ăsta pot să vorbesc din perspectiva organizatorului de festival, nu din perspectiva producătorului, pentru că am și inside-ul ăsta.
De la bun început, când am construit TIFF, gândul nostru a fost să promovăm filmul românesc. Sigur că inițial promovam la nivel internațional, dar ne-am dat seama că e foarte important să creăm și o platformă la nivel național. Adică să încercăm să ajungem cumva la public.
Și așa s-a născut inițiativa noastră de a organiza o caravană de-a lungul verii, pentru că cinematografele erau închise în multe orașe. Intenția noastră a fost să mergem în tot felul de orașe în care nu există cinematografe sau unde nu există cinematografe care să distribuie filme europene. Mai mult, invităm, în măsura posibilităților, realizatorii filmelor să se întâlnească cu publicul. Apoi, în timp, inițiativa s-a extins și, practic, cam orice film care are premiera în festival circulă la nivel național. În niște orașe, dar circulă în orașele mari. Noi avem un feedback de la public. Ceea ce am observat este că există interes atâta vreme cât filmul este privit ca un eveniment. Un eveniment la care participă și echipa. Atunci, într-adevăr, vine și publicul. După aceea nu mai există neapărat un interes la fel de mare.
În cinematografe, la fel, filmul atinge maximul în primul weekend de difuzare. Apoi interesul începe să scadă, rareori se păstrează mai mult timp la același nivel.
Corina Taraș-Lungu: Presiunea de a avea succes în primul weekend de la lansarea în cinematografe a scăzut datorită platformelor de streaming? Oferă ele, să zicem, o plasă de siguranță sau o a doua șansă pentru un film care nu a avut succes încă de la început?
Oana Giurgiu: Lucrurile nu prea stau așa. Pentru că și platformele sunt niște organisme private. Și ele au interesul să achiziționeze filme care au un succes de public. Așa că lucrurile sunt interconectate. Așteptările sunt ca un film care a avut un succes de public să aibă succes și pe platformă. Succesul de public este o condiție importantă.
Corina Taraș-Lungu: Cum ar trebui să definim succesul unui film românesc: prin premii, prin numărul de spectatori sau prin capacitatea de a-și recupera investiția?
Oana Giurgiu: Există două paliere, cel de film de artă – asta înseamnă succesul pe care îl are la nivel internațional, în festivaluri de film – și cel de film de public.
Filmul este evaluat de regulă din toate perspectivele astea. Dacă a participat la festivaluri de seria A, cele despre care vorbeam mai devreme. Apoi succesul pe care îl are în cinematografe și măsura în care a fost achiziționat de platformele de film, pentru că și asta dovedește că există un grad de interes al publicului.
Eu cred că tot ce ți-am povestit până acum vis- à-vis de finanțare și de tipul de sprijin pe care cinematografia îl are la nivel național, racordat la cel european, a condus și către un soi de lipsă de atenție pentru gustul publicului. Sunt filme europene care apar în cinematograf fără să aibă succes de public. În America nu se întâmplă așa ceva, dacă o producție nu are succes de public, ea moare. În cazul filmului european, faptul că este atât de mult susținut de politici culturale l-a făcut să se îndepărteze de interesul economic.
Cred că trebuie să învățăm de la sociologi. Trebuie să te uiți, să faci o cercetare de piață, să vezi ce a funcționat, ce n-a funcționat, ce îi place publicului să vadă. Să nu existe doar trufia ta de a face ce vrei tu să faci.
Corina Taraș-Lungu: Își recuperează firmele românești investiția?
Oana Giurgiu: Nu, la categoria filme de artă niciun film european nu își recuperează investiția.
Corina Taraș-Lungu: Ce oportunități naște pentru piața internă un succes festivalier de autor, cum a fost cel al lui Cristian Mungiu de la Cannes?
Oana Giurgiu: România și-a câștigat o imagine foarte bună în cinematografia internațională prin toate premiile pe care le-a câștigat până acum. Drept dovadă: avem de-a lungul anilor o grămadă de filme care au câștigat diferite premii, la diferite festivaluri. Ce e interesant este că o vreme s-a crezut, la nivel internațional, că e doar un val pe care l-a avut România și că ar fi fost doar câțiva realizatori. Însă au fost tot mai mulți cei care au confirmat, unul după altul, calitatea filmului românesc.
Un succes de autor naște oportunități interne, dar pentru o nișă, aș îndrăzni să spun. Publicul larg nu știu dacă se conectează la această informație, mai degrabă o categorie de public. Sigur că depinde și de film. Dar cred că există un decalaj, o diferență de viteză, între câștigarea premiilor internaționale și atenția pe care românii o acordă acelor filme. Și mai cred și că atât festivalurile, la un moment dat, cât și oamenii din zona asta ar trebui să fie mai atenți la public. Nu cred că trebuie să plecăm de la concluzia că publicul ar trebui neapărat să înțeleagă singur și să accepte ce produse vrem noi să îi livrăm.
Articol din cadrul ediției speciale CULTURA 668 – Industriile Culturale și Creative, în pregătire.
Revista Cultura – Ediția specială „Industriile culturale și creative: Ce s-a schimbat în 20 de ani”
Proiect editorial co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Parteneri: SNSPA, Inscop Research, Informa.ro, B-Critic.
- Ce se află în spatele abandonului școlar? Interviu cu Aurelia Pasăre - 23 septembrie 2026
- Concluziile filmului „Cazul Samca”: „Hărțuirea în școli este, din păcate, o temă universală” - 1 iunie 2026
- Andrei Gogu: „În timpul scrierii romanului, mă așteptam să am mulți hateri, în special din sfera conservatoare” - 28 mai 2026