Tudor Giurgiu: „Nu poți trăi din reputație”

Anul acesta, Festivalul Internațional de Film Transilvania a împlinit 25 de ani. Ediția aniversară, desfășurată la Cluj-Napoca între 12 și 21 iunie, a adus 204 de filme din 49 de țări, o retrospectivă dedicată lui Corneliu Porumboiu, prezența Nadiei Comăneci și un juriu internațional din care a făcut parte actorul irlandez Aidan Gillen. Gala din Piața Unirii a fost deschisă de 3 zile în septembrie, filmul lui Tudor Giurgiu, o comedie neagră realizată în șapte zile, fără finanțare CNC, și construită în jurul unui cadru-secvență de 65 de minute. Filmul a avut premiera mondială la Rotterdam și are o durată de 76 de minute.

Regizor, producător și fondator al TIFF, Tudor Giurgiu conduce festivalul din 2002. A absolvit Regia de Film la Academia de Teatru și Film din București în 1995 și a lucrat ca asistent de regie pentru Lucian Pintilie și Radu Mihăileanu. A fondat Libra Film și Transilvania Film, a inițiat Premiile Gopo și a fost director general al Televiziunii Române între 2005 și 2007. A regizat „Legături bolnăvicioase”, „Despre oameni și melci”, „De ce eu?”, „Libertate” și „Nasty” și a produs sau coprodus peste 50 de lungmetraje.

Cu câteva săptămâni înainte de deschidere, președintele festivalului declara public că trăiește „cu sabia deasupra capului”: la un sfert de veac de existență, TIFF încă nu avea semnate contractele mari cu Ministerul Culturii, Primăria Cluj-Napoca sau Institutul Cultural Român. Bugetul festivalului a ajuns la 1,7 milioane de euro în 2024. TIFF se bazează pe finanțări publice, fonduri europene și sponsorizări private, printre sursele de finanțare numărându-se CNC și Europa Creativă – MEDIA.

În manifestul primei ediții, Tudor Giurgiu scria că „festivalul s-a născut pentru că trebuia să existe”. După 25 de ani, aceeași instituție se află în centrul unei discuții despre finanțare, dimensiune, relația cu orașul și schimbarea generațiilor. L-am întrebat despre banii care nu vin la timp, despre cât poate crește TIFF fără să-și piardă identitatea și despre cine ar putea conduce festivalul după fondatorul său.

Daniel Sur: Cu câteva săptămâni înaintea ediției aniversare spuneați că trăiți „cu sabia deasupra capului”. Cum arată, concret, organizarea unui festival de 1,7 milioane de euro într-o asemenea incertitudine financiară?

Tudor Giurgiu: Greu și, mai ales, cu un consum enorm de energie. După 25 de ani, ai spune că un festival ca TIFF ar trebui să aibă o anumită predictibilitate. Să știi în ianuarie sau februarie pe ce bani te bazezi, nu să ajungi în mai fără contracte semnate cu principalii finanțatori publici. Din păcate, senzația este că o iei în fiecare an de la capăt. Nu există memoria instituțională care să spună: proiectul acesta există de 25 de ani, a demonstrat ce poate, hai să-i oferim un cadru multianual și predictibil.

În realitate, noi începem să cheltuim bani cu multe luni înainte. Contractăm filme, cumpărăm bilete de avion, rezervăm hoteluri, semnăm cu furnizori. Nu poți organiza TIFF în trei săptămâni după ce ai aflat ce buget ai. Așa că îți asumi riscuri, negociezi plăți, te bazezi pe istoricul relațiilor și pe promisiunea că banii vor veni. E un mod foarte periculos de a construi un eveniment de asemenea dimensiune.

Ce ne salvează este tocmai faptul că nu depindem de o singură sursă. Avem CNC, Ministerul Culturii, Europa Creativă, finanțări publice locale și centrale, dar avem și sponsori privați care ne sunt alături de foarte mulți ani. Fără această diversificare, TIFF n-ar fi putut ajunge la 25 de ani.

Daniel Sur: Cât mai este independența față de finanțarea publică o alegere de principiu și cât a devenit o strategie de supraviețuire?

Tudor Giurgiu: Ambele. La început a fost aproape instinctivă. Nu am vrut niciodată ca TIFF să depindă de un singur robinet care, dacă se închide din motive politice sau administrative, să pună festivalul în pericol. Între timp am înțeles că nu e doar o chestiune de principiu, ci efectiv una de supraviețuire.

Independența reală vine din diversitatea surselor de finanțare. Public, privat, european, ticketing. Nici una dintre ele nu poate susține singură festivalul și cred că e sănătos să fie așa.

Dar aici există și un paradox. Un festival precum TIFF produce valoare publică – pentru oraș, pentru cinema, pentru turism, pentru imaginea României – și mi se pare firesc ca statul să participe la finanțarea lui. Independența nu înseamnă că statul trebuie să dispară. Înseamnă că sprijinul lui trebuie să fie predictibil și să nu se transforme într-un instrument de control.

Daniel Sur: 3 zile în septembrie este construit în jurul unui singur cadru-secvență de 65 de minute. Ce v-a atras la această formă?

Tudor Giurgiu: Îmi doream foarte mult să ies din mecanismul clasic în care ajunsesem să fac filme. După atâția ani începi să cunoști prea bine mecanismul: finanțare, dezvoltare, filmare, montaj. Și există pericolul să devii confortabil. Eu am o frică destul de mare de repetiție.

3 zile în septembrie a fost exact contrariul confortului. Un film mic, independent, făcut aproape guerrilla style, într-o săptămână la Eforie Sud, cu o echipă foarte concentrată și cu această nebunie a unui plan-secvență de 65 de minute. Fără montaj ca plasă de siguranță. Actorul, camera, sunetul, figurația – toată lumea trebuia să fie exactă în același timp.

Am avut practic patru șanse să facem filmul. Prima zi a fost repetiția generală, apoi am filmat patru one-shot-uri; într-o zi a plouat infernal și în ultima am plecat. Riscul era enorm: puteai să fii în minutul 58 și o greșeală aparent minoră să compromită totul. Dar tocmai asta a creat o energie extraordinară. Nu cred că am mai trăit-o la alt film.

Ședință de platou la *3 zile în septembrie*

Daniel Sur: Ați ales ca filmul dumneavoastră să deschidă ediția aniversară. Cum s-au împăcat cele două poziții?

Tudor Giurgiu: Propunerea a venit de la Mihai Chirilov, directorul artistic TIFF și, recunosc, am avut ceva ezitări. Nu eram deloc convins că e cea mai bună idee.

Argumentul colegilor mei a fost însă foarte simplu: avem un film care fusese deja selectat și foarte bine primit la Rotterdam, e accesibil publicului larg, are 76 de minute și mulți oameni din echipa TIFF au fost implicați în realizarea lui. Practic, făceam un cadou colegilor care au fost trup și suflet în spatele acestui proiect.

Iar reacția din Piața Unirii mi-a confirmat că, în contextul aniversării, filmul funcționa foarte bine. A fost și un mod de a spune că TIFF nu este un muzeu care își celebrează trecutul, ci un organism viu, făcut de oameni care continuă să facă filme.

Imagine din octombrie, după intrarea filmului în rețeaua cinematografică

Daniel Sur: Care a fost criza din ultimii ani în care ați simțit că trebuie să interveniți personal?

Tudor Giurgiu: Pandemia rămâne probabil momentul cel mai evident, pentru că atunci nu mai discutam despre o problemă punctuală, ci despre însăși posibilitatea de a mai face festivalul. Dar, într-un fel, ceea ce mă preocupă astăzi este o criză mai puțin spectaculoasă: această permanentă lipsă de predictibilitate.

Rolul meu s-a schimbat mult. Nu mai sunt omul care trebuie să știe ora la care ajunge o mașină la aeroport sau dacă un invitat are camera pregătită. Avem o echipă foarte bună pentru asta. Încerc să văd problemele care vin dincolo de orizont și să intervin atunci când apare o criză sau când trebuie luată o decizie complicată.

Cred că asta am învățat: oricât de mare și de solidă pare o instituție culturală, ea rămâne fragilă. Nu poți trăi din reputație. În fiecare an trebuie să demonstrezi din nou că meriți să exiști.

Daniel Sur: Ce a câștigat TIFF prin creștere și ce a pierdut din spiritul originar?

Tudor Giurgiu: A câștigat enorm: public, relevanță, vizibilitate internațională, capacitatea de a aduce oameni importanți la Cluj și, mai ales, capacitatea de a conta pentru filmul românesc. Zilele Filmului Românesc, programele de industrie, proiecțiile outdoor – toate au apărut organic, odată cu creșterea.

Dar există un punct dincolo de care creșterea nu mă mai interesează. Dimpotrivă, încep să mă tem de ea. TIFF are peste 200 de filme, foarte multe locații și evenimente și am ajuns eu însumi să nu mai pot vedea tot festivalul. Mi se pare un semnal.

Nu vreau să devenim mai mari doar pentru a anunța anul viitor o cifră mai mare. Aș prefera să rămânem la niște dimensiuni omenești și civilizate. Prima ediție avea ceva extraordinar tocmai prin sentimentul că toată lumea se cunoștea cu toată lumea. O parte din intimitatea aceea inevitabil s-a pierdut. Provocarea e să păstrăm spiritul chiar dacă dimensiunea s-a schimbat

Daniel Sur: Simțiți că există astăzi mai multă prudență în cinema, o teamă de a „călca pe coji de ouă”?

Tudor Giurgiu: O simt. Există o anumită prudență în cinema-ul contemporan, uneori chiar autocenzură, o teamă de a nu spune ceva greșit sau de a nu ofensa. Iar comedia suferă probabil cel mai mult din cauza asta, pentru că umorul bun a fost întotdeauna puțin periculos.

Cred însă că un festival trebuie să facă exact contrariul: să creeze spațiul în care poți vedea filme care te enervează, te contrazic, te incomodează. Mihai Chirilov și echipa lui văd peste o mie de filme pentru a ajunge la cele 12 din competiție și cred că au păstrat această curiozitate pentru cinema-ul riscant, uneori chiar disturbing.

Un festival care programează doar filme cu care toată lumea este de acord devine foarte repede plictisitor

Daniel Sur: Unde începe responsabilitatea unui festival când cinematografia lucrează cu o realitate traumatică încă în desfășurare?

Tudor Giurgiu: În primul rând în context. Nu cred că rolul festivalului este să protejeze spectatorul de realitate, dar nici să transforme suferința în spectacol.

În cazul Ucrainei lucrurile sunt și mai puternice pentru noi fiindcă războiul este literalmente la câteva sute de kilometri. Filmele acestea nu sunt abstracțiuni. Uneori oamenii pe care îi vedem pe ecran trăiesc încă acea realitate.

Responsabilitatea noastră este să alegem filme care încearcă să înțeleagă, nu să exploateze, și să le oferim un context în care publicul poate discuta despre ceea ce a văzut. Un festival bun nu trebuie să dea verdicte. Trebuie să deschidă conversații.

Daniel Sur: Ce spune absența Hotelului Continental despre relația Clujului cu propriile repere culturale?

Tudor Giurgiu: Pentru mine Continentalul este una dintre marile frustrări. Cine a trăit TIFF-ul în primii ani știe că nu era doar o clădire. Acolo se întâmplau expoziții, petreceri, întâlniri, se nășteau proiecte. Era parte din geografia afectivă a festivalului.

Clujul s-a schimbat enorm în 25 de ani și în foarte multe privințe în bine. Dar există și acest paradox: orașul devine mai bogat, mai sofisticat, mai căutat și, în același timp, unele spații care îi dau identitate rămân blocate ani întregi.

Un oraș nu este doar suma investițiilor noi. Este și felul în care știe să-și recupereze memoria. Mi-ar plăcea enorm ca într-o zi Continentalul să reintre în circuitul cultural al Clujului.

Daniel Sur: Cum arată astăzi acea „neputință de a ne exprima” din care s-a născut TIFF?

Tudor Giurgiu: În 2000 situația era aproape absurdă: nu se făcuse niciun lungmetraj românesc. Eram tânăr regizor și mă întrebam foarte serios dacă voi putea face vreodată film în România. Din frustrarea asta s-a născut și TIFF.

Astăzi problema nu mai este lipsa talentului. Avem cineaști extraordinari, Palme d’Or, premii la Berlin, Veneția, Locarno. Cinema-ul românesc are o reputație internațională pe care în 2002 nici nu îndrăzneam să ne-o imaginăm.

Paradoxul este că succesul artistic nu a produs automat o industrie solidă. Finanțarea continuă să fie imprevizibilă, infrastructura de cinematografe este insuficientă, producția are sincope, publicul pentru film românesc trebuie reconstruit permanent. Am demonstrat că avem cineaști. N-am demonstrat încă faptul că știm să construim sistemul în care ei să poată lucra normal.

Daniel Sur: Cum decideți unde se termină interesul TIFF și unde începe interesul dumneavoastră de cineast și antreprenor?

Tudor Giurgiu: Prin separarea deciziilor și prin echipă. TIFF nu mai este de foarte mult timp „festivalul lui Tudor Giurgiu”. Există un director artistic, există programatori, producători, un board al festivalului, oameni care conduc zone întregi fără ca eu să intervin.

Pentru mine a fost chiar important să mă retrag treptat din executiv. Nu numai pentru festival, ci și pentru mine. Pentru că timpul a devenit cel mai mare dușman și continui să port prea multe pălării.

Sigur că uneori lumile se întâlnesc. Dar tocmai în asemenea situații este important ca decizia să nu-mi aparțină exclusiv. Instituția trebuie să fie suficient de matură încât să poată spune inclusiv „nu” fondatorului ei

Daniel Sur: Ați pierdut vreodată un sponsor pentru că nu ați acceptat condițiile lui?

Tudor Giurgiu: Au existat sponsori care au plecat și sponsori cu care discuțiile nu au mers mai departe tocmai din cauza unor diferențe de viziuni, dar nu neapărat cea menționată în întrebare.

Problema este alta: uneori ni se cer KPI-uri potrivite pentru un festival de muzică sau pentru o campanie comercială – câte produse s-au vândut, câte activări, câte interacțiuni. Sigur că și noi măsurăm publicul, vizibilitatea, engagement-ul. Dar cultura produce și alt tip de valoare, care nu se vede într-un Excel a doua zi.

Din fericire, avem parteneri care au înțeles asta și care au rămas alături de TIFF foarte mulți ani. Relația bună apare atunci când sponsorul nu încearcă să transforme festivalul într-un supermarket și când festivalul înțelege, la rândul lui, că partenerul privat are nevoie de vizibilitate și rezultate.

Daniel Sur: Cum se raportează TIFF la marile festivaluri de muzică și evenimente care au apărut între timp în Cluj, precum Untold și Electric Castle?

Tudor Giurgiu: Nu cred că mai suntem în aceeași competiție. Untold și Electric Castle au alte dimensiuni, alte bugete și alt model comercial. Dacă am încerca să concurăm cu ele la numărul de spectatori sau la spectaculozitate, am pierde și, mai important, am deveni altceva.

TIFF și-a câștigat un loc diferit. Este parte din identitatea culturală a orașului, dă tonul sezonului de evenimente de vară și o face cu eleganță și stil. În același timp, apariția acestor evenimente ne obligă să nu devenim comozi. Publicul din Cluj are astăzi o ofertă enormă și trebuie să-i dai un motiv foarte bun să-ți acorde zece zile.

Cred însă că toate aceste evenimente demonstrează ceva ce în 2002 nu era deloc evident: că un proiect cultural sau creativ important poate fi construit în afara Bucureștiului. Clujul a devenit un magnet pentru public și pentru evenimente, iar TIFF a participat, cred, la începutul acestei transformări.

Daniel Sur: Cum vă raportați astăzi la Cannes, Berlinale, Veneția, Karlovy Vary sau Sarajevo?

Tudor Giurgiu: Nu cred că are sens să ne comparăm cu Cannes sau Veneția. Sunt festivaluri cu altă istorie, alte bugete și altă poziție în industria mondială.

Mă interesează mai degrabă să înțelegem foarte clar ce putem face noi diferit. TIFF are o relație extraordinară cu publicul și cu orașul. Nu e doar un loc unde vezi filme, ci o experiență: cinema, concerte, cine-concerte, gastronomie, expoziții, întâlniri, Castelul Bánffy, proiecții în aer liber. Cred că această relație foarte vie dintre festival și oraș este unul dintre atuurile noastre.

În zona de industrie, evident, putem crește. Karlovy Vary și Sarajevo au construit platforme foarte puternice și ne uităm atent la ele. Dar n-aș vrea să copiem pe nimeni. TIFF a crescut tocmai pentru că și-a găsit propria personalitate. Cred că azi e cel mai viu și bun festival din Europa Centrală și de Est.

Daniel Sur: A ajuns industria să fie la fel de importantă pentru TIFF ca publicul?

Tudor Giurgiu: Da, chiar dacă publicul rămâne inima festivalului. Zilele Filmului Românesc au început ca o secțiune în care arătam filmele românești. Astăzi sunt mult mai mult: vin selecționeri, agenți de vânzări, producători, distribuitori, există works-in-progress, workshop-uri, întâlniri profesionale.

După succesul Noului Cinema Românesc s-a întâmplat un lucru extraordinar: oamenii din industria internațională au început să vină ei la Cluj pentru a descoperi filme și cineaști. Nu mai trebuia să-i convingem noi.

Cred că aici TIFF are și o responsabilitate pentru următorii 25 de ani. Nu este suficient să celebrăm cineaștii care au reușit deja. Trebuie să construim locul în care pot apărea următorii.

Daniel Sur: Dacă ne uităm la generația care vine, există un cineast român despre care credeți că ar putea avea, peste 25 de ani, un parcurs comparabil cu cel al lui Corneliu Porumboiu?

Tudor Giurgiu: Aș evita să dau un singur nume, tocmai pentru că mi s-ar părea nedrept. Acum 25 de ani nu cred că cineva putea anticipa exact traseele lui Cristi Puiu, Radu Muntean sau Porumboiu.

Ce mi se pare mult mai interesant la generația care vine este că nu mai simte nevoia să aparțină unei singure estetici. Sunt cineaști care fac cinema de autor foarte radical, alții care se apropie de gen, documentar, animație sau formule hibride.

Dacă TIFF va exista peste încă 25 de ani, sper că va putea face o retrospectivă unui cineast pe care astăzi poate nici nu-l cunoaștem. Ar însemna că sistemul încă produce surprize.

Daniel Sur: Ce a schimbat TIFF în Cluj și ce a schimbat Clujul în TIFF?

Tudor Giurgiu: Cred că TIFF a fost unul dintre proiectele care au demonstrat devreme că la Cluj se poate construi un eveniment cultural de anvergură internațională. La început reacția era deseori: „De ce Cluj?”. România era foarte centralizată și aproape orice proiect ambițios trebuia să se întâmple la București.

TIFF a ocupat orașul: cinematografe, piețe, curți, castele, cartiere. Și cred că a contribuit la ideea că spațiul public poate deveni spațiu cultural.

Dar schimbarea a funcționat și invers. Clujul de azi nu mai seamănă deloc cu Clujul din 2002. Este mai cosmopolit, mai bogat, cu un public tânăr și sofisticat și cu enorm de mulți oameni veniți din alte locuri. Iar TIFF s-a schimbat odată cu el. Film Food, concertele, evenimentele speciale, extinderea în spații neconvenționale au apărut și pentru că publicul orașului s-a schimbat. Într-un fel, am crescut împreună.

Daniel Sur: V-ați gândit concret la cine ar putea conduce TIFF după dumneavoastră?

Tudor Giurgiu: M-am gândit mai mult la mecanism decât la un nume. Cred că asta este adevărata probă de maturitate a unei instituții create de un fondator: să poată exista fără el.

De aceea încerc de câțiva ani să ies tot mai mult din zona executivă și să las oamenii din echipă să decidă. Este esențial să lucrezi cu oameni tineri. Ei sunt primii care simt schimbarea, noile obiceiuri ale publicului, noile forme de cinema.

Cel care va conduce TIFF nu trebuie să încerce să fie Tudor Giurgiu 2. Ar fi cea mai mare greșeală. Aș vrea să păstreze curiozitatea, independența, plăcerea riscului și relația cu publicul. În rest, trebuie să aibă libertatea să schimbe aproape tot. Altfel, festivalul ar deveni un monument dedicat propriei istorii. Iar asta ar fi începutul sfârșitului.

Daniel Sur: Ce ați sacrificat pentru TIFF și ce ați face diferit dacă ați putea relua începutul?

Tudor Giurgiu: Timp. Fără îndoială, timpul este lucrul pe care l-am sacrificat cel mai mult. Timp pentru mine, pentru familie, dar și timp pentru propriile mele filme. Am spus-o și recent: poveștile mele, ideile mele, scenariile mele ajung de prea multe ori ultimele pe listă.

Nu regret că am făcut TIFF. Mi-ar fi imposibil să spun asta, pentru că festivalul mi-a dat enorm și a devenit o parte din viața mea. Dar dacă aș putea relua drumul, probabil că aș învăța mai devreme să deleg. Multă vreme am avut sentimentul că trebuie să știu și să controlez totul. Cred că asta vine inevitabil cu un proiect pe care îl construiești de la zero.

Astăzi încerc să găsesc un echilibru mai bun între toate pălăriile pe care continui să le port. Nu sunt convins că l-am găsit.

Poate că acesta ar fi lucrul pe care l-aș schimba: aș încerca să-mi păstrez ceva mai mult timp pentru mine și pentru cinema. Pentru că, după 25 de ani de TIFF, paradoxul este că lucrul de care îmi este cel mai dor este exact cel de la care am plecat: să am liniștea și timpul să fac filme.

Imagini: arhiva personală Tudor Giurgiu

Articol din cadrul ediției speciale CULTURA 668 – Industriile Culturale și Creative, în pregătire.
Revista Cultura – Ediția specială „Industriile culturale și creative: Ce s-a schimbat în 20 de ani”

Proiect editorial co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Parteneri: SNSPA, Inscop Research, Informa.ro, B-Critic.