Prima poezie care mi-a atras cu adevărat atenția în noul volum al lui Claudiu Komartin, „În vortex” (Casa de Editură Max Blecher, 2026), este o radiografie a neliniștii, deprimării, uzurii pe care poetul o resimte după 40 de ani: Patinator. Un personaj care vrea să scape de rămășițele zilei, de nemulțumiri personale și de apăsarea de a nu mai fi iubit deambulează prin metrou, undeva în subterana Bucureștiului, trece ca Stephen Dedalus din bolgie în bolgie, din bistrou în bistrou, „patinator profesionist pe angoasă”, doar pentru a uita, pentru a scăpa de un gând care îl dărâmă: „Așa c-am ieșit, m-am întors și-am plecat,/ am umblat fără țintă, m-am învârtit/ o vreme pe străzi/ pân-a trecut și așteptând să pornească/ din nou am coborât/ la metrou gândindu-mă mult/ în timp ce oamenii urcau, coborau,/ înainte să urc într-o garnitură mai goală (…)// umblu mai departe fără să înțeleg,/ în spatele meu e o umbră pe care n-o știu/ deși parcă mă strigă pe nume,/ mă întorc, ascult, urc să cobor,/ mi-a mai scris careva, o să-i răspund/ când va fi prea târziu, acum/ am de ajuns până la colț și de scris un/ comunicat important pentru țară,/ după care o s-o apuc spre matache/ să râd la gluma obosită pe care/ ne-o tot spunem când ne strângem/ în chichineață,/ trebuie să umblu, să mă rad/ în cap și să caut o curea nouă// pentru că dragostea ei a pierit.” Cu o umbră în spate, care i se pare că-l strigă, Orfeul modern a coborât în hadesul bucureștean, dar umbra Euridicei este doar o amăgire, nimeni nu-l urmează și nu o va salva pe cea pierdută cândva. Mitul nu poate fi reînnoit și nici retrăit, a fost consumat în durata intensă a unui timp decăzut. Acum avem realitatea tehnofeudalistă a imaginilor care căpăcesc ochiul celui care a ieșit pentru a scăpa de un rău al lumii, devenit al său, propriu: „(… ) pe un perete am recitit iar și iar o/ reclamă cu desăvârșire stupidă de la care/ nu îmi mai puteam lua privirea/ am fixat-o fără să înțeleg/ cum a putut veni copywriterul acela/ cu o asemenea idioțenie (dar el măcar/ se poate preface că-i funcțional)…”. Îndrăgostitului mitologic doar dragostea ei i-ar fi putut capta atenția, dar el trebuie să aleagă, e silit, între iubire și darul poetic. Rutina vieții trece în poezie cu puterea unui adevăr incontestabil și parcă toate războaiele din lume (cel din Ucraina este pomenit în poeme de afect și compasiune) sau nemulțumirile privind hegemonii aceleiași lumi (SUA, Rusia, China – dar de ce numai ele?) pălesc în raport cu sentimentul că propria lui lume interioară se fărâmițează.
În fond, cu asta se ocupă poezia și asta este forța ei, comparabilă cu strălucirea unei păpădii înainte de un tsunami. Poemul precedent era tot o descensiune, de astă dată în… Cluj, unde înregistrează palpitul vieții, își recunoaște semenii care luptă pentru existență și, mai ales, arătarea din parc, la miezul nopții, un patinator pe role, îmbrăcat cu fustă roz, un artist nocturn care poate să iasă din bârlog fără să-și ultragieze contemporanii, ei, da, spilcuiții burghezi ai Clujului (doar că la Cluj se petrece Untold): „dar arătarea din parc nu o s-o știe nimeni/ pentru că firea ei și-a mea, îndrăznesc/ să cred, sunt confraterne/ ce cuvânt mare, când ești născut în ‘83/ și năruit surprinzi în toiul nopții rotirea euforică a unui tânăr/ pe role și în minijupă roz,/ eliberat de-obolul zilnic/ (cât îmi dorisem beatitudinea aceasta-n vers)// iar eu, care-s de nici o săptămână-aici,/ părtaș la viața unui oraș cuminte/ și virtuoz în pacifism și langoși cu leurdă,/ mă trag nici întru totul treaz, nici bubuit, înspre cetate/ și mai că m-aș opri în fața Catedralei/ înflăcărat de frumusețea pe care nu o înțeleg/ și-acolo să fac circ, să ricanez, să mă dezic/ de poezia confesivă,/ de poezia-crater, suficientă sieși/ și minții-n fine lămurite, de mitíc.” (Meridianul Zero)
Aici e Komartin, în propria lui natură, fraternizând cu inadaptații și loserii acestei lumi, acestei patrii pentru care nu mai are nici o speranță, doar o dragoste din ce în ce mai convulsivă, rostită în stanțe decepționate, departe de ceea ce și-ar fi dori și ar fi fost frumos: „La ce folos râvna în tractirul nostru feudal/ cu o conexiune la internet mai rapidă/ decât însușirea curioasă de a fi grijuliu cu cel de alături,/ decât orice bolid care ne-ar putea/ decupa din peisaj, depunându-ne triumfători/ în cochilia unei țări plicticoase și așezate/ care n-a avut de-a face cu dorul, răchita și micșunelele?” (Dorul, răchita și micșunelele). Din această dezamăgire vine poezia unei disperări, paloarea unui sentiment care se voia mai puternic, inerția unei credințe că putea fi mai bine, nevroza că va fi așa până la sfârșit, un sfârșit mai degrabă trist, prins în montura unui poem-regret, poem-disperare, poem-torță tocmai prin câmpul de abandon în care eșuăm și ne simțim luați ostatici – poemul Marianei Marin: „Am povestit mult despre tine noaptea trecută/ sunt câțiva ani de când nu o mai făcusem// acum trec într-o mașină condusă de inevitabilul/ tip matinal și nervos/ pe lângă apartamentul în care/ te-au găsit, ca pe-un copil cuibărit într-o scoică,/ sărbătorind cu sângele coagulat/ reușita ștrengăriei macabre,// fără suflare, vânătă, greu de recunoscut/ doar zâmbetul ți se păstrase enigmatic,/ cumva năstrușnic și insondabil –/ imaginea asta îmi scapără și azi pe bolta craniului,/ electrizând câteva fire de păr răzlețite.// fără să te preocupe asemenea frivole banalități,/ nu te-ai păzit și nu ai promis nimic,/ ai vrut să scrii tot ceea ce se cerea rostit,/ să nu lași grozăvia nedivulgată –/ și dusă ai fost într-o clipă.” (stea, măr, enigmă). Komartin este, în promoția sa, poetul care o venerează cel mai mult pe Mariana Marin, ceva din natura ei poetică este transferabil într-un anumit program al scrisului său, unul care cuprinde indignarea, apelul la solidaritate cu cei învinși, chiar pierderea propriei personalități în turbionul unei lumi care asta face – depersonalizează, atomizează, corupe. Un poem imediat următor urmărește inclusiv acest tip de afect transpus în spațiul concentraționar unde omul este cobai și înger: „Pe cine ai iubit mai mult în sanatoriul de magnolii?/ Ce anotimp era, te mai gândeai la Cairo?/ Dar la prăbușirea ecosistemelor?/ În ce limbă îți vorbeau infirmierii?/ Te tratau ca pe o plantă sau ca pe un om?/ Te-ai purtat ireproșabil, cum ai promis,/ sau ți-au extras amintirile și le-au înlocuit/ cu petalele-acelea cărnoase/ care se ofilesc după un singur surâs?/ Încă sperai? Mai e scăpare/ din saloanele lor curate și luminoase/ odată ce ți s-a ales culcușul în care urmează să putrezești?/ Cum se manifestă la magnolii dorul de casă?/ Îți admiră cineva personalitatea,/ în ce ți se cântărește viața lăuntrică,/ cum îți pipăie ei aura când începi să te descompui?/ În sanatoriul de magnolii se moare împreună/ sau separat?/ E important să îți amintești./ Niciun candidat nu a fost mai pregătit decât tine,/ pe nimeni nu am trimis atât de departe.// Fă un efort, Laika, în numele umanității/ pregătite pentru compost.” (Proiectul Magnolia)
Minte analitică, fire tumultuoasă, debateur pasionat, Komartin iese ușor din spațiul protectiv al eului sau, mai degrabă, face lin trecerea în zone consubstanțiale personalității sale care nu admite izolarea într-un turn de fildeș, al poetului inaccesibil, cu o artă combinatorie a poemului care conduce la scenariu… de film, dacă ar fi să citim în această cheie partea a doua a cărții, „Semnalul”, nu înainte de a propune poeme-punte care fac legătura cu ceea ce va urma, ecorșee orgolioase ale unei naturi care va sfida până la capăt: „Ca tăunii, ca vulturii și ca viespile s-au năpustit/ până s-apuc să pun masa și să aerisesc încăperile/ ca ciulinii și florile carnivore mi s-au lipit/ de pielița zgârcită a pieptului/ când am dat de veste că inima mea e un bulgăre de aur/ și că e de ajuns pentru toți aventurierii/ cartoforii și călugărițele excomunicate/ pentru căutătorii de comori decepționați/ de puținătatea ascunzătorilor rămase necercetate/ pentru junkiștii imaculați/ pentru cei pierduți și uitați și flămânzi după glorie/ pentru băieții duri care s-au crescut singuri/ cu pielea crestată de atâtea eșecuri fumează/ pe bordură și cântă privind indiferent trecătorii/ am uitat să adaug că sunt un mincinos înnăscut/ că am sărutat cu de-a sila o broască râioasă/ care de rușine s-a retras în pustiu/ și stuchesc precum un gibon respins de toți ceilalți din ceată/ că cerul gurii mi-e mai negru decât cerneala de sepie/ că dragostea m-a jucat la cărți și-a pierdut/ dar inima mea e un bulgăre de aur/ și nu mai am de dovedit nimănui nimic.” (Căutătorii de aur) Un poem cum e „Muzeul Omului” prevestește ceea ce ne așteaptă, pe lungimea de undă a unui profetism din epoca grunge, un soi de poem-avertisment de sfârșit de lume cum se poate vedea uneori în romanele SF apocaliptice după care se fac filmele cu rețetă sigură: „Nu vei fi aici când se va sfârși./ Poate c-o să ruleze pe cer un breaking news/ care să titreze în toate limbile deodată THE END,/ poate că, lăsate singure/ și melancolice ca Ovidiu sau Ibn-Zaydun,// mașinile vor trage o brazdă care/ să înconjoare Pământul în semn de rămas-bun,/ un brâu funerar străjuit de firme luminoase,/ de mormane de oase/ ornate cu funde și ciucuri,// statui hibride între Praxitele și desenele Manga,/ replici după benzinării și McDonald’s-uri,/ după imaginile și portretele noastre iconice –/ poate-i vor spune Muzeul Omului, demonstrând/ stăpânirea perfectă a reverenței ironice…” (Muzeul Omului).
„Semnalul” este jurnalul unui Muad’Dib detracat, personajul din „Dune” care înțelege că lumea va sfârși în nebunie, foame și sete, anihilarea completă a insului și a cerului personal. Poeme eco-anarhice, scrise în limbajul unui „emigrant climatic”, călător pe nisipuri (Dumnezeu este un nomad exilat în ceruri – ne-o spune un filosof francez de secol XIX, lumea se autoguvernează după Ban), plasate într-o cronologie arabă (Luna Farvardin, Luna Ardibehesht, Luna Khordad, Luna Amardad, Luna Tir, adică nume ale lunilor din calendarul iranian, din martie până în iulie) care se petrece în 2062, când lumea și-a ieșit din țâțâni și pare o copie reușită a celei descrise în franciza „Mad Max” sau alte filme la care nu mă pricep. Un supraviețuitor cu orice preț își notează succesele și… mesele canibalice, într-un soi de adamism al conștiinței, deși este clar că viața i-a extirpat-o de mult: „Am aruncat ciozvârtele rămase după ce l-am tranșat/ pe Sicilian în covată și am avut iar,/ după săptămâni bune în care/ clocotisem de furie, inima împăcată./ Nu îmi greșise cu nimic,/ dar semăna leit cu fratele lui de cruce, Izgara./ Ce curios, până să se-nfrățească,/ ăștia doi nu aduceau mai mult/ decât un pumn de oțel cu o mână flască./ Albul s-a făcut negru și negrul a început să împrăștie/ în mijlocul cețurilor o licărire sălbatică.// Mai văzusem în Valea Nabilla născându-se astfel,/ în jurul ceaunului cu baqleh, o delirantă gramatică/ folosită pe ascuns de câțiva pustiiți.// Un asemenea virus nu trebuie-ngăduit –/ am aflat-o pe pielea mea când/ rătăceam prin Stepele Arse/ cu banda Motocicliștilor Moabiți:/ doar așa, zdrobind din fașă primejdia, am răzbit.” (Ziua 29, Farvardin, anul 2062). Geograful de nevoie ne vorbește despre creșterea oceanelor, despre coastele măturate cu tot cu oameni, despre cerul de cobalt (cuvântul-talisman al poetului), despre încoronarea sa în noua lume a fanaticilor care au nevoie de un lider (În Bizerta m-a încoronat o șleahtă de scăpătați,/ un pâlc de mistici flămânzi și debili,/ pe jumătate fiare, pe jumătate încă oameni), despre Noua Ordine creată de potentați cu ajutorul mașinilor, despre vreun nou Peter Thiel (dacă n-o fi fost chiar el) care va conduce strălucit lumea stinsă, profeția Semnalului așteptat, izbăvitor, noul Mesia de neconceput: „Nu știm ce va face Semnalul din noi/ cine primește Semnalul trebuie să se predea/ să cadă pe loc în genunchi fiindcă Semnalul este iubire/ pentru cei neiubiți asta-i aproape-un miracol/ și toți suntem neiubiți și rătăcim în așteptarea Semnalului/ cunosc această disperare energică/ la alte vârste se manifesta visceral/ momente când am ocolit ambuscada în ultima clipă/ dar Semnalul, ni s-a promis, va șterge orice confuzie/ orice nedumerire păgubitoare pentru voința de a trăi/ în deșertul ăsta din care se ițesc/ când îți e lumea mai dragă homunculi care îți seamănă/ și singura opțiune este să îi extermini/ însă speranța subzistă, doar așteptarea Semnalului mă mai ține/ fiindcă Semnalul este iubire/ pentru cei neiubiți asta-i aproape-un miracol.” (Ziua 17, Khordad, anul 2062). Noua religie este acest Semnal căruia supraviețuitorii care așteaptă alt Cer trebuie să i se supună, deși este neclar ce este El: „De unde o să vină Semnalul – dintr-un domeniu divergent,/ din viitor,/ din creierii Interzisului,/ din universul vârât într-o nucă/ și descifrat în prima milisecundă de Conștiința Unificată,/ de Inteligența Tentaculară?/ Am fost un flăcău slăbănog și credul/ care iubea la umbra smochinilor-sicomori,/ însă jocurile erau făcute fără ca noi să o bănuim./ De ce m-am slujit mai mult, de instinctul de supraviețuire/ sau de dorința de a-i abandona? (Ziua 8, Tir, anul 2062). Și observăm că toate se petrec cam în aceleași ținuturi în care Esenianul a cerut o Lege nouă și a obținut-o cu prețul vieții sale.
Și toate astea în anul în care eu, acest comentator de poezie și poet anonim de azi, voi împlini 100 de ani: „Într-o enciclopedie pescuită dintr-un/ maldăr de vechituri, am citit că oamenii/ de acum o sută de ani fuseseră luați în/ stăpânire de nebunia de a fora până în/ măruntaiele pământului.// La 6 kilometri sub sol, au găsit fosile/ microscopice de plancton.// La 8 kilometri adâncime, au pătruns în/ Scutul Arhaic și tot ceea ce teoretizaseră/ a fost contrazis.// La 10 kilometri, rocile erau asemenea/ unei melase care împingea cu forță-napoi.// La 12 kilometri, au auzit sunetele din iad:/ atunci i-a cuprins spaima și s-au oprit.// Lașii! Să fi săpat mai adânc,/ ar fi dat în cele din urmă de noi.” (Ziua 21, Tir, anul 2062). În fine, porunca și dezideratul ultim: să nu deții nimic, este inutil în clipa Marii Catastrofe.
Vom vedea dacă Komartin a avut dreptate sau vom plăti pentru neîncredere.
