Stelian Blagoslov, omul care face din metal altceva decât a învățat la școală și acum vizează un festival de artă la Baia Mare

| „Mie nu mi-a prea ieșit să fiu un om liniștit.” |

Inginer metalurg, exponent al unei generații pentru care reușita la Politehnică însemna un pașaport în alb spre o carieră profesională de succes, Stelian Blagoslov rămâne fidel creației. De la desen şi caricatură de presă, până la decoraţiunile şi lucrările din metal, pe care le-a expus în ţară şi în străinătate, în spaţii frecventate de mari cunoscători şi consumatori de artă.

| Un interviu realizat de Dana Gagniuc-Buzura |

Te cunosc de ceva vreme, de aceea, nu simt nevoia să-ți pun întrebări, ci mai degrabă să las fraze neterminate în acest dialog. Pentru că, știu, tu le vei continua în felul tău, cu vorbe, exemple, povești, sensibilități… Așadar, faci parte din acea categorie de oameni ”neliniștiți”, în sensul cel mai frumos al cuvântului…

Mie nu mi-a prea ieșit să fiu un om liniștit. Există o stare pe care nu am reușit să o experimentez în viața mea: plictiseala. Nu m-am plictisit niciodată. În permanență, încă din anii tinereții, am experimentat diverse modalități de exprimare artistică: am fost ani buni pasionat de fotografie, mi-a plăcut muzica, dar talentul în muzică cred că m-a ocolit. Poate tocmai pentru a nu amesteca arta plastică cu alte forme de exprimare artistică. În perioada gimnaziului, la Școala de Arte din Baia Mare, am avut norocul să fiu instruit de dascăli adevărați, care simțeau arta și care au știut să ne poarte prin „magia” conceptului de artă. Pe lângă tehnici de lucru, am învățat Istoria artei (ca materie de studiu) și am fost tăvălit printr-o altă istorie decât cea pe care o învață majoritate elevilor, și anume: o istorie a frumosului. Am fost atunci aflat că poți rămâne în istorie și ca un creator de frumos, nu neapărat ca o mare căpetenie de oști sau un general de război. Probabil acela a fost momentul în care mi-a fost stimulată dorința de a crea. Am văzut în marii artiști niște semizei, niște personaje aproape neomenești care, prin geniul lor creator au umplut istoria de frumos, de trăiri, de culoare, de forme și de hrană pentru sufletele muritorilor acestui pământ. Toate aceste trăiri și experiențe, contactul cu lutul și gipsul la orele de sculptură, combinarea culorilor și a luminii la orele de pictură, urma lăsată de creion sau cărbune pe albul colii de desen se întâmplau în perioada pubertății și m-au marcat pentru toți anii care au urmat. Magia s-a terminat brusc când autoritățile acelor vremuri, anul 1979, au decis să desființeze Liceul de Artă și m-am… reorientat.

Ești un om talentat, care n-a făcut studii de artă. Se pare că există, pe undeva, o nedreptate între talentul cu școală de profil și talentul pur și simplu… Sau, poate, o neșansă…

Pentru că, în acea perioadă, liceele vocaţionale se desfiinţaseră, iar admiterea la facultăţile de artă era o aventură chiar şi pentru cei foarte talentaţi, locurile fiind puține…n-am făcut artă. Am făcut ingineria pentru că în acele vremuri, ingineria era una dintre cele mai „tari” opțiuni. Erai, cum s-ar spune realizat dacă absolveai Politehnica. Însă, toate socotelile de-acasă s-au năruit odată cu prăbușirea sistemului creat de Ceaușescu. N-am făcut carieră din artă, am experimentat în timp diverse profesii, însă niciodată n-a stat departe de creaţie. Arta a rămas la nivel de hobby dar, niciodată nu ne-am putut despărți. Din păcate… nu știu dacă voi putea vreodată să fiu un artist în adevăratul sens al acestui cuvânt. Mi-aș fi dorit să pot trăi din meseria mea de inginer metalurg, dar viața mi-a rezervat alte provocări. Ani de zile, am lucrat cu metalul în diverse forme ale lui. Am început pe la 20 de ani, când am fost angajat ca oțelar într-unul din vestitele combinate ale lui Ceaușescu. Acolo m-am familiarizat cu fluiditatea metalului cu toate stările prin care acesta putea trece. Am învățat ce înseamnă metalul turnat, laminat, forjat și tratat tehnic. Am învățat că metalul îmi poate fi prieten și dușman, că poate fi o formă brută, definită sau un obiect deosebit și de un rafinament pe care doar ceasornicarii elvețieni știu să-l pună în valoare.

Pregătirea mea inginerească mă face de multe ori să fiu prea exact, prea perfecționist. Și mă simt de multe ori un fel de… hibrid, blocat între două lumi, cea tehnică și cea artistică. Lumea artistică a fost dintotdeauna, și probabil așa va rămâne încă multă vreme, o lume aparte, o lume a trăirilor, a unor exprimări aparte, de multe ori neînțelese. Datorită acestor considerente, cred că este greu să evaluezi un act artistic. Ceea ce, de multe ori, duce la marginalizarea unor artiști valoroși. Personal, am ales o altă cale, total neconvențională de a mă întâlni cu cei care ar putea rezona cu lucrările mele.

Se spune că oamenii care invocă lipsa de timp pentru nereușitele lor artistice, literare etc., trădează de fapt o lipsă de talent. La tine n-a fost așa, pentru că tu ai un job la o importantă firmă privată… Și totuși…

Din momentul în care am descoperit fierul forjat, mi s-a deschis o nouă lume. Ani buni, vreo 15 la număr, am făcut din fier cam tot ce aveau anumiți oameni nevoie pe lângă și prin casele lor: garduri, porți, balustrade, balcoane și – bineînțeles – decorațiuni interioare; sfeșnice, lămpi, mobilier și multe altele. A fost o perioadă în care m-am împrietenit cu metalul și, de fapt, care m-a provocat să încerc altceva. Acel altceva care să mă definească și care să mă ducă pe un drum aproape necunoscut, cel al decorațiunilor sau al lucrărilor artistice din metal. Am simțit de la început că trebuie să merg pe acest drum deși știam că nu va fi o alee luminată, plină de flori care să mă ducă în vreo dumbravă minunată. Nu. Nicidecum. Dar era drumul meu. Știam că nu voi putea trăi din artă. Știam că nu voi putea să-mi plătesc facturile, să-mi țin copilul la școală și să duc vreun trai decent din această pasiune, așa că, întotdeauna, am avut un serviciu care să-mi asigura ziua de mâine. Lucrez la o firmă și sunt vânzător de mașini, 8 ore pe zi. Da, n-am trăit nici din inginerie, și nu trăiesc nici din artă. Nu vreau să dau vina pe nimeni și pe nimic, dar cred că ori n-am făcut cele mai bune alegeri în viață, ori nu trăiesc la locul potrivit sau în țara potrivită.

Am încercat și „pe-afară”. În 2017 am plecat în Spania, unde am locuit un an. Acolo am făcut doar lucrări metalice, decorațiuni și lucrări sculpturale și am avut ocazia să văd genul de lucrări care mă definesc expuse în mari centre urbane. Artă urbană din metal. Lucrări care sunt plasate în mai toate locurile de interes din urbe. A fost o perioadă interesantă din viața mea, în care am avut plăcerea de a interacționa cu un popor deschis, vesel și care știe să trăiască. Spaniolii au istorie și știu să o pună în valoare, arta are un loc aparte. Vezi artă aproape peste tot. Am revenit după un an pe meleagurile natale și mi-am reevaluat viața, punctând experiența „spaniolă” ca pe o imersiune în cultură, tradiție, istorie și civilizație, care m-a marcat pentru anii ce au urmat.

Ești și un foarte bun desenator și un pasionat caricaturist…

În anii ’90 am făcut caricatură de presă pentru ziarul Glasul Maramureșului. Am avut atunci ocazia de a-mi transmite gândurile și – de ce nu? – de a satiriza anumite personaje sus-puse din politica românească. A fost o experiență interesantă și, evident, nu m-am plictisit. Pe la sfârșitul anilor ’90 am mai încercat o nebunie. Am făcut tatuaje. Evident că le-am conceput și realizat ca pe niște lucrări artistice care să transmită ceva: trăirile, sentimentele, dorințele și, de multe ori, visurile neîmplinite ale celor care le purtau impregnate în pielea lor. Din punctul meu de vedere, tatuajul este o artă, evident, neacceptată de o mare majoritate. Și cred că e considerată o adevărată blasfemie pentru consumatorii avizați și subțiri de artă adevărată. Dar, asta e, nu toți suntem perfecți și nu toți ne supunem canoanelor.

Orice om care creează – arde, care construiește – visează…

Urmează să-mi fac studiile de Master în artă, să învăț lucruri pe care nu le știu, pentru că – nu-i așa? – toată viața avem ce învăța și cu siguranță n-o să le știm pe toate. Pentru anul viitor, mi-am propus să dau curs unui proiect cu camera de Comerț și Industrie din Baia Mare, care se va numi MAR ART FEST. Și care îmi doresc să fie un Festival de Artă Băimărean, care să dea posibilitatea celor care doresc să expună lucrări din toate ramurile artistice – pictură, grafică, sculptură, ceramică, sticlărie sau fotografie – să intre în contact cu publicul interesat de artă. Am demarat acest proiect pornind de la ideea că toți cei care creează ar trebui să aibă posibilitatea să interacționeze cu publicul larg, să-și poată expune lucrările într-o expoziție unde să fie cât mai ”vizibili”. Cam asta ar fi, deocamdată, dar nu știu ce ne rezervă viitorul.