Aş vrea să citesc nişte anchete sociologice despre ce, cât şi cum se citeşte azi în diferite comunităţi, la diferite categorii de vârstă, educaţie, formaţie profesională ş.a. Nu cred că am toate datele de care aş avea nevoie ca să răspund pertinent la o asemenea întrebare. Pot doar să fac presupuneri.
Am predat timp de şapte ani, din 2004 până în 2011, seminarii de literatura română la Literele bucureştene, iar din 2013 ţin cursuri din aria studiilor de gen la departamentul de Studii Europene al aceleiaşi facultăţi. Îmi dau seama, de la un an la altul, că studenţii din 2019 seamănă tot mai puţin cu aceia cu care lucram în 2004. Ca să dau un răspuns „diplomatic”: ceva se pierde şi ceva se câştigă în această schimbare. S-a pierdut ceva (destul de mult, din nefericire…) la capitolul consistenţei lecturilor şi, cu o expresie mai veche (şi poate desuetă…), al ştiinţei de carte – mai ales dacă vorbim despre o medie a studenţilor, şi nu despre o elită a lor. S-a câştigat, în schimb, altceva: tinerii de azi sunt mai maleabili, mai „deschişi”, mai dispuşi să nu ţină seama de preconcepţii şi să experimenteze căi mai puţin bătătorite. Sunt mai pragmatici şi au mai multe iniţiative decât aveam noi, cei care avem azi în jur de 40 de ani şi care am mai prins un deceniu de comunism… Citesc, din păcate, mai puţin sistematic decât noi şi, cu excepţiile de rigoare, scrisul lor (al celor mai buni dintre ei) e mai puţin „format” la 24-25 de ani, când se înscriu deja la doctorat.
Poezia a fost întotdeauna apanajul unor iniţiaţi. Şi e firesc să fie aşa. Oricâte referinţe „friendly” la cultura pop sau la cotidianul hipertehnologizat ori hipermizerabilist ar pune în pagină poeţii, oricât de „implicate” (y compris civic şi politic) ar fi textele lor. În această privinţă, şcoala este (sau ar trebui să fie) un contrafort…
Cititul de azi și cel de mâine
Aş vrea să citesc nişte anchete sociologice despre ce, cât şi cum se citeşte azi în diferite comunităţi, la diferite categorii de vârstă, educaţie, formaţie profesională ş.a. Nu cred că am toate datele de care aş avea nevoie ca să răspund pertinent la o asemenea întrebare. Pot doar să fac presupuneri. Nu-mi dau bine seama în ce măsură schimbarea suportului de lectură (ebook-ul descărcat pe tabletă, de exemplu) determină şi o modificare în privinţa calităţii lecturii, dacă uşurinţa şi rapiditatea cu care accesăm informaţia în era digitală are ca revers o anumită superficialitate a lecturii, reflex al grabei, al „vitezei”, al unei dispoziţii „hiperactive”. Sunt conştientă însă de numeroasele deschideri şi beneficii pentru lectură pe care le presupune era digitală – de n-ar fi „decât” accesul la biblioteci on-line şi la bibliografii pentru care, altfel, în epocile anterioare, trebuia să întreprinzi călătorii de studii.
Cititorul inocent și cel profesionist
Eu citesc în toate felurile, cu tot soiul de scopuri şi în diferite circumstanţe. Cu plăcere, cu „efort”, eventual cu varii însemnări pe marginea cărţilor sau într-un notebook special („clasic”, de hârtie, sau electronic…). Citesc acasă – la birou, pe o canapea, alături de pisică –, la bibliotecă, în metrou, în autobuz, în tren (dacă nu am de văzut ceva special pe fereastră), la serviciu şi, trebuie să mărturisesc, citesc şi pe furiş, la conferinţele, simpozioanele, colocviile ş.a. unde discursurile trenează şi se diluează. De cele mai multe ori, motivaţia pleziristă şi „obligaţia profesională” se amestecă într-un asemenea grad, încât devin greu de distins una de alta. Când, în diferite forme, lectura e profesiunea ta (pentru că eşti redactor de carte, editor, jurnalist cultural, cercetător, profesor sau critic literar), nu mai poţi citi „inocent”. Ochiul cititorului avizat (şi, eventual, chiţibuşar…) se amestecă fie şi în cea mai relaxată lectură de vacanţă. Mă surprind adesea făcând adnotări chiar şi atunci când cartea pe care o citesc nu are directă legătură cu obligaţiile de seviciu imediate, cu temele de cercetare pe care le am de gestionat sau cu volumele despre care urmează să scriu.
Când vreau să mă odihnesc, citesc în general proză sau eseu: autori din literaturi şi din epoci felurite. Anul trecut pe vremea asta, spre exemplu, mă prinsese o adevărată euforie a prozei japoneze. De câteva luni, citesc şi recitesc prozatori englezi. M-am delectat cu Huxley şi cu Orwell – citind aproape tot ce s-a tradus din ei la noi. (În „Insula„ sau în „Galben de Crome” am găsit un cu totul alt Huxley decât cel pe care îl ştiam din „Punct contrapunct”. După cum la Orwell, din care citisem anterior doar trei cărţi, am descoperit un proteism pe care nu-l bănuisem.) Luna trecută, am recitit „de plăcere” „Forsyte Saga”, trilogia lui Galsworthy, după care am simţit nevoia să citesc şi celelalte două trilogii care vin în continuarea acesteia: „Comedia modernă” şi „Sfârşit de capitol”. Dar şi în lecturile mele „din timpul liber” se amestecă, până la urmă, antipaticul „cititor avizat”, pentru că o tendinţă de organizare, de sistematizare a lecturilor mi se impune cu o voinţă tiranică… După sau în timp ce citesc o carte ori un autor, reflexul meu e să caut tot soiul de informaţii despre autor, despre epoca lui, să văd ce s-a scris despre el. Am descărcat de pe net, de pildă, vreo zece monografii despre Orwell…
Se întâmplă în general ca interesul meu de lectură şi obligaţiile profesionale să se intersecteze. Am nevoie să lucrez cu plăcere, „de bună voie”; altfel, resimt totul ca pe o constrângere şi devin insubordonată. În măsura în care am posibilitatea, îmi aleg teme de cercetare care au legătură cu ceea ce mă interesează pe mine. Dacă nu se poate, caut în tema care mi s-a fixat (un articol de dicţionar, o ediţie critică ş.a.) puncte de convergenţă cu preocupările mele ca să pot avea suficientă energie şi un strop de entuziasm pentru a duce la bun sfârşit lucrarea încredinţată… Citesc și altceva, dacă „în afara domeniului de activitate” înseamnă istorie, filosofie, sociologie şi alte discipline umaniste, de care, oricum, un literat se interesează în mod natural, fie şi din postura unui outsider. (Am pe masă „Marea cea mare. O istorie umană a Mediteranei” de David Abulafia, un studiu al lui Ellen Meiksins Wood, „Originea capitalismului”, şi proaspătul – şi la propriu, şi la figurat – eseu al lui Slavoj Žižek, „Ca un hoţ ziua în amiaza mare. Puterea în epoca postumanităţii”…) Nu citesc (din păcate!), dacă e vorba de ştiinţele exacte.
Textul este parte a materialului „Cartea și lectura. O chestiune de context”
Cum citim, ce citim, în ce ritm, în ce scop? Cărțile și ecosistemul lor au fost asaltate de revoluția digitală, de comportamente de consum informațional care s-au modificat în timp foarte scurt la scara istoriei și care pun sub semnul întrebării cititul așa cum a fost acesta practicat timp de secole. Care este motivația pentru care citim? Citim de plăcere sau din obligație, citim din curiozitate intelectuală sau din plictiseală, citim pentru că „trebuie” sau pentru că am dezvoltat o adicție la cărți? Cititul în afara rigorilor profesionale se supune unei rigori personale, ori e ghidat de capriciu? Lectura pe suport digital este la fel de reconfortantă precum cea pe hârtie? Va mai supraviețui cartea ca atare? Va fi ea apanajul unor nostalgici și inițiați, la fel cum azi numismatica este apanajul unor inițiați și pasionați de monede vechi? (Iulia Alexa)
CITEȘTE ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS