Scriitoarea Doina Ruști: „Optimismul meu de aici vine, dintr-un joc al libertății totale, joc pe care îl iubește multă lume, una nouă, fără disperările omului mediocru.”

„Prozatorii leagă mai greu prietenii, sunt analitici și reticenți”

 

Doina Ruști, cum e să trăiești în mijlocul fenomenului literaturii contemporane? Care e marea bucurie? Și care sunt micile bucurii? Sunt și tristeți, îngrijorări?

Este… epic. Uneori ficționalizez fără să vreau. Când ai de-a face cu mulți prozatori, iar aici trebui spus că spre deosebire de poeți sau de dramaturgi, prozatorii leagă mai greu prietenii, sunt analitici și reticenți, intri fără să vrei într-un joc și construiești instinctiv conflictul, mai precis confruntarea care ține povestea pe linia de plutire.

Coordonați proiectul„Biblioteca de literatură contemporană” și colaborați la revista „Opt motive”. Fiind, înainte de toate, scriitor. Cum ați decis să porniți în astfel de proiecte? Scriitorul nu trebuia să fie un solitar, un detașat, un retras din mundanul care i-ar măcina energiile?

Oh, da, orice scriitor își dorește să fie doar el și scrisul său. Istoria actuală nu mai permite acest lucru. Literatura însăși e formată din grupuri și rețele. Pentru mine, colecția de la Litera, Biblioteca de Proză Contemporană, a constituit o întâlnire fericită cu zona cea mai fierbinte a literaturii: debutul. Cei mai mulți scriitori sunt la începuturile carierei, unii chiar la primul roman. Într-un fel, scrierile lor conțin ultimele noutății, sunt ca știrile pe care le citești dimineața. Dincolo de asta, este și satisfacția de a lua parte la un trend în formare.

Implicarea în cele două proiecte pare un gest de iubire. Îi iubiți pe tinerii autori? Iubiți ceea ce scriu ei? Sau iubiți oamenii, în general? Sau instituția literaturii?

Iubesc literatura, mă răvășește o poveste bună și atunci are importanță și autorul. Recent am citit romanul „translucid” de Ligia Pârvulescu, premiat la concursul „Primul roman”. Aduce o viziune inteligentă asupra viitorului imediat, totul colat pe sensurile creativității.

Sunteți un scriitor care a luat câteva premii în România și, mai ales, un scriitor român cu multe traduceri în alte limbi. Nu sunteți o voce în corul care deplânge „soarta literaturii”, „condiția scriitorului”, „marele public” etc. Dimpotrivă, sunteți activă în astfel de proiecte. E pragmatism? E optimism?

Multumesc pentru aprecieri! Pentru mine totul este joc, așa a fost mereu. Întâlnirea cu scriitorii care publică în OPTm sau la Litera este una necesară într-o literatură – ai zis bine – cam plângăreață. Mereu a fost nevoie de renovări, iar aceasta este una dintre ele. Pe de altă parte, literatura actuală e alcătuită ca o armadă cu roluri statornicite à la longue. Cine are talent ori măcar potențial este primul ucis. Iar când ești vânat din toate părțile, cu toate ușile închise, realizezi că există ceva mai presus de vânători și de arme: libertatea. Optimismul meu de aici vine, dintr-un joc al libertății totale, joc pe care îl iubește multă lume, una nouă, fără disperările omului mediocru.

„Sunt interesată de povestea care transformă întâmplarea”

Dacă lumea, ca și arta, e în ochii privitorului, cum e lumea din jur pentru Doina Ruști? Câte orașe sunt în orașul București? Și câte Românii sunt în România?

Lumea oricărui scriitor e infinită, dar desigur, în labirintul ei există repere, descoperiri și desigur… glumețul Minotaur. Am avut mereu interes față de epicul potent, capabil să creeze un univers. Sunt interesată de povestea care transformă întâmplarea. Vreau să spun că literatura începe dincolo de relatarea unor fapte, fie ele chiar năucitoare. Când mă întorc la fanarioți și la lumea trecută o fac pentru că în neînsemnata mea viață cotidiană ajung terminațiile unor fapte atât de viguroase, încât îmi dau seama că au schimbat în jurul lor totul, iar reverberația lor a hrănit emoții intrate într-un imaginar decisiv. Recent am citit câteva rânduri într-un chestionar folcloric de pe vremuri. Cineva, un învățător dintr-un sat dâmbovițean, îi scria lui Hașdeu rezumatul unei povești auzită de el. Era vorba despre trei spâni care păcălesc un om. Dar dincolo de diegesis, creștea abulic umbra celor trei – hibrizi, subțirei și perfizi, pe alocuri dizolvați în căldurile verii. Iar de aici, din aburii unei întâmplări posibile, începe pentru mine adevărata poveste, aud roata trăsurii și văd drumul care urcă spre București – spre orice epocă a lui. Nu întâmplarea în sine contează, ci umbra pe care o lasă cele trei siluete, existențe absurde, presărate pe drumul oricărui om. De la spâni încolo începe lumea adevărată, în care, de exemplu, cuvintele pierdute pe străzile Bucureștiului sunt mai puternice decât faptele. Zona Colțea, invizibila Piață Lipscani, Gorganul, Dudul lui Brâncoveanu sau Biserica Rusă nu mai fac parte dintr-o geografie concretă, sunt reperele unei lumi subiective, prin urmare, timpul nu mai contează. Mă plimb adeseori pe la Universitate și fără să vreau simt în nări mirosul indrușaimului dintr-o grădină, care se afla cam pe unde e statuia lui Mihai Viteazul, grădină făcută de un profesor de la Sf. Sava, ca experiment didactic. Eu cred că nu e om care să nu aibă un semn când trece pe-acolo, un parfum suav de la florile altei lumi. Iar credința aceasta se află la temelia literaturii mele.

Sunt lucruri în lumea din jur cu care Doina Ruști nu a reușit să se împace? A simțit vreodată nevoia de a schimba lumea? Întreb pentru că scriitorii par mai împăcați cu lumea decât restul oamenilor. Cum se întâmplă asta? După ce ai reușit să ordonezi o lume într-o poveste, ai acces la o altă înțelegere a relațiilor de cauzalitate, a finalităților? Sau, pur și simplu, lumea e bună oricum ar fi, pentru că îți oferă exact materialul de care ai nevoie în procesul de creație?

Mereu am vrut să schimb lumea, cu fiecare pagină pe care am scris-o. Numai că nu am nicio veste despre încercările mele. 🙂
În romanul de debut, Omulețul roșu (2004), am descris o lume în care școala funcționa online, ceea ce azi am și ajuns să facem, în timp ce în romanul Fantoma din moară (2008) credeam sincer într-o generalizare a acelei fantome ceaușiste – toți oamenii începeau să ia fața lui Max, asimilau fantoma evadată din moară etc. Nu s-a întâmplat așa și nu atunci. Dar literatura are și acest efect secundar de a schimba mentalități, de a impune mode. Pentru mine, scrisul nu este terapeutic. Pot să scriu uneori ca să mă echilibrez, dar aceea nu e literatură. Îmi place să construiesc, cred în plăcerea construcției. Prin urmare, niciodată n-am scris pentru că eram în depresie ori ca să uit nu știu ce dramă ori pur și simplu ca să afle lumea că am lenjerie nouă. Asta chiar nu e literatură, ci disperare.

„Cred sincer că prozatorul are nevoie de o cultură solidă”

Sunteți un om cu o instruire foarte solidă. Cum și când simțiți că vă ajută asta? Nu faceți niciodată caz de tot acest bagaj de instruire. De ce? Ați reușit să treceți dincolo de el, asimilându-l intim, și să îl rafinați în altceva, care vă reprezintă mai bine?

Eu m-am format la umbra anilor ’80, când era un delict să-ți dezvălui cultura. Se purtau scriitorii inculți – li se spunea instinctuali –, care cunoșteau viața străzii, lumea adevărată, mai ales zonele interlope, care au făcut mereu obiectul literaturii. Intelectualismul în literatură era blamat rău. Mai erau apoi ludicii, chiar fără vocația jocului, și mulți, foarte mulți proletari, supărați pe lumea intelectuală. Cam astea au fost condițiile formării mele. Dar, da, am avut norocul unei educații intelectuale bazate pe rigoarea limbilor clasice și libertățile literaturii, model pe care l-am dat apoi miilor mei de discipoli – le-am pierdut șirul, dar când aud pe cineva vorbind sau când citesc ceva, știu precis dacă autorul mi-a fost elev. 🙂
Cred sincer că prozatorul are nevoie de o cultură solidă. În proză, mai mult decât în celelalte genuri se vede imediat când n-ai mobilă la mansardă. Se vede tot așa când scapi firele ori când nu știi cum să faci finalul. Există romane scrise frumos, care se bâlbâie pe final, fac vreo două-trei finaluri posibile, care nu se prea leagă, totul pare pueril, improvizat, și spunem despre autor că nu are inteligență epică. De fapt nu are background-ul cultural care să-i asigure viziunea sintetică.

„Oh, da, plăcerile mărunte se află pe primul loc.”

Ce vă face să fiți mulțumită la finalul unei zile? Trăiți și micile bucurii sau doar marile obiective contează cu adevărat? Să zicem, bucuria zilei de azi care a fost?

Oh, da, plăcerile mărunte se află pe primul loc. Și nu sunt puține, dar sunt secrete.

Dar preocuparea momentului?

Un subiect care mă preocupă este lipsa de recunoștință. Ajuți un om și devine imediat principalul tău dușman. Altădată aș fi zis că e un lucru pasager, că ține de educație, de caracterul persoanei etc. Acum s-a generalizat, e aproape un fenomen, descins din generozitate. Dar chiar și-așa, în aerul otrăvit, ajut în continuare lumea, așteptând acel om excepțional care-și plătește datoriile. Într-o zi va veni și la el mă gândesc.

Un interviu de Carmen Corbu