Mă trezesc dimineaţa la patru, îmi fac o cafea şi, până vine ora de așezat cu animalele, fac dantelă.”

O știu dintotdeauna. Făcea parte din copilăria mea, aşa cum fac parte casa noastră, şcoala, biblioteca, mama, pădurea, Coasta Popii, Pusta… sau casa veche cu prispă de peste drum, mare şi albastră, plină de unghere şi mistere, cu imensul ei cuptor, unde ne coceam colăceii de Crăciun. Stă la o aruncătură de băț și este parte din universul de liniște și lumină de acasă, de pe Dâmburii Berinței, de-acolo unde-și are Augustin Buzura rădăcinile și-nceputul. E unul din personajele înșirate, precum niște mărgele vechi pe un fir împletit din lână, pe ulița copilăriei, care rămâne acel spațiu despre care ne plăcea să spunem că le cuprinde pe toate și pe toți. Și chiar așa era. Dincolo de liniștea ancestrală și de ritmul molcom al fiecărui pas, al fiecărei zile și sărbători, la noi pe uliță găseai totul: de la meseriași la mineri, de la profesori la medici, de la dascăli la arhitecți și academicieni. Pe Dâmburi, toți eram înrudiți și încuscriți, fini, nepoți și cumetri, și toate se petreceau într-o devălmășie caldă și lipsită de încrâncenare: și nunțile, și botezurile, și înmormântările, și clăcile, și mersul cu lucru iarna, care întotdeauna se lăsa cu cântat și veselie Acum, privesc cu nostalgie la acele vremuri, prin ochii uneia dintre femeile care păstrează cu dragoste ceea ce a mai rămas: crâmpeie de tradiție.

Prima amintire despre dantelă?! Hmm… Eram mică, aveam opt ani și mama mi-a spus că… uite, Angelica – o colegă de școală de-a mea – e mai mică decât tine cu un an și știe să facă dantelă, iar tu nu știi. M-am ambiționat. La opt ani am făcut o față de pernă la Anişca lu’ Ion Găhiuţă şi am luat 25 de lei pe el. Mi-am luat eugenii de toți banii. Apoi am făcut o dantelă la Mariuca lu’ Ionu Stinii şi pe banii de pe ea – 110 lei – mi-am luat tergal de rochie. O rochie plisată cum să purta p-atunci. Apoi în familia noastră au apărut lipsurile și-am fost nevoită să lucru pentru bani. De-atunci au trecut aproape 60 de ani şi nu există nicio casă în Berinţa la care să nu fi făcut măcar o dantelă, o faţă de masă, un mileu. Le știu pe toate.

Mi s-a părut firesc să o văd mereu cu dantela şi cu ghemul în buzunarul de la şorţ, ca și cum dantela ar crește direct de acolo, croşetând cu o viteză imposibilă, aruncând câte o privire spre dantelă doar din când în când, pentru că mâinile păreau că merg singure, conducând fin şi sigur modelul. Cu baticul legat la spate, vorbea şi râdea şi părea că umple spaţiul cu buna ei dispoziţie. Acum, după mult timp, o privesc la fel pe nepoata Livia, căreia anii nu i-au ştirbit nici umorul, nici pofta de lucru, nici isteţimea. Anii ei se măsoară în dantelă, în ţoale ţesute, în sarvete cu ciur sau „cu pene”, în ii croşetate din bumbac, în perdele și draperii de dantelă, în ornamente şi mici decoraţiuni pe care le inventează aproape pe loc.

E o pasiune! O pasiune grozavă! Mi-e drag și gata! Când n-am de lucru, mă supăr atâta de rău și n-am nicio liniște până când pot să lucru. Îmi place să inventez tot timpul ceva nou, să mai adaug, să caut. Îmi ajunge să am o rotiță de model, că după aia, o așez, o combin, mai adaug și, una-două, îmi iese o față de masă. Mă trezesc dimineaţa la patru, îmi fac o cafea şi, până vine ora de așezat cu animalele, fac dantelă. Pot să fac cam un metru de dantelă într-o zi, dacă dantela nu e prea lată. Dacă nu, în două zile. Când nu pot să dorm noaptea, mă apuc și număr casele la care am făcut dantelă. În Berința… la toate. Dar am și în Cărbunari, în Copalnic, în Măgureni, în Dumbrăvița.

Tatăl ei a fost condamnat politic și a făcut cinci ani și șapte luni de închisoare la Gherla și la Periprava. Acasă au rămas patru persoane fără niciun venit. Lucrul de mână le-a salvat.

Eu cu mama trebuia să ne întreţinem din lucru de mână. Mama era croitoreasă renumită. Eu am început să fac dantelă de mică. Așa era la țară… De la bunica am învățat. Îmi aduc aminte că aveam patru ani când m-o dus mama la Lăpuș la tribunal unde s-o dezbătut procesul tatii. Și-mi amintesc de cum au spus că îl condamnă la 12 ani de închisoare. Am strigat „tata” și am izbucnit în plâns. A fost foarte-foarte greu că trebuia să-i trimitem pachet în fiecare lună. A venit Securitatea să ne ia casa. Cei de la Primărie au vrut să facă o cameră de oaspeți aici. Noi eram doi copii și aveam două camere. Bunica, o femeie energică, o ieșit și i-o fugărit. Erau iernile foarte mari și era foarte-foarte greu. Îmi aduc aminte cum era în 1962. Și noi n-aveam lemne. După cinci ani și șapte luni, tata o fost eliberat. Știu că atâta lume o venit la noi după ce s-o eliberat. Ne povestea că n-o fost ușor, dar, totuși o fost un om rezistent. Dar, s-o îmbolnăvit de plămâni în pușcărie și o stat șase luni în spital după ce s-o eliberat.

Nu există bucurie mai mare decât să văd că modelele mele sunt apreciate!”

Cu mai bine de zece ani în urmă a avut șansa de a face un curs de meșteșuguri tradiționale, curs pe care l-au absolvit mai multe femei din sat. Atunci i s-au deschis perspective noi, pentru că oameni care știu să aprecieze valoarea unui creator popular au descoperit-o și au promovat-o. Acum e meșter popular cu patalama și e căutată și chemată la multe târguri de specialitate. Expune adesea la evenimentele și expozițiile organizate în Maramureș.

Maximum de satisfacție profesională?! Târgurile și expozițiile! Nu există bucurie mai mare decât să văd că modelele mele sunt apreciate! Nu le vând scump. Mai tare mă bucur când văd că le plac la oameni. Am avut expus într-o expoziție și spăcelul de mireasă al mamei. Îmi place să vadă lumea cum se lucra mai demult, cât erau de migăloase, de frumoase… Am adunat cămăși de la oamenii din sat, ca să le expun… Am scormonit în lada de zestre… Am făcut globuri, mărțișoare, huse de telefon, gentuțe, eșarfe, păpuși din ațe, costume populare pentru păpuși, gablonțuri, bluze, brâie… Am făcut multe perdele pentru pensiuni. Îs foarte apreciate. Lucrez cu bumbac pentru că e cel mai valoros și mai bun. Mă mai ajută și nora, care o învățat să croiască ii și rochii, pe care tot noi coasem și modelele. Mă ajută și la sarvete, la ciur. Acum fac rochii din catifea pe care cos modele cu cruciulițe cu mâna. Niciodată nu fac două lucruri la fel și ăsta e și farmecul lucrului de mână. Să știți că multe vedete or cumpărat de la mine ii, rochii, brâie, catrințe vechi…

Cu mulți ani în urmă, la ea în bucătărie am văzut primul război de țesut, care mi s-a părut cea mai ingenioasă și mai complicată construcție din câte văzusem. Aș fi putut să privesc oricât cum se nășteau țoalele și păturile din baletul abil al mâinilor printre ițe, ațe, gheme și suveici.

M-am măritat la 16 ani şi, în perioada în care băieţii erau mici, am ţesut la război. Aveam şi câte două războaie puse deodată în casă. Apoi, din ’76, m-am angajat la lapte, am fost mulți ani lăptăreasă. Aveam 370 de lei pe lună. Când am avut 29 de ani, a murit mama și eu am rămas singură cu patru bărbați: tata, soțul și cei doi băieți. A fost greu.

Nu se poate trăi numai din asta. Dar mă ajută și-mi place.”

Aici nu poți vorbi nici despre modă, nici despre trend-uri. Și totuși, Livia Șovre e atentă la ce se poartă și la ce vrea publicul. M-a uimit întotdeauna cum a știut ca, dintr-un petec, dintr-o bucată de ștergar, de față de masă sau de pernă, din materiale pe care poate alții preferă să le arunce, ea face minuni. Le decupează, le aranjează, le completează cu dantela potrivită și le transformă în unicate; de la ii până la rochii. Toate poartă amprenta creativității ei, dar niciuna nu iese din canoanele tradiției. Recunoaște că trebuie să fii creativ tot timpul, pentru că există o concurență acerbă și nedreaptă a produselor de serie, făcute la mașină, care imită perfect hainele făcute manual.

E o diferență foarte mare între ce fac eu și ce e în magazin, dar nu toată lumea știe. Și… lumea să uită și la bani. Că nu e totuna să cumperi o ie cu 50 de lei din magazin sau una cu 150 de la un meșter. Eu vând un metru de dantelă subțire cu 20-30 de lei. Și lucrez pe ea poate o zi sau două. Acuma s-o scumpit foarte tare și bumbacul. Nu… nu se poate trăi numai din asta. Dar mă ajută și-mi place. Of… dacă ar fi să mă gândesc câtă dantelă am făcut, aș merge 17 kilometri numa’ pe dantelă… Aș putea să acopăr drumul de la Berința până-n Baia Mare.

N-ai cum, printre povești și dantelă, printre culori și amintiri, să nu aduci în discuție satul copilăriei, vremurile acelea din urmă cu multe zeci de ani, când ritmul vieții și lumea păreau să stea pe loc.

Cum era Berința acum 60 de ani? Frumos! Foarte frumos! Era copilăria mea. Aveam 8 ani. Eram cu lampa. Cu ierni atâta de frumoase, pă care de-abia le-așteptam să vie. Cu zăpada cât gardul. La sanie. Că nu mă putea strânge mama de pe drumul Dâmburilor, că atunci nu erau mașini, nu era nimic. Era cu sănii cu vaci. Bieții oameni duceau gunoi cu carăle cu vaci. De-abia așteptam să vină Sărbătorile, să umblăm a colinda. Și-am umblat a colinda într-un an și am băut într-un loc un pahar de horincă dulce și m-am îmbătat și mi-am uitat pomenele… Cel mai frumos Crăciun o fost când frate-meu mi-a făcut o instalație cu un becuț, de la o baterie. Și-așa o bucurie o fost pă mine că era lumină în brad!

Interviu realizat de Dana Gagniuc-Buzura

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.