„Sunt surprins că sunt surprinși de faptul că încă se mai fac filme interesante în România.”

Criticii de la Cannes au apreciat „Întregalde” ca fiind o satiră socială, reprezentativă pentru Noul Val românesc, din care se credea că s-a stors până acum toată seva artistică. Ce părere aveți despre această descriere? Sunteți de acord cu ea?

Mi se pare foarte interesant atunci când scot un film în lume, să urmăresc felul în care fiecare spectator – că e critic, spectator la Q&A sau posesor de cont pe facebook – își extrage ce anume l-a interesat din film. Afli atunci că filmul e satiră socială, thriller sau comedie neagră. Asta se întâmplă în general când faci filme care nu vin la pachet cu un fel de caiet program și nu livrează un fel unic în care ar trebui interpretată povestea de pe ecran.
Nepropunându-mi să fac film de gen, mă interesează mai puțin etichetele, dar îmi doresc ca spectatorul să se implice în film, să fie intrigat, iar în cele din urmă să rămână cu filmul în minte și să accepte invitația la reflexie.
Cu siguranță se poate spune că e și ceva satiră socială în „Întregalde”, dar, în principal, filmul vorbește despre o dilemă morală, despre locul moralei în proiectul personal al fiecăruia.Apropo de etichete, Noul Val e iarăși o sintagmă care e de interes doar pentru critici și jurnaliști. Așa că nu știu cum e cu seva asta, sunt surprins că sunt surprinși de faptul că încă se mai fac filme interesante în România.

De aici plecând, există tendințe sau genuri suprasaturate în cinematografie?

Eu am devenit un spectator destul de ciufut în ultima vreme, rar găsesc un film nou care să mă satisfacă. Mi se pare că se încearcă în mod exagerat o standardizare a filmelor, a rețetelor dramaturgice, ca și cum spectatorul nu s-ar simți confortabil decât pe un teren cunoscut. Și nu mă refer doar la marele cinematograf comercial american, ci și la zona asta a filmului de autor. Mi se pare că sunt două trenduri majore aici. Fie un fel de căsătorie de interes cu filmul comercial, adică filme care seamănă mai degrabă cu cele din zona accesibilă a industriei Indie din SUA, fie producții puternic și fățiș angajate social. Ca și cum cinema-ul de autor nu-și mai e suficient sieși, ci trebuie să aibă o utilitate evidentă, concretă. Ghicesc imediat, după câteva minute, constructele astea cinematografice și îmi pierd rapid interesul.

„Eu nu fac filme pentru toată lumea, am probabil o nișă de spectatori”

Afirmați de curând că, dacă spectatorii nu v-ar primi filmele atât de bine, nu ați mai fi regizor. În ce măsură aveți nevoie de validarea publicului în ceea ce faceți? Dar a criticilor?

În măsura în care nu vreau să fac filme doar pentru mine și câțiva prieteni. E simplu. Filmul e un obiect extrem de scump, la realizarea căruia câteva zeci de oameni muncesc din greu câteva luni. E o mare risipă de energie atunci când rezultatul muncii lor e degeaba, când filmul dispare rapid de pe radar. Acuma sigur, e o discuție lungă și sensibilă. Eu nu fac filme pentru toată lumea, am probabil o nișă de spectatori care îmi urmărește filmele. Dar atâta timp cât această nișă nu e chiar nesemnificativă, iar oamenii îmi dau semnale că filmele pe care le fac ajung cumva la ei, îi interesează și-i fac să vibreze într-un anumit fel, cred că merită să mai încerc să fac filme. În apărarea mea, susțin teoria că e mai important să atingi 1000 de oameni și să-i faci să ia filmul cu ei, decât să vinzi 100.000 de bilete unor spectatori care-ți vor uita rapid filmul. Dar repet, e doar teoria mea, care, evident, mă avantajează.

Dar cine este, până la urmă, publicul din România care vizionează filme românești?

Sunt mai multe tipuri de public. Există, cum spuneam, o nișă de spectatori care a crescut odată cu noi, regizorii asociați cu Noul Val, și e o altă parte a publicului, mai numeroasă, care gustă filmele românești comerciale, în genul comediilor lansate acum vreo doi ani de influenceri din zona de social media. Sunt planete separate și nu există, după părerea mea, mijloace de transport între ele.

„Nu cred că actorii trebuie păpușăriți”

Îndrăznesc să pun în discuție chestiunea actorilor amatori și nominalizarea lor la premiile industriei. De ce nu ar putea fi Luca Sabin eligibil pentru un premiu Gopo, de exemplu? Cine ar putea să definească meseria de actor, astfel încât un neprofesionist care apare într-un lungmetraj să nu facă parte din breaslă?

Pe mine strict premiile Gopo nu mă interesează, dar vorbind în general, cred că Luca Sabin ar putea fi eligibil pentru un premiu de actorie. De ce nu? Toate cadrele în care a jucat au fost repetate și filmate de multe ori și, deși felul în care am lucrat cu domnul Sabin a diferit puțin de lucrul cu actorii profesioniști din film, omul a știut ce face și mai ales a fost conștient că nu se joacă pe sine. A avut un rol (la construcția căruia a contribuit împărtașindu-mi din poveștile lui personale) și l-a jucat cum a putut mai bine. După fiecare dublă îl chemam la videoasist, îi arătam ce a făcut bine și ce ar putea să îmbunătățească.

Descrieți-ne puțin lucrul cu actorii. Care au fost cele mai mari dificultați în lucrul cu cei neprofesioniști? Înțeleg că ați folosit cască atunci când a fost nevoie, dar cred că și așa provocările au fost mari.

Cu actorii profesioniști repetăm secvențele mai întâi la masă, apoi cu mișcare și în ultimă fază în locație, ca la filmare. Discut mult cu ei și încerc să-i fac să înțeleagă dinamica personajului, locul în contextul filmului, motivațiile. Lucruri de genul ăsta. Nu cred că actorii trebuie păpușăriți, mi se pare important să înțeleagă ce se petrece cu ei și cu personajele pe care le joacă. Când lucrezi cu neprofesioniști, mai ales cu cineva mai puțin obișnuit cu studiul, ca domnul Sabin, nu e o variantă să-l rogi să memoreze textul. Sunt mari șanse să nu reușească sau să-l spună ca pe o poezie la serbare. E complicat pentru cineva care nu are exercițiul memorării și asumării textelor. Așa că am avut ideea să comunic cu el în timpul cadrului printr-o cască minusculă în care-i mai spuneam replicile. Erau și părți în care îi dădeam doar un semnal și el începea să povestească, oarecum liber, o întâmplare din experiența personală, pe care o introdusesem deja în textul personajului.
Frumos a fost, la „Întregalde”, că cei trei actori profesioniști din rolurile principale au fost extrem de generoși și l-au adoptat imediat pe domnul Sabin. L-au făcut să se simtă un coleg de platou și asta cred că l-a ajutat mult.

Am observat că aveți o relație specială cu actorii tineri, care apar frecvent în filmele dumneavoastră. Vă considerați un susținător al tinerelor generații?

Nu-mi propun asta cu tot dinadinsul, s-a nimerit ca o parte din rolurile pe care le-am scris să trebuiască jucate de actori tineri. Cred că am o relație foarte bună cu mai toți actorii cu care am lucrat.

„N-ai voie să te faci că plouă, altfel devii părtaș la catastrofă”

Ați realizat acest lungmetraj într-un timp în care oamenii au nevoie cel mai mult de umanitate, altruism, de grija celuilalt. Este o coincidență faptul că ați regizat „Întregalde” în pandemie?

L-aș fi făcut cu un an mai devreme, dacă luam finanțare la primul concurs CNC la care am participat cu proiectul. Din păcate, s-a considerat atunci că scenariul nu are suficientă valoare și a trebuit să aștept următorul concurs. Deci e o coincidență, trebuie spus.

Mai aveți și alte idei regizorale în hibernare?

Încă nu. „Întregalde” mi-a ocupat aproape complet ultimii doi ani și n-am avut timp să hibernez. Încerc să mă adun și să produc câteva idei până la sfârșitul anului.

Care credeți că ar trebui să fie rolul breslei în societate, mai ales atunci când ea se confruntă cu crize puternice – politice, economice, sanitare și umanitare?

Cred că oricine se bucură de o anumită notorietate sau are abilitatea de comunica în mod convingător ar trebui să se implice într-un fel sau altul în perioade de criză, precum cea prin care trecem acum. Deci nu numai artiștii, ci și sportivii sau influencerii de orice fel. Probabil că, în momente din astea de profundă scindare a societății, cei care trăiesc din relația cu publicul riscă să-și piardă o parte din el dacă iau o poziție radicală, dar cred că ar trebui să avem cu toții un soi de responsabilitate morală. N-ai voie să te faci că plouă, altfel devii părtaș la catastrofă. Uite, de asta sunt foarte mândru de colega nostră de platou Ilona Brezoianu, care a luat de curând o foarte clară și agresivă poziție pro-vaccin, riscând să-și piardă o parte din suta de mii de urmăritori de pe Instagram. Bravo ei!

radu muntean

Un interviu de Corina Taraș-Lungu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.