Demisia președintelui Iohannis a fost un gest surprinzător, care se adaugă șocurilor politice din ultimele luni (în ce privește politica internă) și din ultimii ani (pe scena internațională). Reacțiile intempestive și excesive la probleme ce pot fi cu ușurință manageriate într-un cadru normal și previzibil tind să iasă din spectrul accidentului istoric și să devină un mod de operare în acțiunea politică. Ca urmare, previzibilitatea, care este baza oricărei stabilități sociale, dispare treptat dintre valorile politicii.
În contextul curent, demisia lui Iohannis, care a împiedicat o potențială demitere, este de neexplicat. Cu 40 de zile în urmă partidele democratice vorbeau de un bloc comun proeuropean, opus izolaționiștilor care ocupă o treime din parlament, și care, în mod natural, îl includea pe președintele în exercițiu. Cu 30 de zile în urmă, guvernul era format prin excluderea USR nu doar de la guvernare (care era destul de previzibilă), dar și dintr-un acord de susținere guvernamentală (care s-ar fi putut realiza prin negocierea comună a programului de guvernare și susținere programatică în parlament).
Ca urmare, blocul proeuropean a fost spart încă de la început, urmând ca USR să susțină în Parlament, accidental, legile care îi convin și să le respingă pe celelalte. Dar, în fapt, USR era transformat într-un prizonier de lux al guvernării, din moment ce majoritatea guvernamentală (slabă, cu o marjă de doar 7 voturi) putea trece legile și fără ajutorul acestei formațiuni. În schimb, era de neimaginat ca USR să susțină inițiative antiguvernamentale inițiate de partidele izolaționiste.
Acest lucru rămâne încă de neimaginat, chiar dacă zilele trecute el a devenit real și concret. Inițiativa de suspendare a președintelui depusă în parlament de AUR a primit susținerea unor parlamentari USR, demersul având astfel unele șanse de reușită.
În sine, inițiativa este absurdă, nimic altceva decât un gest politicianist prin care se creau false subiecte pe agenda publică. Nici inițiatorii nu credeau în succesul ei, neavând nici pe departe, fără USR, capacitatea de a o trece prin Parlament. Iar rezultatul său, de accentuare a instabilității, este unul esențialmente nociv.
Însă chiar și cu USR de partea moțiunii, tehnic, alianța guvernamentală putea împiedica suspendarea președintelui dacă toți parlamentarii puterii ar fi votat împotriva ei sau s-ar fi abținut. Problemele în susținerea lui Iohannis erau așadar mai mari și depășeau „trădarea” USR-ului.
După 10 ani la Cotroceni, dintre care aproape 4 au fost într-o coabitare ostilă, președintele Iohannis și-a pierdut treptat suportul electoral nu din cauza unor greșeli majore, pe care în mod real le-a făcut, ci datorită unor gesturi fără relevanță politică, dar care au fost augmentate mediatic până la saturație. Diverse vacanțe, foi de zbor, prezențe la golf sau gesturi iritate au ajuns să îi marcheze imaginea publică și să îi erodeze încrederea publică.
Dacă însă facem sumarul celor două mandate, rezumatul este unul pozitiv. În plan extern a menținut și consolidat linia euro-atlantică a țării, într-un climat dificil, iar în plan intern, îndeosebi în primul mandat, a împiedicat un număr de derapaje antidemocratice, reușind, în al doilea mandat, să creeze un climat politic stabil, iarăși într-un context politico-economic plin de provocări – de la criza Covid la invazia Ucrainei de către Rusia și la explozia prețurilor de consum, îndeosebi cele ale energiei.
I s-a reproșat adesea aducerea la guvernare a PSD, în al doilea mandat. Se uită, în acest caz, modul cum s-a realizat această alianță guvernamentală. Ea a fost precedată de un guvern PNL-USR care nu era funcțional, fiecare dintre partide având o acțiune guvernamentală și administrativă divergentă. În final, acel guvern avea să fie demis printr-o moțiune susținută chiar de unul dintre partidele guvernamentale. Alianța PSD-PNL care a urmat a avut o susținere puternică în Parlament, iar guvernele produse de aceasta, deși nu foarte curajoase în efectuarea de reforme și politici, au gestionat o stabilitate mult subevaluată atunci când judecăm prin principii și valori maximaliste. Până la urmă, politica este știința posibilului, nu a dezideratelor.
vezi și: România, cel mai instabil stat din Europa ultimelor decenii
Însă costul pentru această stabilitate a fost greu plătit de PNL, partidul președintelui apolitic. În cel de al doilea mandat al lui Iohannis, cu influența certă a acestuia, la șefia PNL a fost promovat Nicole Ciucă, politician cu o prezență publică submediocră și care, inițial, a preluat și postura de prim-ministru. Era, cel mai probabil, un intermediar comod, care nu avea să ridice probleme în relația cu Cotroceniul, după cum făcuseră Orban și Cîțu. Însă greșeala Ciucă a devenit catastrofală în momentul în care acesta a decis să candideze la președinție, în baza unor calcule politice lipsite de orice realism. Acest gest avea să arunce în aer tot climatul de stabilitate pe care atât timp și cu atâtea costuri PNL și Iohannis l-au construit.
Toamna lui 2024, când s-a luat această decizie, și alegerile din noiembrie și decembrie, când greșeala a devenit evidentă prin rezultatele de la urne, au dus la înjumătățirea bazei electorale a PNL, partid esențial, prin poziționarea sa în spectrul politic, în orice arc guvernamental care vizează modernizarea țării și creșterea sa economică.
În februarie 2025, în ziua demisiei președintelui, acesta pierduse orice influență și orice sprijin politic. PNL fusese preluat de Ilie Bolojan, politician depărtat de Cotroceni. Guvernul este condus de PSD-ul lui Marcel Ciolacu, politician cu propriile probleme de imagine (unele, și în cazul său, exterioare deciziei administrative și guvernamentale). De asemenea, anularea alegerilor prezidențiale și prelungirea propriului mandat implică unele costuri formale și de legitimitate pe care nu le achitase nimeni. Chiar și contextul în care aceste alegeri au fost anulate, situația care a generat anularea lor – apariția de niciunde a unui candidat pro-rus și de esență legionară, un aventurier politic care riscă să destabilizeze complet România – este în mod real un eșec de viziune al guvernului și al președintelui, care nu au putut să preîntâmpine un astfel de eveniment.
vezi și Semnele influenței rusești au existat. Reacțiile, nu
Demisia lui Iohannis are logică în situația în care poziția sa era de neapărat și chiar lipsită de miză. (Și în care greșelile majore din ultimele luni nu fuseseră asumate de nimeni.) Ea, însă, agravează instabilitatea și incertitudinea politică care vor fi dominante până în mai, luna alegerilor prezidențiale reprogramate. Nu este afectată doar funcția prezidențială, pe care Iohannis ne-a obișnuit să o vedem ca simbolică în plan intern, ci și acțiunea guvernamentală. Aici factorul de tensiune este majoritatea parlamentară foarte subțire și imposibil de consolidat atât timp cât politicieni de la toate partidele cred că în luna mai orice e posibil.
Lista prezumtivilor candidați la viitoarea rundă a prezidențialelor nu se întrevede în acest moment ca una capabilă să dea claritate vieții politice. Odată ratat momentul noiembrie 2024, recâștigarea stabilității și previzibilității va fi dificilă și costisitoare. Greșeala desemnării candidaților din noiembrie va avea astfel reverberații majore. Însă acest moment, al demisiei președintelui, cu toate problemele pe care le ridică (în special pentru PNL), creează premisele unor noi acorduri politice.
Practica politică a ultimelor decenii a avut componente nocive pe care Iohannis și guvernele ultimilor ani le-au preluat și menținut. Printre acestea, jocurile politice mici, prea puțin agregate și, în esență, brutale. Ca exemplu, calculul ce a fost făcut la tentativa de alegeri din noiembrie 2024 în care multe partide au desemnat candidați de turul 2, mizând că aceștia vor fi votați nu pentru propria lor persoană sau agendă politică, ci pentru că reprezintă o alternativă mai puțin nocivă decât potențialul contracandidat. Un asemenea joc este și va fi mereu riscant și impredictibil. Iar peisajul din aceste zile nu lasă să se întrevadă că strategia pentru mai 2025 va fi una diferită.
Un alt exemplu este cel al completării semiobscure a majorităților parlamentare, prin traseism politic și prin ruperea unor fragmente parlamentare de la partidele din opoziție (cazul Tăriceanu sau cel al partidului lui Oprea sau disoluția PPDD – modalități prin care puterea și-a asigurat o susținere parlamentară mult dincolo de rezultatul votului la urne). Probabil că o asemenea soluție a fost văzută și pentru actualul guvern, pentru a se consolida dincolo de luna mai, în condițiile în care majoritatea actuală este una dificilă. Concret, miza e ca AUR și partidele nou-intrate în Parlament să devină, după o eventuală înfrângere a izolaționiștilor în alegerile din mai, „teren de vânătoare” pentru dezertări individuale și în bloc prin care să se asigure un suport suplimentar guvernului. Asemenea practici au însă mize restrânse temporar și implică pe termen lung costuri majore, îndeosebi de legitimitate, dar nu numai.
În concluzie, momentul demisiei președintelui ar putea fi folosit pentru o clarificare a vieții politice și pentru a schimba paradigma diverselor forme de inerție. Ca președinte interimar, Ilie Bolojan nu va avea oportunitatea unor decizii politice majore (și se va afla sub presiune atât în politica internă, cât și în manifestarea externe). Cu siguranță, nu va putea influența decisiv bugetul, inflația, veniturile populației, proiectele naționale, politicile fiscale și cultural-sociale. Totuși, oportunitatea sa este de a reseta stilul în care se fac jocurile politice, de a le scoate din semiobscur și de a genera claritate. Este greu de spus dacă Bolojan are puterea și voința de a face aceste demersuri. Dar, cu certitudine, lui Iohannis așa ceva i-a fost imposibil.
- Ce e în neregulă cu viața la sat? - 19 martie 2025
- Imaginea străinilor în percepția publică - 13 martie 2025
- Să înțelegem tarifele lui Trump - 5 martie 2025