2024 s-a dovedit pentru mulți un annus horriblis. Pe fondul unui calendar electoral care ne-a testat reflexele democratice și permeabilitatea la un tip de mesaj polarizant, an în care ni s-a cerut de mult prea multe ori să ne îndeplinim responsabilitățile civice și în care încrederea în instituții și în politic a scăzut dramatic, insulele de bine, de decență, și civilitate, de preocupare onestă față de binele „cetății”, de inteligență și de moralitate ar fi meritat să strălucească mai mult. Doar pentru că nu s-a întâmpla nu înseamnă însă că nu există sau, mai degrabă că nu au obligația morală de a continua să existe.
În unul din cele mai cunoscute discursuri, Cicero formula următoarea conjectură: Inter arma silent leges (În timp de război, legile amuțesc). Din rațiuni care îmi scapă, din întregul discurs, a devenit mai cunoscută o altă aserțiune: Inter arma silent musae, adică „în vreme de război, muzele tac”. Ca să revenim în contemporan, anul trecut muzele nu au prea tăcut, dar nici nu au fost foarte văzute. Sau, am spune, vizibile. Ca să ieșim din eremetism, anul trecut, în ciuda zgomotului (politic) de fond care a devenit de multe ori asurzitor, au existat o serie de evenimente culturale substanțiale, unele chiar pe plan internațional despre care s-a scris insuficient spre deloc, aproape invizibile în media sau prezente exclusiv în discursurile unor instituții care au fost partenere, nicicum inițiatoare. Evident, nici discursurile nu s-au dovedit cele mai reușite, mai pline cu magnetism intelectual, ci dimpotrivă, cu mici excepții, aceeași comunicare instituțională din care nu poți reține măcare adierea vreunui farmec intelectual sau vreo apetență măcar disimulată pentru cultură sui generis.
Excepționala retrospectivă Brâncuși la Pompidou Paris, dar cvasi-absentă din media internaționale
Curatoriată de Ariane Coulondre și pregătită timp de doi ani, expoziția a fost a doua mare retrospectivă Brâncuși de asemenea avengură, alături de cea din 2019, din cadrul festivalului internațional de artă EUROPALIA. Ce a fost cu adevărat spectaculos și e meritul integral al curatoarei e că i-a reușit o formidabilă propedeutică despre Brâncuși fără a fi nimic didactic sau intruziv: proiectul expozițional (120 de lucrări în total) cuprinzând pe lângă sculptură, desene, fotografii, instrumente și mobilier, inclusiv atelierul acestuia.
Receptarea unei expoziții, dincolo de afinități, ține de tot soiul de variabile, unele sincretice, iar în arta contemporană hibridizările sunt din ce în ce mai frecvente, iar curatoarea a înțeles un adevăr fundamental: e o expoziție pentru un public contemporan, aclimatizat cu experimentul. Nu întâmplător, expoziția conține și o dimensiune tandru-biografică, cu accent pe preferințele muzicale ale artistului – marcat în mod fundamental de muzică – compozitori care i-au frecventat atelierul și care au în comun revizitarea și recuperarea muzicii populare, precum Erik Satie (cea mai interesantă și probabil mai cunoscută recuperare a muzicii populare e în Gymnopédies) și Marcel Mihalovici și Darius Milhaud.
Ca notă personală într-un registru ambiguu, mai degrabă trist decât solar a fost includerea în expoziție a Cumințeniei Pământului, care pentru mine a funcționat și ca un memento al eșecului statului român după subscripţia publică. Sunt singură că și pentru alți vizitatori români. Am scris mult și furibund, probabil mai mult terapeutic atunci, dar pentru mine aceasta ratare gravă a statului român după respingerea amendamentului privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii pentru păstrarea în ţară a „Cuminţeniei Pământului“, nu va putea fi bemolată în niciun fel. A arătat, din nou, că uriașa iubire pentru ce numim valorile române, marea nevoie de cultură se deghizează fie în naţionalism, fie în descentrări ale spiritului, ca să folosesc un eufemism catifelat.
Cât despre reflectarea expoziției la nivel internațional, cu excepția unor articole din presa americană, spațiu în care există o receptare substanțială a lui Brâncuși, restul a fost – ca să parafrazez un titlu de film – tăcere.
Anul nou care n-a fost sau și de ce trebuie predată istoria comunismului în școli
E limpede că 2024 a fost un an prolific pentru cinematografia românească, dar ce mi se pare relevant cu adevărat e că e fiecare dată când apare un film care tratează – ca subiect per se sau chiar marginal – tema comunismului românesc, apar polifonic aproape aceleași voci care chestionează redundanța, irelevanța, desuetudinea temei. Și, evident, eterna și stupida chestionare a obsesiilor gastronomice din filmul românesc. Eu cred că dimpotrivă, comunismul e o temă necesară în filmografia românească câtă vreme memoria traumei persistă. Regizorului Bogdan Mureșanu îi reușește un pariu complicat: filmul evacuează (sper) orice specie de nostalgie față de comunism. E remarcabil modul în care surprinde teroarea continuă ca modus vivendi și toată fluiditatea dintre bine și rău. Nu aș face inferențe sociologice, dar ambele dăți în care l-am văzut (două experiențe complet difrite: proiecție în context de festival și proiecție în cinema de centru comercial), tinerii reprezentau partea cea mai consistentă de public. Într-o altă notă, hazardul istoric a fost, însă, ca la premiera excepționalului Libertate, filmul regizat de Tudor Giurgiu, (premiera a avut loc la Sala Palatului unde s-a desfășurat și ultimul congres al PCR, în care Nicolae Ceaușescu a fost reales cu ovații le scenă deschisă), Amalia Enache, cea care a prezentat sintetic filmul, i-a rugat pe cei născuți după 1989 să ridice mână. Am și acum în minte imaginea clară și copleșitoare a sute de mâini ridicate, exact în locul în care, cu trei decade în urmă, alte mâini aplaudau frenetic realegerea lui N. Ceaușescu.
Am făcut această mult prea lungă acoladă pentru că am certitudinea că tema comunismului românesc nu este epuizată, că există atâtea ramificații, fațete și dimensiuni, iar pentru generațiile tranziției expunerea la acest subiect și receptarea critică e aproape un imperativ moral. În contiguitate cu această nevoie, mi se pare că predarea disciplinei „Istoria comunismului din România”, începând cu anul şcolar 2025 – 2026, elevilor din clasele a XII-a, e una din măsurile care se auto-impuneau. Deși nu aș relativiza, demersul este incomplet în absența unui curs obligatoriu de cultură civică în școala românească. Dacă una dintre mizele școlii este, în definitiv, echiparea elevului pentru înțelegerea și internalizarea calității de cetățean – cu drepturi și responsabilități deopotrivă – atunci familiarizarea elevilor cu concepte fundamentale (rolul partidelor, ideologiilor, designul instituțional și rolul instituților etc) nu poarte avea loc decât în școală. De altfel, unul din șocurile anului 2024 a fost scorul catastrofal al României la capitolul „Cultură politică”, în Democracy Index 2023, care agregă 8 indicatori. Punctajul este 3,75 la capitolul cultură politică și locul 60 în clasamentul general, ceea ce plasează România, conform EIU, în categoria democrațiilor viciate, așa-ziselor „flawed democracy”. Iar faptul că nu am dezvoltat suficienți anticorpi la mesajele extremiste, polarizante, care demonizează sau vulnerabilizează categorii de cetățeni e rezultatul fără echivoc al „culturii politice”.
„Dacia. Ultima frontieră a Romanității” sau când diplomația culturală și-a înțeles perfect mizele
Dacă s-a întâmplat să fii la Roma în primăvara anului trecut (expoziția s-a desfășurat între 21 noiembrie 2023-21 aprilie 2024 și a cuprins 1000 de artefacte din 47 de instituții muzeale din România și Republica Moldova), era practic imposbil să nu fi văzut sau citit despre expoziția arheologică găzduită de Muzeul Național Roman – Termele lui Dioclețian.
E un truism, dar e limpede că absența unei strategii de comunicare abile poate ucide un act cultural. În cazul acestui proiect expozițional cu adevărat excepțional, comunicarea a fost perfect complementară, un exemplu de ceea ce în jargonul bruxelles s-ar numit „bune practici”. Coiful dacic de la Coțofenești, lucrarea care a fost aleasă pe afișe și una din cele mai valoroase din întreaga expoziție, a apărut în cele mai tranzitate contexte: pe autobuze, în aeroport, deci inevitabil erai expus la acest „visual” și înțelegeai cât de amplă și de relevantă este expoziția pentru România și pentru relația bilaterală româno-italiană. Și mai înțelegeai ceva, în subtext: că așa arată un moment spectaculos pentru diplomația culturală și, ab extenso, diplomația românească.
Miracolul de la Astra Film Festival
Când menționam la început insulele de bine, de preocupare onestă față de cultură și față de binele cetății deopotrivă, aveam în minte Festivalul Astra Film, care nu e doar cel mai longeviv festival de film din România, ci o „specie” formidabilă de act cultural chiar pentru Europa Centrală și de Est. Dacă printr-un exercițiu parțial ludic ar trebui să prezint unei persoane tabula rasa, care să nu știe absolut nimic (nici pozitiv, nici negativ) despre România și aș vrea să-i arât cea mai bună din Româniile posibile, aș duce-o la Sibiu, în timpul festivalului Astra. Dar ce zic timp, Astra e un cronotop în sine – un timp și un spațiu – în care pe lângă filmele în sine, ai un întreg ecosistem, o lume fabuloasă și efervescentă în care ai parte de dialoguri (nu doar cele cu public din seria Doc Talk), dar și în oraș, în cele mai nebănuite locuri ale Sibiului, de concerte, recitaluri, conferințe, petreceri și momente de loisir cultural.
În 2024, am ajuns ca invitată la o discuție cu public despre patriarhatul și rolul femeii în societate pornind de la două documentare (În numele pământului de Dorota Kobiela, Hugh Welchman și Cine e bărbatul în casă de Kristine Nrecaj, Birthe Templin) într-un dialog alături de Mihaela Miroiu și Radu Vancu, moderat impecabil de Mirela Nagâț. M-am simțit parte din ceva frumos de-a binelea, major, aproape terapeutic, care ne vindecă de defetism și de suferințele mai mici sau mai mari legate de relevanța culturii în România.
- Despre natura umană. O discuție cu principalele modele conversaționale - 19 decembrie 2024
- Ioana Cotulbea, de la pasiunea pentru plantele medicinale la cercetarea mitologiei - 10 decembrie 2024
- Poema română: Immersive Experience. Proiect pilot pentru o nouă componentă a Festivalului Enescu - 22 august 2024