De ce crește extremismul în diaspora românească? (Nu totul e despre bani)

Alegerile prezidențiale din România din 2025 au generat un paradox izbitor: participare record în diaspora — peste 1,6 milioane de votanți în turul al doilea — dar și o creștere îngrijorătoare, în comunitățile românești din străinătate, a sprijinului pentru candidații antieuropeni. Acest aparent paradox ridică întrebări importante despre motivațiile politice ale românilor din diaspora. Care sunt factorii care îi determină să se îndrepte către opțiuni politice radicale? E contraintuitiv, întrucât ei trăiesc în democrații consolidate și beneficiază din plin de avantajele integrării europene.

Povestea spusă de numere

Numerele spun (doar) o parte din poveste. În turul 2 scorul pentru întreaga diaspora a fost de 55% pentru Simion. (În primul tur, același candidat avusese 60% din voturi, la o prezență la vot semnificativ mai redusă). Însă, pe țări de proveniență, Nicușor Dan a câștigat în aproape toate secțiile de vot din străinătate, mai puțin în 10 țări din Europa Occidentală (unele dintre cele mai dezvoltate economic și mai disponibile pentru imigrația românească). Singurele țări în care votul antieuropean a fost majoritar sunt cele în care românii sunt atât de numeroși încât pot fi considerați deja ca o minoritate națională.

În Italia, unde locuiesc peste 1 milion de români, aproape 300 de mii s-au prezentat la vot (cca 27%). În Spania, unde sunt alți un milion, prezența a fost de 188 de mii (cca 19%). În ambele, votul pentru candidatul antieuropean a fost de peste 66%. În Germania (cca 800 de mii de români, 280 de mii de voturi), Marea Britanie (900 de mii, 160 de mii de voturi), Franța (400 de mii de emigranți, 80.000 de voturi) votul a fost, de asemenea, împotriva candidatului proeuropean. La fel și în Belgia, Norvegia, Austria, Irlanda, Islanda, unde s-au înregistrat doar câteva mii de voturi. În toate celelalte țări, votul a fost majoritar în favoarea candidatului proeuropean, Nicușor Dan.

Așadar, e mai mult decât un paradox. Situația necesită o înțelegere aprofundată. De ce românii care trăiesc în democrații consolidate, beneficiind de integrarea europeană și salarii mai mari, gravitează către opțiuni politice radicale? Motivația nu poate fi (doar) una economică. Răspunsul este strict ideologic și cultural.

Dincolo de narațiunea economică

Necesitatea de a explica o asemenea situație a generat numeroase răspunsuri. Un număr de comentarii destul de elaborate susțin că explicația pentru radicalizarea diasporei este creșterea nivelului veniturilor din țară. Astfel, dacă azi în România se câștigă relativ similar, emigranții și-ar pierde superioritatea economică (obținută cu multe eforturi). Răspunsul ar fi unul resentimentar și vindicativ.

Deși economic plauzibilă, această explicație se dovedește insuficientă. Emigranții români se confruntă cu provocări care transcend calculele simple ale salariilor — provocări legate de identitate, apartenență și coeziune socială, mai degrabă decât de puterea de cumpărare.

Paradoxul prosperității

Succesul economic aparent al diasporei românești ascunde o realitate mai complexă. În spatele statisticilor agregate privind salariile mai mari și drepturile de mobilitate în UE se află un „precariat extrem”. Nu doar nivelul veniturilor este relevant. Precariatul este social, profesional, există o alienare culturală și o marginalizare acută.

Profilul demografic al acestor români este exact cel vizat de extremiștii locali din marile țări europene. Românii radicalizați din străinătate au aceleași caracteristici ca susținătorii mișcărilor populiste din țările lor gazdă. În Germania, dacă ar avea drept de vot, probabil ar vota pentru Alternative für Deutschland; în Franța, pentru Rassemblement National; în Italia, pentru Lega.

Geografia nemulțumirilor

Trăiesc în aceleași periferii sociale. Cu toții împart, cel mai frecvent, un nivel redus de educație. Au aceleași nemulțumiri, aceleași angoase și aceleași speranțe. Chiar și în privința imigranților, au opinii similare, oricât de abracadrabant ar fi. Ei se consideră o categorie specială de imigranți — europeni intracomunitari și creștini —, cu un statut special și mai puțin expuși xenofobiei care apare manifestă în acele țări. Există, cumva, percepția că, deși imigranți, ei fac parte dintr-o categorie specială și că extremismul local nu pe ei îi vizează.

Sau, și când nu se mint singuri, tind totuși să adere la aversiunea către cei proveniți din alte culturi, non-europene. Și, la fel ca și extremiștii locali, au convingerea că sunt victime ale sistemului global. Că sunt lăsați în urmă, că jocurile sunt făcute împotriva lor. Că, în timp ce toate celelalte grupuri progresează, ei stau pe loc sau decad. (Aici percepția se bazează pe inflație, dar și pe transformările din piața muncii). Și că multe alte amenințări îi vizează.

Iar, în privința amenințărilor, asemenea convingeri nu sunt false.

Multiple straturi de insecuritate

Precaritatea contemporană se extinde mult dincolo de vulnerabilitatea economică tradițională. Precaritatea profesională se manifestă prin instabilitatea locurilor de muncă, contractele pe termen scurt și lipsa perspectivelor de carieră pe termen lung. Profesii, domenii de business și practici economice sau comerciale apar sau dispar rapid, de la un an la altul.

Precaritatea socio-culturală afectează relațiile familiale și comunitare. Decăderea modelului familiei extinse, dar și modificările de rol și status, sunt provocări greu de gestionat pentru mulți. Factor agravant: fluiditatea inerentă a imigrației generează adesea izolare și anxietate.

Precaritatea digital-tehnologică rezultă din incapacitatea de a ține pasul cu evoluția tehnologică rapidă. Toate tehnologiile presupun azi update-uri constante. Nu e vorba doar de digital, unde analfabetismul specific este cel mai clar. Asaltul tehnic și tehnologic este aproape omniprezent. Inclusiv în construcții, zona cu hardware-ul cel mai concret, tehnicile, metodele, materialele și reglementările sunt o provocare permanentă.

Precaritatea esențială este legată de amenințări fundamentale: războaie, criminalitate și terorism, schimbări climatice, alerte sanitare, securitatea alimentară și accesul la servicii medicale de calitate.

Extremismul în diaspora

Mai mult, reglementãrile UE, care încearcã eliminarea unor practici tribaliste (condamnarea violenței familiare, discriminarea pozitivã a femeilor și a altor grupuri, combaterea clanurilor, drepturile copiilor ș.a.), sunt primite echivoc. Pentru mulți, ele ar trebui să aibă trepte.

Acest public este de acord cu promovarea unora dintre aceste principii (comparativ cu unele comunitãți islamiste, de ex.), dar simte cã este dezavantajat de absolutizarea acestora. Ex. bãrbații tineri simt că politicile de diversitate le îngustează lor șansele sociale. Mai multe cercetări indică faptul că ei percep societatea ca pe un joc în sumă nulă, iar ascensiunea socială a femeilor sau a altor grupuri înseamnă în mod automat o pierdere de status și de rol pentru ei înșiși.

Alte grupuri sociale din acest spectru au aceeași predispoziție de a lua din politicile europene doar acele elemente care le sunt favorabile și de a le considera negative pe toate celelalte. Fair-play-ul social este apreciat doar atunci când le aduce avantaje concrete și directe. Toate celelalte măsuri – care promovează o justiție socială de care beneficiază alte grupuri – sunt percepute doar în tonuri negative. La fel și cele fără un rezultat autoevident. Ecologia, de exemplu, duce la costuri și la prețuri mai mari.

Dezarticularea socială

Totuși, unele dintre frustrări sunt reale. În raport cu middle-class-ul din țãrile de rezidențã, care este dinamic și a avut o lungã perioadã de succes (inclusiv consolidat juridic și administrativ), precariatul extrem (atât cel constituit din localnici, cât și cel constituit din emigranți) a stagnat în ultimii ani. Disparitãțile resimțite au crescut. Ca putere economicã, veniturile sale au fost constante în ultimii ani, în timp ce ale altor categorii a crescut constant (iar indexul Gini s-a deteriorat la nivelul UE).

De asemenea, accesul la servicii sociale, publice și private, a devenit mai dificil pentru cei de la marginea societății. De ex., chiar dacă au adoptat tehnologiile digitale, intensiunea utilizãrii este adesea extrem de limitatã. Sunt folosite servicii de videostreaming sau rețele sociale. Însă lucrurile importante – acces administrativ, acces la resurse utile sunt foarte rar accesate. (Simultan, chiar și în cazul unor lucruri simple, există un mare deficit de securitatea și protecție. Autoeducația digitală are lacune importante și mulți au fost victime ale infracțiunilor sau escrocheriilor digitale.)

Declinul social-democrației europene

Dacă nemulțumirile sunt reale, social-democrația tradițională a eșuat în canalizarea constructivă a acestor nemulțumiri.

Forța care tradițional canaliza nemulțumirile precariatului, a devenit din ce în ce mai impopulară în vechile sale „fiefuri”. Motivul principal este că schimbările sociale pe care le susține azi social-democrația au un impact cultural nedorit de această categorie demografică. Echitatea socială, discriminarea pozitivă, politicile de gen etc. au ca țintă reducerea unor vulnerabilități clare. Dar multora tratamentul li se par mai rău ca boala.

„Progresismul” – derivat nonmarxist al stângii –, prin accentul pe diversitate, incluziune și schimbări culturale, este perceput de propriul public-țintă ca fiind în contradicție cu valorile și identitatea sa. Astfel, mai mult decât neoliberalii, „progresiștii” sunt inamicul zero al mesajelor populiste.

Așa fiind, mesajele extremiste care promit întoarcerea la o ordine socială mai „simplă“ și mai „predictibilă“ devin atractive.

De la populism la extremism: iluzia soluțiilor simple

Ceea ce face ca populismul să fie calificat drept extremism este faptul că oferă doar iluzia soluției pentru aceste vulnerabilități, în realitate vizând doar schimbarea de la o categorie la alta a acestora, fără a rezolva problemele de fond.

Extremiștii promit securitate economică prin excluderea concurenței, securitate culturală prin întoarcerea la „valorile tradiționale”, securitate fizică prin măsuri autoritare. Aceste „soluții“ sunt atractive pentru că par simple și rapide, în contrast cu complexitatea abordărilor democratice care necesită timp, compromisuri și nuanțe.

Rolul central al culturii

Dacă boala este culturală, tratamentul trebuie să fie o cultură și o educație mai bune.

Uniunea Europeană a greșit promovându-se timp de decenii doar ca o piață comună. În mod particular, a evitat programatic să își asume o acțiune culturală consistentă. Motivele unei asemenea decizii au fost legate de încercarea de a nu perpetua vechi conflicte identitare, care au provocat sute de ani de războaie pe continent și care astăzi sunt sublimate în diverse forme de cultură. Însă inacțiunea nu a dus la dispariția acestora, care, nu-i așa?, sunt și ele „patrimoniu cultural”.

România cu atât mai mult a greșit tratând cultura ca fiind un domeniu auxiliar al vieții publice. (Iar diaspora ca pe o greutate socială de care poate scăpa ieftin, renovând câteva biserici din străinătate).

Extremism vs. radicalism

În același timp, este important să recunoaștem că precariatul nu este o categorie marginală, ci o realitate care afectează segmente din ce în ce mai largi ale societății. Afară sau în țară, mulți suntem în diferite forme de precariat și suntem afectați de una sau mai multe vulnerabilități sociale. Doar printr-o înțelegere nuanțată a acestor dinamici putem dezvolta răspunsuri democratice eficiente la provocările pe care le ridică extremismul în diaspora românească și în întreaga Europă.

Limitându-ne la revolta față de unele mesaje rudimentare sau extrem de brutale venite din această zonă, prin Tik-Tok în mod special, excludem răspunsul față de problemele reale, care afectează milioane de oameni. Și, chiar dacă pare neproductiv, răspunsul la extremism nu poate fi un alt extremism, de sens contrat. E nevoie de echilibru, de cunoaștere bazată pe dovezi, de cercetare socială, de înțelegere profundă. Nu doar greșelile altora trebuie luate în calcul. Chiar și când sunt aberante, acele greșeli au cauze. Iar aceste cauze rezidă adesea/uneori chiar în propriile noastre greșeli.

Putem, cu toții, să ne vindecăm de radicalism?

vezi și
Diaspora sau acei români despre care nu știm mai nimic
interviu cu Remus Ștefureac, director Inscop Research

Grafice: