Profesorul universitar Liviu Maior, istoric și personalitate a vieții publice românești, este sărbătorit la împlinirea vârstei de 85 de ani prin apariția unui nou volum care sintetizează decenii de cercetare dedicată istoriei Transilvaniei și formării statului național român.
Editura Școala Ardeleană continuă tradiția de a-și celebra autorii prin publicarea unei cărți la zi aniversară. La început de octombrie, de ziua de naștere a istoricului, editura anunță lansarea lucrării Românii în „A treia Europă“. Loialitate. Revoluție. Unitate (1848-1918). Volumul, care apare sub egida Institutului de Istorie „George Barițiu“ al Academiei Române și a Fundației Transilvania Leaders, reprezintă un tratat ce acoperă o perioadă istorică esențială pentru formarea statului național român.
Noua carte reunește, într-o formă revizuită, trei dintre lucrările anterioare ale profesorului Liviu Maior: „Habsburgi și români de la loialitatea dinastică la identitate națională”; „1848–1849. Români și unguri în Revoluție” și „Asociaționism și naționalism la românii din Transilvania” (parțial), precum și câteva studii publicate în revista de cultură și gândire strategică „Sinteza”. Perioada istorică tratată își fixează ca borne-reper doi ani simbolici pentru istoria universală și națională: 1848, anul izbucnirii Marilor Revoluții Europene și al conturării dezideratului de creare a statelor naționale, cu accent pe Revoluțiile Române, și 1918, anul înființării statului național România și al încheierii Primului Război Mondial.
Volumul „Habsburgi și români. De la loialitatea dinastică la identitate națională”, publicat inițial în 2006, a reprezentat o contribuție la înțelegerea complexității relațiilor dintre românii transilvăneni și Imperiul Habsburgic. Lucrarea a aprofundat pentru prima oară noțiunea de „patriotism dinastic”, explicată prin proiectele românești de organizare a statului, anunțate de elitele ardelene. Cartea „1848-1849: Români și Unguri în revoluție”, apărută în 1998, a oferit o analiză detaliată a evenimentelor revoluționare din spațiul transilvănean, evidențiind dimensiunea națională a mișcărilor sociale din acea perioadă. „Asociaționism și naționalism la românii din Transilvania“, publicată în 2022, a studiat formele de organizare comunitară și cristalizarea conștiinței naționale în rândul românilor transilvăneni.
Cariera și contribuțiile științifice ale lui Liviu Maior
Născut pe 2 octombrie 1940 în Beclean, județul Bistrița-Năsăud, Liviu Maior a parcurs o carieră academică care se întinde pe șase decenii. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj în 1964 și a obținut titlul de doctor în istorie în 1974, sub îndrumarea profesorului Mihail Dan. Parcursul său didactic universitar a început tot la Cluj, unde a trecut prin toate treptele ierarhiei academice, de la asistent la profesor universitar titular și conducător de doctorate.
Experiența internațională a jucat un rol important în formarea sa profesională. Liviu Maior a efectuat stagii de documentare și specializare în Belgia, Franța, Anglia, Italia, Germania, Austria și Ungaria, iar între 1974 și 1982 a lucrat ca profesor asociat în Statele Unite ale Americii. Această deschidere către istoriografia occidentală i-a permis să introducă în cercetarea românească perspective metodologice moderne și să contextualeze istoria națională în cadrul proceselor europene mai largi.
Domeniile de specializare ale profesorului Maior acoperă aspecte fundamentale ale istoriei moderne a României: mișcarea pentru emanciparea națională a românilor transilvăneni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, soldații și ofițerii români din Armata Austro-Ungară, istoria regimentelor de graniță, relațiile dintre români și Habsburgi, Războiul de Independență, Revoluția de la 1848, istoria, organizarea și ideologia Partidului Național Român din Transilvania, mișcarea memorandistă, Primul Război Mondial și Marea Unire din 1918.
Contribuții instituționale și diplomatice
În anul 1991, sub președinția de onoare a profesorului David Prodan, Liviu Maior a reînființat Centrul pentru Studii Transilvane, instituție care funcționase într-o primă etapă între 1942 și 1948. Ca prim director al acestei instituții științifice, a organizat activitatea de cercetare după principii moderne și a revitalizat publicația Centrului, Transylvanian Review / Revue de Transylvanie, singura revistă de istorie din România clasificată ISI.
Între 1992 și 1996, Liviu Maior a deținut portofoliul de ministru al Educației din România și a fost Președinte al Comisiei Naționale UNESCO. În 1994, a fost ales vicepreședinte al Conferinței Mondiale UNESCO și vicepreședinte al Conferinței Europene a Miniștrilor Educației de la Madrid. Între 1994 și 1995, a fost membru în Comitetul Mixt ONU-UNESCO pentru Drepturile Copilului. Cariera sa politică a continuat între 1996 și 2003, când a fost ales senator în Parlamentul României, iar între 2003 și 2005 a fost ambasador plenipotențiar al României în Canada.
Opera științifică și recunoaștere academică
Profesorul Liviu Maior este autor, coautor, editor și coordonator a peste 25 de volume și a peste 100 de articole, studii, prefețe și recenzii apărute în reviste de specialitate sau de cultură, precum și în volume colective din țară și din străinătate. Istoricii Ioan Bolovan și Mircea Gheorghe Abrudan consideră că Liviu Maior a introdus și impus o viziune inovatoare asupra perioadei 1848-1920 din istoria românilor, scoțând la lumină interpretări ale modernității, ale locului și rolului românilor în cadrul Imperiilor Austriac și Dualist, deschizând astfel numeroase direcții de cercetare în acord cu tendințele din istoriografia universală.
Printre lucrările sale se numără „Corespondența lui Ioan Rațiu cu George Barițiu: 1861-1892“ (1970, în colaborare cu Keith Hitchins), „Avram Iancu (scrisori)” (1972), „Transilvania și Războiul de Independență (1877-1878)” (1977), „Mișcarea națională românească din Transilvania: 1900-1914” (1986), „Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiționalismului românesc“ (1992), „Alexandru Vaida Voevod între Belvedere și Versailles” (1993), „Românii în Armata Habsburgică: soldați și ofițeri uitați” (2004), „Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăimare” (2010), „Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război. 1914-1916” (2016), „Un părinte fondator al României Mari, Alexandru Vaida Voevod (1872-1950)” (2018) și „De la Marele Război la România Întregită” (2018).
Liviu Maior a colaborat de asemenea la volume colective precum tratatul „Istoria Transilvaniei” (coordonatori Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler și Magyari András, 2003-2008) și tratatul de „Istoria Românilor” al Academiei Române. Pentru activitatea de cercetare științifică, i-au fost acordate numeroase distincții academice, inclusiv „Meritul Academic” și Premiul Academiei Române în 1993. A primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităților „Petru Maior” din Târgu Mureș (2007), „Lucian Blaga” din Sibiu (2008) și „Andrei Șaguna” din Constanța (2011).
Volumul „Românii în a treia Europă. Loialitate. Revoluție. Unitate (1848-1918)” este în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană.