Ar trebui să aducem aminte şi de şcoala ce este setată pe performanţele celor buni şi foarte buni, lăsând media deoparte. Testele PISA ne spun clar şi apăsat povestea asta. Îi pregătim pe cei buni, îi lipim pe perţii şcolilor şi îi arătăm le posturile de televiziune ca pe nişte exponate de succes ce ne fac să roşim de emoţie, mândri că suntem români etc., iar apoi, aceşti elevi, plictisiţi probabil de festivismul din ţară, pleacă la studii în strănătate. O dublă pierdere. Pe de o parte sacrificăm un întreg sistem educaţional şi centrăm cam totul pentru a obţine performanţe cu cei dotaţi, neglijându-i quasi-toatalmente pe cei din pluton. Pe de altă parte, cheltuim resurse publice pentru copii ce vor fi, cei mai mulţi dintre ei – ştim bine, puţini se reîntorc în ţară – folosiţi în economiile altor ţări.
La intervale regulate, România tot face pacturi şi lansează programe educaţionale. La Ministerul Educaţiei au fost 25 de miniştri în cei 29 de ani postcomunişti. Fiecare a venit cu o viziune quasi-personală (sau determinată de grupurile de interse ce roiau, şi roiesc, în jurul partidelor), introducând schimbări în sistemul educaţional. S-a făcut un business frumos via manualele alternative, dar nimeni nu a testat efectul lor asupra performanţelor elevilor (la testele PISA elevii noştri obţin în continuare scoruri foarte modeste). Recent, s-a încercat eliminarea manualelor alternative, ministrul Liviu Pop având revelaţia manualului unic. S-au selectat o unică editură (Didactică şi Pedagogică) şi un singur manual per materie, inundat şi acesta de greşeli care mai de care mai grosolane. Mai înainte vreme, ministrul Daniel Funeriu a introdus supravegherea drastică la examenele naţionale (Capacitate plus BAC), o măsură salutată de mulţi: meritocraţia să triumfe. Fraudele s-au diminuat, dar a scăzut semnificativ şi procentul promovabilităţii. Rata celor care au promovat examenul de absolvire în 2011 (44,47%) a fost aproape la jumătate comparativ cu cea din anul 2009 (79,95%). Iată primul efect – univeristăţile, cele care-şi sporiseră numărul de programe şi locuri, au suferit primul şoc. Pe de o parte, natalitatea din ce în ce mai mică, pe de altă parte, o promovabilitate redusă la examenele finale. Mai mult, sistemul supravegherii de la BAC – un examen atent supravegheat, free and fair – i-a lăsat pe săraci, pe cei lipsiți de capital economic, şi mai mult în aer. Ei au fost cei care au îngroşat numărul celor care pică examenul de final. Ceilalți, cei cu venituri peste medie, au făcut pasul către sistemul paralel de pregătire, adică lecțiile private & meditațiile. Dacă s-ar analiza perioada post-2011, cu siguranță se va observa cum sistemul meditaților a înflorit. Tot acest mecanism anti-fraudă i-a „pedepsit” în special pe cei din categoriile vulnerabile economic, iar segregarea socială s-a adâncit, nu s-a diminuat. În fine, şi preşedintele Băsescu semna şi lansa pacturi pentru educaţie, propunând, printre altele, alocarea a 6% din PIB pentru educație în perioada 2008-2013. Anii au trecut, praful s-a aşternut peste aceste documente, în continuare România clocind altele noi, unele menite să salveze în continuare educaţia.
A venit acum rândul preşedintelui Klaus Iohannis să ne propună (spre dezbatere publică) un nou proiect educaţional, proiectul România educată. Planul, ca multele planuri frumoase pe hârtie, curge duios şi propune măsuri încurajatoare. Spre exemplu: o rată de promovare de cel puţin 80% a testării de la finalul educaţiei gimnaziale şi 75% pentru cea de promovare a examenului de bacalaureat din totalul colectivităţii. Până în anul 2030, cel puţin 30% dintre copiii de 0-3 ani să fie incluşi în educaţia ante-preşcolară, iar cel puţin 95% dintre copiii de 3-5 ani să fie incluşi în educaţia preşcolară.
Proiectul nu poate ocoli, ce surpriză, tipicul limbaj de lemn, la vechile formule deja tocite, adăugându-se câteva up-to-date-uri pentru sensibilizare: „Sistemul de educaţie formează cetăţeni activi, cu valori europene, adaptaţi condiţiilor economice şi sociale, cu o cultură civică şi democratică solide”. „Educaţia începe cât mai devreme în viaţa unui copil şi continuă pe tot parcursul vieţii sale”. „Sistemul de educaţie românesc este atrăgător pentru comunităţile academice din România şi din întreaga lume, facilitând mobilitatea internaţională”.
Şi câte şi mai câte asemenea născociri! Dată fiind experienţa deceniilor trecute, sincer, ne-am cam plictisit de atâtea proiecte ce tot rămân pe hârtie. Parcă suntem nişte infiniţi oblomovi ce discutăm la nesfârşit despre cum ne vom apuca noi de treabă. Până una alta, problemele persistă, şi se adâncesc, în sistemul educaţional românesc. Şi toate sunt intrinsec legate de economie. Atâta vreme cât vom avea periferii economice interne (economia României funcţionează la Bucureşti şi Cluj, mai puţin la Vaslui şi în Călăraşi), ceea ce va duce la migraţia masivă a forţei de muncă, vom avea şi abandon şcolar. Nu-i nimic nou, abandonul şcolar se corelează cu subdezvoltarea. Raportul făcut sub tutela Băncii Mondiale în 2017, arată că în România, unele decizii de a nu mai frecventa școala sunt luate fie din lipsa resurselor materiale ale familiei sau din cauza sărăciei, fie pentru ca în unele familii copiii de școală au frați mai mici pe care trebuie să-i crească, sau participă la munci în gospodărie. Mai mult, atâta vreme cât şcoala nu mai reprezintă un vehicul de ascensiune socială (formele clientelare au parazitat întreg spectrul social românesc, clientelismul nu este doar politic) elevii devin categoric dezinteresaţi şi observă că sunt alte mecanisme de reproducţie socială. O altă problemă gravă o reprezintă deficitele de cadre didactice calificate din mediul rural – se tot propun măsuri în acest punct sensibil, problemele persistă şi şi aici există o cauză ce produce clivaje şi diferenţieri insurmontabile între rural şi urban. Un alt aspect cu impact negativ a venit pe filiera măsurii privind finanţarea şcolilor de către primării şi consiliile locale. Aşa observăm cum în zonele bogat-afluente avem şcoli postmoderne, dotate şi anual zugrăvit-reconstruite (este un business înfloritor şi acesta, iar firmele ce au contracte cu primăriile pot depune mărturie), iar în îndepărtata şi săraca zonă rurală şcoala stă să cadă pe elevi, iar wc-ul este tot în curtea şcolii: ca acum 100 de ani. Şi aceasta a fost o măsură ce a adâncit şi mai mult decalajele economice dintre miriapodele de Românii de pe cuprinsul patriei. Ar trebui să aducem aminte şi de şcoala ce este setată pe performanţele celor buni şi foarte buni, lăsând media deoparte. Testele PISA ne spun clar şi apăsat povestea asta. Îi pregătim pe cei buni, îi lipim pe perţii şcolilor şi îi arătăm le posturile de televiziune ca pe nişte exponate de succes ce ne fac să roşim de emoţie, mândri că suntem români etc., iar apoi, aceşti elevi, plictisiţi probabil de festivismul din ţară, pleacă la studii în strănătate. O dublă pierdere. Pe de o parte sacrificăm un întreg sistem educaţional şi centrăm cam totul pentru a obţine performanţe cu cei dotaţi, neglijându-i quasi-toatalmente pe cei din pluton. Pe de altă parte, cheltuim resurse publice pentru copii ce vor fi, cei mai mulţi dintre ei – ştim bine, puţini se reîntorc în ţară – folosiţi în economiile altor ţări.
În concluzie, proiecte şi planuri măreţe de ameliorare a condiţiei şcolare s-au făcut, se fac şi se vor mai face. Noi nu trebuie să mai fim impresionaţi de aşa ceva. Va trebui să fim atenţi doar la ceea ce va produce măsurabil sistemul nostru educaţional. Până la proba contrarie, vom privi aceste măsuri aşternute pe hârtie (şi pompos prezentate) doar ca simplă maculatură. Rămâne doar ca anii ce vor urma să ne arate dacă este aşa sau nu sau dacă, ca şi înainte vreme, praful uitării se va depune peste ele.
Textul este parte a materialului „Strategiile pentru educație. Impasul reciprocității culturale”
La finalul anului trecut, Administrația Prezidențială a publicat concluziile unui proiect intitulat „România educată”. Părerile s-au dovedit împărțite, în sensul că pentru unii documentul „nu era chiar”, în timp ce pentru alții era „mult prea”. Eșecul în a obține, prin expunerea unei viziuni, un minimum de adeziune este expresia eșecului oricărei forme de parteneriat sau de inițiativă colaborativă în interiorul domeniului vizat: stat, instituție, societate, familie. Cum o relație de parteneriat specific presupune și autoconștientizare și sensibilizare în legătură cu celălalt, eșecul ar putea fi căutat în zona reciprocității culturale. Obținerea unei astfel de reciprocități culturale, bază a eficienței în atingerea unor obiective, este un proces în care sunt identificate valorile părților, sunt verbalizate presupuneri și aspirații, sunt adaptate interpretări și sunt generate puncte de convergență. Altfel, fiecare parte rămâne pe teritoriul propriilor experiențe. Societatea acuză școala care e ineficientă sau chiar nocivă, părinții acuză statul care le rechiziționează copiii în folosul armatei de profesori, iar profesorii acuză societatea care doar mimează cooperarea.
Cum e strategia și care e contextul în care ea apare? Ce se omite și ce se supralicitează în dezbaterea publică? (Carmen Corbu)
- „O familie aproape perfectă” sau spectacolul cotidianului - 22 decembrie 2024
- Sursele neîncrederii într-un sat moldav sau lumea rurală sub lupa antropologului - 14 decembrie 2024
- Micile comunități depărtate de centrul cultural - 9 decembrie 2023