Un studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale arată că circa 42% din elevii de 15 ani sunt analfabeţi funcţional. O cifră cel puțin îngrijorătoare. Deşi ştiu să citească, elevii nu reuşesc să înţeleagă textele, iar specialiștii în educație susţin că aceasta este o consecinţă a faptului că programele şcolare sunt în continuare prea stufoase, elevii fiind obligaţi să memoreze informaţiile, nu să analizeze textele. Și atunci cum ieșim din acest cerc vicios al unui sistem care a dat greș în mod repetat? Cum ajungem la soluții care să funcționeze?Ce facem cu numărul în scădere de elevi din sistemul preuniversitar?
Ca și pericolul real al îmbătrânirii populației, despre ale cărei efecte auzim din ce în ce mai des și pe care le vom simți, cu siguranță, destul de curând, scăderea populației școlare din învățământul preuniversitar este o problemă care va afecta România nu doar în statistici, ci și la nivel de trai.
Conform ultimelor date publicate ale Institutului Naţional de Statistică – INS populaţia şcolară din sistemul național de educație a fost în anul şcolar/universitar 2017-2018 de 3,57 milioane elevi şi studenți, aproape jumătate din populația școlară s-a regăsit în învățământulul primar și gimnazial (46,9%), iar circa o treime în învățământul liceal şi cel antepreșcolar și preșcolar (17,8%, respectiv 15,1%). Populaţia şcolară a fost cuprinsă cu preponderenţă (95,4%) în unităţile şcolare publice, iar restul de numai 4,6% în unităţi şcolare private. În anul şcolar/universitar 2017-2018, personalul didactic din cadrul sistemului educaţional a însumat 236,2 mii persoane. Astfel, raportul mediu dintre populaţia şcolară şi numărul cadrelor didactice a fost de 15 elevi/studenţi la un cadru didactic. Pe de altă parte, numărul de elevi/studenți a scăzut cu 18.700 comparativ cu anul şcolar/universitar precedent, un trend care se manifestă de mai multă vreme. Și efectele nu se văd doar în statistici, ci au impact semnificativ în calitatea procesului de învățământ. Da, profesorii cu adevărat buni sunt greu de găsit, tinerii cu potențial nu sunt suficient motivați să intre în sistem și soluțiile încercate până acum de cei responsabili cu găsirea de soluții reale și mai ales realiste nu au reușit să acopere goluri vizibile din sistem.
Rezultatele la ultimele teste PISA care s-au susţinut în 2015 arată că elevii români au în continuare dificultăţi să citească şi să înţeleagă un text, iar la matematică nu pot rezolva decât exerciţii de bază. România s-a clasat pe locul 48 (din 72), în scădere față de anul 2012, când ne-am aflat pe locul 45 din 65 de ţări. Testarea internaţională se desfăşoară o dată la 3 ani şi arată nivelul elevilor de 15-16 ani la matematică, citire şi ştiinţe. Scopul acestor teste este de a verifica modul în care copiii pot aplica în realitatea curentă informaţiile pe care le primesc la şcoală. Cele mai bune rezultate au fost obţinute de elevii din Singapore, Japonia şi Estonia.
Un studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale arată că circa 42% din elevii de 15 ani sunt analfabeţi funcţional. O cifră cel puțin îngrijorătoare. Deşi ştiu să citească, elevii nu reuşesc să înţeleagă textele, iar specialiștii în educație susţin că aceasta este o consecinţă a faptului că programele şcolare sunt în continuare prea stufoase, elevii fiind obligaţi să memoreze informaţiile, nu să analizeze textele. Și atunci cum ieșim din acest cerc vicios al unui sistem care a dat greș în mod repetat? Cum ajungem la soluții care să funcționeze? În condițiile în care, realist vorbind, sistemul nu va fi schimbat de la zero, ci este necesară cel puțin implementarea unor instrumente valide de lucru, măsurabile, care să ne ajute să înțelegem în ce punct ne pierdem elevii și îi transformăm în mașini de memorat? O analiză la rece ar fi un punct bun de plecare.
Analiza sistemului de învăţământ preuniversitar din România
De aproape 30 de ani, sistemul este într-o continuă schimbare, dar cu rezultate care nu sunt nici pe departe cum ar trebui să fie.
Puncte tari: l cadre didactice calificate care își ocupă posturile prin concurs național de titularizare; l posibilitatea cadrelor didactice de evoluție în carieră prin intermediul gradelor didactice, cursuri de specialitate, cursuri postuniversitare etc. l prezența în sistemul de învățământ a unui corp de elită de cadre didactice înalt calificate preocupate atât de calitatea actului educațional, cât și de elaborarea de lucrări științifice, publicații de specialitate, noi metodologii și manuale; l identificarea constantă a unor vârfuri din fiecare generație școlară, copii cu talente speciale sau capacități intelective deosebite; l prezența și dezvoltarea de alternative educaționale și a instituțiilor educaționale private la toate nivelurile de școlarizare; l administrarea școlilor de către autoritățile locale care pot conduce la identificarea nevoilor educației, ale comunității şi ofertele pieței muncii, ținând cont de specificul zonei; l aplicarea principiului „resursa urmează copilul”, cu un rol deosebit de important în integrarea școlară a copiilor cu cerințe educaționale speciale; l implicarea tot mai pregnantă a familiei în procesul educativ al copiilor care poate conduce la o mai mare flexibilizare a instituțiilor școlare; l existența unor programe de prevenire a abandonului școlar și de prevenire a analfabetismului organizate atât de instituții de stat, dar mai ales de organizații non-profit.
Puncte slabe: l influența politică care se poate manifesta la toate nivelurile managementului educațional (minister, inspectorat, unitate şcolară etc.); l fluctuațiile cadrelor didactice și prezența personalului necalificat sau care îşi desfășoară activitatea pe alte posturi, decât cele pentru care este specializat, fenomen extrem de prezent mai ales în zonele sărace sau rurale; l curricula neadaptată cerinţelor diferitelor vârste şi interese ale elevilor conţinuturi bazate pe memorare, volum mare de noţiuni, concepte, capacităţi reduse de adaptare la lumea exterioară; l prezența în unele școli a unei culturi instituționale marcată de confruntare și concurență neloială care induce demobilizare și lipsă de preocupare față de nevoile educaționale ale copiilor; l lipsa unor indicatori de performanță valizi și criterii clare de evaluare a activității cadrelor didactice care să conducă la o diferențiere reală concretizată inclusiv în clase de salarizare diferite; l legislație în permanentă schimbare și lipsa unor politici coerente în ceea ce privește sistemului de învățământ.
Oportunităţi: l interesul pentru participarea la programe și proiecte internaționale etc. finanțate din surse europene sau alte surse; l recunoașterea activității cadrelor didactice care au performanțe deosebite prin intermediul unei modalități de salarizare specială – în prezent singura diferențiere este dată de gradul didactic și de vechimea în muncă; l implicarea comunităţii în problemele administrative ale şcolii, pentru a ralia politicile educaţionale regionale la necesităţile regionale şi locale; l asigurarea dreptului la educaţie și a şanselor egale pentru toții copiii prin sprijinirea elevilor provenind din medii sociale defavorizate sau zonele rurale; l creșterile de salarii din ultima vreme și perspectiva unui loc de muncă încă stabil pot atrage către sistemul de învățământ tineri care altfel s-ar fi îndreptat către locuri de muncă mai bine renumerate și cu perspective mai bune.
Ameninţări: l reducerea numărului de elevi, datorat scăderii natalității; l riscul crescut de abandon școlar al unor elevi din familii defavorizate, părinți emigranți, copii cu CES (cerințe educaționale speciale); l decalajul tot mai mare dintre rural și urban în ceea ce privește asigurarea dreptului la educație; l imposibilitatea școlilor de a selecta personalul didactic din cauza sistemului de selecție centralizat; l intervenția politică în managementul unităților de învățământ, cu consecințe în alocarea de fonduri pe criterii de apartenență politică; l preocuparea scăzută din partea unor cadre didactice pentru diferențierea învățării în raport cu nevoile elevilor și tendința de a muta procesul de învățământ de la școală, acasă (meditații, ore suplimentare etc.).
La prima vedere, soluția nu este una complicată: încercăm să rezolvăm problemele identificate și să profităm de oportunități. Doar că, practic, schimbarea trebuie să se facă pe toate palierele sistemului, lucru greu de făcut într-un sistem care nu pune pe primul loc beneficiile elevilor, ci interesele politice. Deci, fără o implicare responsabilă a celor care decid, ne vom scufunda din ce în ce mai serios în bezna analfabetismului funcțional, care va aduce cu sine scăderea din ce în ce mai accentuată a nivelului de trai, care va fi evidentă nu doar în zonele defavorizate, ci și la nivel național. Este responsabilitatea unei generații care este cazul sa nu mai fie veșnic de sacrificiu.
_____________________________________________ Textul este parte a materialului „Strategiile pentru educație. Impasul reciprocității culturale” La finalul anului trecut, Administrația Prezidențială a publicat concluziile unui proiect intitulat „România educată”. Părerile s-au dovedit împărțite, în sensul că pentru unii documentul „nu era chiar”, în timp ce pentru alții era „mult prea”. Eșecul în a obține, prin expunerea unei viziuni, un minimum de adeziune este expresia eșecului oricărei forme de parteneriat sau de inițiativă colaborativă în interiorul domeniului vizat: stat, instituție, societate, familie. Cum o relație de parteneriat specific presupune și autoconștientizare și sensibilizare în legătură cu celălalt, eșecul ar putea fi căutat în zona reciprocității culturale. Obținerea unei astfel de reciprocități culturale, bază a eficienței în atingerea unor obiective, este un proces în care sunt identificate valorile părților, sunt verbalizate presupuneri și aspirații, sunt adaptate interpretări și sunt generate puncte de convergență. Altfel, fiecare parte rămâne pe teritoriul propriilor experiențe. Societatea acuză școala care e ineficientă sau chiar nocivă, părinții acuză statul care le rechiziționează copiii în folosul armatei de profesori, iar profesorii acuză societatea care doar mimează cooperarea. Cum e strategia și care e contextul în care ea apare? Ce se omite și ce se supralicitează în dezbaterea publică? (Carmen Corbu)