Piesa „Oxygen” a dramaturgului Ivan Vîrîpaev (44 de ani) este considerată un manifest al tinerei generații din Rusia. Subiectul este, în aparență, unul simplu și recognoscibil într-o multitudine de alte texte ale literaturii universale: cuplul aflat în căutarea iubirii supreme, cu funcție salvatoare. Pe fond, creația lui Vîrîpaev reprezintă mult mai mult: este vorba despre condiția lumii contemporane, despre o devenire care poate conduce spre extincția oricărei forme de empatie, a oricăror condiții de posibilitate de manifestare a naturaleții și autenticității interacțiunilor umane. Piesa autorului rus chestionează paradigme ale moralității, pune sub semnul întrebării ceea ce e considerat îndeobște corect în raporturile dintre cei ce se iubesc sau dintre cei care caută un drum comun în demersurile lor și, aspect deloc neglijabil, lansează interogații chiar despre relevanța unor strategii prin care se manifestă arta teatrală.
A fost o dată ca niciodată o fată Saşa. Ea s-a născut într-un oraş mare. A învăţat la şcoală, apoi la facultate, apoi s-a măritat cu omul iubit. Şi i-a venit vremea. A fost o dată ca niciodată un tînăr, Alexandru. El s-a născut într-un oraş mare. A învăţat la şcoală, apoi la facultate, familie nu şi-a întemeiat. Şi iată că i-a venit şi lui vremea. Iată-i, Saşa şi Saşa, ţineţi-i minte aşa cum sînt. Reţineţi-i ca pe o fotografie veche. În aerul otrăvit ei căutau oxigen. Spre ei se îndreaptă undeva, foarte departe, în cosmosul rece, cu o viteză imensă, un meteorit uriaş. (Ivan Vîrîpaev – „Oxygen”)
Prima întâlnire cu textul lui Vîrîpaev mi-a fost prilejuită de spectacolul lectură regizat la Teatrul Odeon, în stagiunea 2004-2005 de Gianina Cărbunariu, în interpretarea actorilor Mădălina Ghițescu și Rolando Matsangos. Piesa era, pe vremea aceea, foarte tânără, ea fiind scrisă în anul 2002, iar impactul a fost unul foarte puternic, grație imaginilor bine articulate prin cuvinte, a unei forme de poezie care nu abandonează concretețea realității imediate, în pofida metaforelor care populează textul.
Fără să fie un text declarat politic, „Oxygen”, construit ca un concert în 10 piese, plasează o întreagă magmă socială sub sensurile cuvintelor care compun un poem cu finalitate scenică, o realitate care erupe subtil, dar eficient în dialoguri sau în tăcerile dintre replici.
În producția de la Teatrelli, Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu propun o formă de spectacol care pornește de la ceea ce e fundamental pentru piesa lui Vîrîpaev: substanța poetică a scriiturii. Tocmai edificiul metaforic construit, la nivelul limbajului, în „Oxygen” face ca acest text să nu fie deloc ușor de pus în scenă. Pentru ca spectatorul să se întâlnească în mod natural cu limbajul din Oxygen este necesară o cheie regizorală care să organizeze în mod natural sensurile din text. Spectacolul este construit riguros, având o infrastructură gestuală elaborată geometric, care susține întreaga coregrafie elaborată pornind de la întâlnirea celor două personaje omonime, Sașa și Sașa. Substratul poetic al textului este absorbit și turnat în forma unui limbaj de dans care nu părăsește nicio clipă ceea ce transmit cuvintele lui Vîrîpaev.
Viziunea manifestată în această montare are ca punct de start ceea ce în textul său autorul așază sub denumirea de „Refren”: „Şi în fiecare om sunt doi dansatori: dreptul şi stîngul. Un dansator drept şi unul stîng. Doi dansatori uşori, plini cu aer. Doi plămîni. Plămînii dansează şi-i trimit omului oxigen. Dacă iei o lopată şi loveşti un om în zona plămînilor, dansurile se opresc. Plămînii nu mai dansează, alimentarea cu oxigen este tăiată.”
Dincolo de fidelitatea manifestată în raport cu textul lui Vîrîpaev, spectacolul Antoanetei Cojocaru și al lui Daniel Pascariu reprezintă o pledoarie pentru funcția dansului în scenă, pentru coregrafie ca instrument ideal de materializare a unor semnificații cu valoare de principiu. Oxigenul nu este doar un element care face viața posibilă și o întreține. El este, în acest context, o metaforă a tot ce este autentic în om și fundamental pentru manifestarea sa în spiritul a ceea ce îl definește. Desigur, dansul este un concept – cheie în textul lui Ivan Vîrîpaev, fiind relaționat direct cu funcția respirației, iar modul în care cei doi artiști modelează în plan scenic substanța coregrafică a demersului lor pune într-o lumină și mai puternică dansul ca artă prin care sunt generate întâlniri esențiale.
Metafora drumului este, de asemenea, foarte importantă în spectacol și se manifestă printr-un dialog relevant dintre universul vizual și cel al acțiunii scenice efective. Universul sonor, precum și conceptul de lumini al spectacolului sunt gândite prin prisma acestui traseu al celor doi, prin care sunt marcate, în fond, jaloanele traiectoriei spre adevărul unei conexiuni care, pentru Sașa și Sașa, devine la fel de necesară ca respirația.
Varianta „Oxygen”-ului de la Teatrelli ne prezintă, astfel, mai ales prin rolul limbajului scenic manifestat cu precădere în sfera corporalității, sensul oxigenului deposedat de orice mască a cuvântului, aruncând o lumină puternică asupra necesității de a redimensiona funcția respirației în lumea contemporană, prin regăsirea resorturilor empatice care fac posibilă întâlnirea reală dintre oameni.
Credit foto: Veronica Achim și Vlad Eftenie
- Experimentul de-teatralizării. „Pe ei!” la Casa Tranzit din Cluj Napoca - 8 noiembrie 2019
- Efectul de oglindă. „Limite” la Centrul de Teatru Educațional Replika - 30 mai 2019
- O radiografie colectivă. 153 de secunde - 3 mai 2019