Cât de mare este ascensiunea forțelor extremiste? O analiză a partidelor politice din Parlamentul European

Partide europene – spectru și tipologie. Ultimele alegeri europene și, în mod particular, ce a urmat acestora în Franța – unde au fost declanșate alegeri anticipate care au dus la un și mai mare blocaj politic – a făcut să se vorbească despre o ascensiune fără precedent a partidelor extremiste în Europa. România, de asemenea, trimite în Parlamentul European politicieni etichetați ca extremiști, iar ponderea acestora a fost propulsată în mod special de rezultatele obținute în diaspora, unde cei mai mulți dintre votanți sunt românii rezidenți în alte țări ale Uniunii Europene. În acest context se impune o analiză a forțelor politice trans-europene și a modului în care partidele naționale din fiecare stat sunt conectate la grupurile politice existente la nivelul UE. De asemenea, o analiză a ce înseamnă extremism politic, dincolo de graba etichetării de pe poziții centriste.

Parlamentul cu mai multe date de naștere

Prima legislatură a Parlamentului European a fost 1979-1984. Ea a rezultat din primele alegeri directe, la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene (la acea dată existau 9 state membre). Anterior, diferitele forme de organizare ale Uniunii Europene și ale organizațiilor care au precedat-o includeau o componentă parlamentară. Aceasta era formată din membri ai parlamentelor naționale din fiecare stat, delegați pentru întâlniri punctuale de câteva ori pe an. Într-o formulă cu foarte puține schimbări, acea adunare parlamentară există și astăzi, sub numele PACE – Parliamentary Assembly of the Council of Europe / Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Pentru acest organism, prima sesiune a avut loc în august 1949. La acea vreme nu exista Uniunea ca atare (avea să fie înființată, cu 6 state membre, în 1958). Dar în 1949, un prim parlament, compus din delegați din 10 state, au constituit o primă formă de colaborare parlamentară.

PACE nu trebuie confundat cu Parlamentul European. A fost, cu siguranță, instituția care i-a servit drept prototip, dar chiar faptul că nu a fost desființată atunci când a luat ființă PE este un indiciu că ambele instituții sunt complet separate. Celelalte indicii sunt: formula, structura, puterile, obiectivele, componența. Nimic nu le face similare, cu excepția faptului că sunt expresii ale parlamentarismului.

Data de naștere a Parlamentului European este – conform Consiliului Europei – 1958. Conform Parlamentului European – 1979. La prima dintre date, Adunarea Comună parlamentară, care din 1952 căpătase titulatura de Adunarea comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, a fost reorganizată sub titulatura PACE și a inclus modificări structurale importante. La dea de a doua dată a fost prima reuniune a unui parlament rezultat din alegeri europene. Dar mai există și o a treia dată vehiculată: 1964.

Primele grupuri politice trans-europene

Nevoia unor forme de uniune economică și politică a fost conștientizată imediat după război în societățile democratice cărora li se opunea Blocul Comunist. Totuși, forma și configurația acestei uniuni nu a fost niciodată un subiect de maximă convergență. Dezbaterile inițiale vizau fie crearea unui amplu organism parlamentar (punct de vedere susținut de Franța și Belgia), fie un „club politic” al țărilor reprezentate la nivel executiv (aceasta fiind perspectiva britanică). În cele din urmă, ambele organisme au fost create – un parlament și un Consiliu al Europei –, iar evoluția ambelor componente a fost una continuă de la formare și până astăzi. Ambele instituții au căpătat puteri și reprezentativitate sporite.

După 1964, parlamentarii europeni (fiind, în continuare, delegați de fiecare stat membru) încep să se organizeze nu după delegația din care făceau parte (a fiecărei țări componente), ci după principiile politice la care aderau. Iau astfel naștere primele grupuri parlamentare. Inițial, au existat doar trei asemenea grupuri: unul social-democrat, care reunea parlamentarii de stânga, unul creștin-democrat, poziționat la centru, și unul liberal, care ocupa zona de dreapta a spectrului politic. Sub un nume sau altul, cele trei organizații există și astăzi.  

Componența politică a primului Parlament European

Primele alegeri europene au avut loc în 7-10 iunie 1979. La acea dată, numărul grupurilor parlamentare ajunsese deja la 6. Acestora li se mai adăuga un grup al independenților și unul al neafiliaților. Principala ruptură la nivelul PE fusese provocată de refuzul conservatorilor britanicilor de a se asocia fie cu creștin-democrații, fie cu liberalii. Aproape de unii singuri, conservatorii britanici constituiseră grupul European Democratic (ED), care avea să reziste până în 1992. În aceste condiții, forța liberalilor europeni scăzuse și ei reprezentau doar a cincea forță din PE. Cele mai importante grupări, aproape la egalitate, erau socialiștii și creștin-democrații. Aceștia din urmă activau deja, din 1976, sub eticheta de Partidul Popular European, dar pierduseră poziția dominantă din parlamentele precedente. Comuniștii aveau și ei în PE un grup propriu, mai puternic decât cel al liberalilor.

Este interesantă și configurația pe țări a acestor prime grupuri parlamentare formal constituite.

Forțele dominante din primul Parlament

Prima forță politică, cea a socialiștilor, era singura care beneficia de reprezentare în toate țările europene. Cei mai mulți parlamentari socialiști veneau din Germania și Franța, țări în care câștigaseră alegerile. EPP (sau PPE) aveau fiefuri în Italia, RFG și Olanda. Conservatorii (ED) erau aproape toți britanici (plus 2 danezi), iar britanicii erau aproape toți conservatori. 61 din cele 80 de locuri ale britanicilor fuseseră câștigate de acest partid, condus pe atunci de tânăra Margaret Thatcher.

Grupul comuniștilor europeni se formase în 1973 (avea să reziste până în 1989). Țările care trimiteau parlamentari în acest grup erau Italia și Franța (accidental, Danemarca). Chiar și în aceste condiții, comuniștii erau a patra forță europeană.

Liberalii (care în modelele de analiză politică a PE sunt de regulă poziționați ca fiind punctul de echilibru între stânga și dreapta) erau a cincea forță politică. Ei erau reprezentați în aproape toate țările membre (excepția era Marea Britanie). Totuși, doar în Franța reușiseră rezultate convingătoare, fiind al treilea partid al țării, cu 17 europarlamentari. În rest, celelalte state europene rezervaseră pentru liberali între 1 și 4 fotolii.

Outsider-ii

Al șaselea grup legal constituit în primul parlament era cel al gaulliștilor. Sub sigla EPD/DEP, autoetichetându-se ca progresiști, gaulliștii se rupseseră din mișcarea liberală încă din 1973 și, în același timp, nu găsiseră puncte de convergență cu conservatorii britanici. Ei aveau 15 reprezentanți francezi în PE, la care se adăugaseră 5 irlandezi (din Partidul Republican) și un danez. Susținerea pentru irlandezi era, de altfel, motivul divergenței dintre conservatorii francezi și cei britanici.

Al șaptea grup, după numărul de parlamentari, era așa-numitul grup tehnic pentru apărarea independenților (CDI). Era compus din parlamentari care nu aveau în comun nimic altceva decât refuzul de a se integra în celelalte grupări politice. Cu reprezentanți din Italia, Danemarca, Belgia și Irlanda, era cel mai radical și eurosceptic grup.

Cel de al optulea grup era al parlamentarilor neafiliați. Era cel mai eterogen dintre grupuri, reunind deputați social-liberali din Italia și Olanda cu loyaliști nord-irlandezi și neofasciști europeni.

Forța partidelor de centru

Față de momentul inițial al constituirii grupurilor politice trans-europene, când liberalii erau la dreapta spectrului politic, social-democrații la stânga, iar creștin-democraților le rămânea centrul, evoluția de după 1973, când au avut loc mai multe fragmentări importante, a determinat un schimb de poziții în spectrul politic între liberali și creștin-democrați. După ce aceștia din urmă s-au reorganizat în formula Partidului Popular, iar din mișcarea liberală s-au desprins conservatorii englezi și francezi, liberal-democrații (numiți, pentru un timp, ALDE, iar în prezent Renew) s-au pozițional în centrul spectrului politic european. Această poziție, de pe care au negociat permanent atât cu dreapta, cât și cu stânga spectrului, le-a oferit o influență mai mare decât numărul efectiv de locuri deținute în fiecare legislatură. (Vezi Democracy in the European Parliament publicată în 2005 de S. Hix, A. Noury și G. Roland, pp. 157-174).

Atât la nivelul Comisiei Europene, cât și la nivelul Parlamentului European, politicienii au promovat constant acordul multipartit și consensul. Pe termen lung, în toate cele 10 legislaturi (incluzând legislatura curentă), această atitudine a favorizat centrul spectrului. Alături de liberali, popularii și social-democrații au fost partidele cu cea mai mare eficiență și cu o forță politică semnificativ mai mare decât numărul de voturi efectiv controlate.

Nu există un singur extremism. Diagrama Hix-Lord

Prin însăși natura lor, forțele radicale se exclud de la a-și exercita influența în societățile democratice. Radicalii de stânga și cei de dreapta vor putea colabora, eventual, pentru respingerea unor inițiative de centru. Dar ei nu pot și nu vor putea susține inițiative comune. Comuniștii și neofasciștii – deși au multe asemănări în expresia politică – se opun de facto unii altora într-o mult mai mare măsură decât se opun forțelor din centrul spectrului. Această situație dă și un instrument tehnic pentru măsurarea extremismului. Capacitatea de a colabora pozitiv la o agendă comună și gradul de susținere a proiectelor celorlalți sunt indicatori obiectivi și măsurabili. Pe baza lor, mai multe analize succesive clasifică partidele și grupările politice într-un mod obiectiv.

Totuși: de-a lungul timpului în PE au existat 38 de forțe parlamentare distincte. În tot acest timp, numărul partidelor din statele membre care au fost sau încă sunt în parlamentele naționale din țările membre depășește cu siguranță 100. Clasificarea politică a partidelor pe o singură axă, cu stânga și dreapta la extreme, se dovedește neproductivă. O diagramă mult mai inteligibilă a fost creată pe baza lucrărilor lui Samuel Hix și Cristopher Lord. Coautori ai volumului Partidele politice în Uniunea Europeană, ei au propus o a doua axă de analiză: eurofili-eurosceptici. A rezultat diagrama Hix-Lord care oferă un tablou mult mai inteligibil pentru ce înseamnă centru, ce înseamnă radicalism și care sunt forțele extremiste.

Partide europene – Alte axe de analiză

După 200 de ani de utilizare, stânga și dreapta sunt concepte politice larg asumate. Promovate constant de media, ele sunt explicit sau implicit utilizate de către partide și de către alegători pentru a se autodescrie rapid sau pentru a-și descrie oponenții. Euro-optimismul sau euroscepticismul, iarăși, sunt concepte autoexplicate și ușor de folosit. Totuși, capacitatea descriptivă a vieții politice doar prin aceste concepte rămâne limitată. Alte axe de analiză ar fi necesare pentru o descriere fidelă a direcțiilor și modurilor de acțiune din politica actuală.

Populismul este o invenție de secol 19. Inițial, impactul său a fost redus. Totuși, pe fondul prăbușirii comunismului la scară globală și al apariției tot mai pregnante a globalizării, el a fost reinventat în diverse formule. Uneori este direct asumat de partide europene, alteori este respins ca etichetă, dar prezent de facto. Fără a beneficia de o definiție clară și concretă (care, de altfel, nu există nici în cazul unor vechi concepte, cum sunt cele de „stânga” și „dreapta”), populismul a fost tot mai prezent în numeroase țări, ca orientare contextuală a unor partide sau luând forma unor organizații politice solid constituite și care au obținut, în unele parlamente naționale, poziții majoritare.

Noile (micro)ideologii politice

Într-o variantă rapidă, populismul poate fi descris ca prezenteism: acțiunea politică ce vizează soluții rapide pentru un bine de moment. O asemenea viziune se opune proiectelor ample, întinse pe ani și decenii, fie că este vorba de investiții masive, fie că este vorba de reforme sociale consistente. La polul opus față de acest prezenteism se află, de exemplu, Verzii europeni. Ecologia implică măsuri urgente pentru un bine (sau pentru împiedicarea unor catastrofe) peste mai multe decenii. Programul social al Verzilor ar presupune și el costuri masive plătite acum pentru un bine viitor.

O bună parte din euroscepticismul prezent se bazează pe populism. De altfel, unul din cele mai importante programe asumate de UE și care a declanșat creșterea euroscepticismului este Green Deal – Pactul Ecologic European.

Alături de populism, câteva alte tendințe politice s-au conturat în ultimele decenii. Ele nu au consistența unor ideologii, dar au un impact politic real. Iliberalism, globalism, suveranism ș.a. sunt descriptori ai unor tipuri de acțiune politică prea puțin acoperite de conceptele politice clasice. Unele dintre aceste tendințe pot fi structurate ca o scală de evaluare suplimentară pentru structuri și partide europene. (Vezi o trecere în revistă a acestor mici ideologii). Iar fiecare asemenea axă aduce, implicit, noi definiții pentru manifestări politice extreme.

Extremismul clasic, de stânga

În primul Parlament European, extremismul era reprezentat doar de către comuniști. În 1979, blocul sovietic era departe de a se prăbuși. El încă exercita o putere de atracție pentru un număr de intelectuali și muncitori din unele țări europene. Italia și Franța, împreună, trimiteau în PE deputați comuniști în proporție de 10%. Deși partidele comuniste din aceste țări existau în mod legal și, declarativ, susțineau pluripartitismul și acțiunea larg democratică, aderența lor la o ideologie radicală și cu expresii totalitare îi plasa la marginea spectrului politic.

În Parlamentul European, prezența comuniștilor s-a manifestat ca un euroscepticism soft, orientat spre politici europene (în special cele neoliberale), nu împotriva UE. Transformările prin care partidele comuniste occidentale au trecut după 1989 au slăbit mișcarea și i-au redus la jumătate suportul electoral. Noul grup de la marginea stângă a spectrului europarlamentar, reetichetat recent ca Stânga europeană, nu mai poate (cel puțin după 1999) să fie etichetat ca o forță politică extremistă. Ultimele evoluții l-au adus tot mai aproape de social-democrație, dar situația diferă de o țară la alta.

La ultimele alegeri, țările care au trimis cei mai mulți reprezentanți ai Stângii în PE sunt: Italia (10), Franța (9), Spania, Grecia și Germania (câte 4).

Evoluții politice centriste și înclinarea PE spre dreapta

Primele două legislaturi ale PE au adus configurații în care partidele autoasumate de dreapta dominau spectrul politic. Între 1989 și 1999 situația a fost destul de echilibrată (cu o ușoară victorie a stângii în 1989). Ulterior, dreapta a recăpătat predominanța, iar rezultatele din 2024 consemnează o reducere a forțelor de stânga la doar o treime din parlament. Oarecum paradoxal, căderea spre dreapta a PE s-a accelerat după aderarea țărilor fost comuniste.

Situația a fost mascată de mai multe evoluții interne din UE și din interiorul partidelor pan(sau trans)-europene. În primul rând, social-democrații au fost permanent prima sa a doua formațiune din PE. (Ei au câștigat primele 4 runde de alegeri, iar următoarele 6 sunt câștigate de PPE). Această situație a făcut ca social-democrații să fie permanent în grupul de susținere a Comisiei Europene, deci „la putere”, în termenii cu care descriem politica în România. Influența lor asupra politicii europene (și transpunerea în practică a multor principii socialiste) a mascat ascensiunea continuă a forțelor de dreapta.

Ce s-a întâmplat cu centru-dreapta?

Forța tot mai mare a partidelor autoasumate de dreapta a fost mascată și de fragmentarea sau rebrandingul permanent, care, la nivel mondial, este principala caracteristică a liberalismului. În tot acest timp, principala forță a dreptei (din 1999 – principala forță din UE) a fost reprezentată de creștin-democrați, reorganizați sub titulatura de Partidul Popular. În timp, ei au absorbit și mai multe grupări conservatoare (cu diverse nuanțe – de la gaulliști la conservatorii britanici și la unele forțe cu identitate imprecisă din țările ex-comuniste).

Efectul acestor evoluții a fost multiplu. În primul rând, PE a fost împins mai spre dreapta față de centru, iar liberalii (organizați conform doctrinei liberal-democrate în actuala formațiune Renew Europe) au trecut, cel puțin pe unele teme, mai spre stânga spectrului, devenind punctul de echilibru în PE. Pe de altă parte, integrarea unor neoconservatori în PP a făcut ca în această formațiune, dominată de eurofili, să își facă loc și unii eurosceptici sau chiar radicali cu tendințe iliberale. Pentru un timp, opoziția s-a aflat chiar în interiorul celui mai mare partid susținător al UE. Ulterior, aceste tendințe s-au concretizat în mișcări eurosceptice din extrema dreaptă a spectrului.

Pe de altă parte, înclinarea spre dreapta a întregului spectru și, concomitent, „marile alianțe”, au favorizat (re)apariția unei extreme drepte propriu-zise.

Marile alianțe

Toate parlamentele europene de până acum au susținut executive (Comisii europene) multicolore, cu reprezentanți ai tuturor forțelor centriste, de stânga și de dreapta deopotrivă.

Infografia 2 marchează numărul de reprezentanți de stânga și de dreapta din Comisia Europeană în această perioadă. (Tehnic, doar în ultimele legislaturi mandatul Comisiei și al Parlamentului s-a suprapus). Trecând la o analiză pe grupări politice, în cele 10 Comisii de după înființarea PE reprezentarea a fost una a marilor alianțe, cu reprezentanți din (aproape) toate grupările centriste. Toate comisiile din această perioadă au avut susținerea liberalilor, social-democraților și popularilor europeni. Primele comisii includeau un număr semnificativ de conservatori, iar din 1999 verzii intră și ei (cu intermitență) în alianțele de susținere a executivului european.

Aceste „mari alianțe” au reunit stânga și dreapta și au asigurat o maximă stabilitate. Totodată, ele au asigurat maxima eficiență a Bruxelles-ului în condițiile date. Puterile atribuite PE și Comisiei au crescut de-a lungul timpului, totuși rămân foarte limitate pe multe dintre subiectele strategice de cea mai mare importanță.

Extremismul de dreapta

În contrapondere cu extrema stângă de dinainte de 1990, în PE au intrat, începând cu 1984, partide cu manifestări de extremă dreapta. Grupul Dreapta Europeană, avându-l ca lider pe Jean-Marie Le Pen (tatăl lui Marine Le Pen) transmitea frecvent mesaje rasiste, xenofobe și antisemite. Prezența sa în PE a ținut doar două legislaturi. Ulterior, până în legislatura din 2024, deși euroscepticismul a crescut constant și deși unii politicieni de expresie extremistă au intrat în parlament, nu au existat forțe care să își asume programe politice explicit extremiste.

Însă acuzațiile de extremism nu au lipsit în tot acest timp. De pe poziții centriste și progresiste, euroscepticismul a fost adesea asociat cu extremismul politic. Multe formațiuni iliberale, populiste, ultraconservatoare sau ultranaționaliste au fost etichetate ca fiind de extremă dreapta. Paradoxal, aceste acuzații nu au făcut decât să legitimeze – pentru o parte a populației – asemenea opțiuni politice, iar radicalismul unor forțe politice s-a transformat, începând cu 2019, într-un extremism propriu-zis.

Cazul ESN

Neonaziștii germani reprezintă, în ochii tuturor europenilor, prototipul extremismului politic. Crimele naziste, egalate doar de comunism (într-o mult mai îndelungată perioadă de timp), încă provoacă oroare în Europa. Ascensiunea unor apologeți ai nazismului în PE este așadar îngrijorătoare pentru marea majoritate a europenilor.

Foști reprezentanți ai AfD, mișcarea neonazistă germană, au intrat și înainte în Parlamentul European. De regulă, ei se distanțaseră de fosta lor viziune politică și trecuseră la un conservatorism din spectrul democratic. În acest an, ESN (Europa Națiunilor Suverane) oferă o platformă deschisă pentru reprezentanți hard-core ai neonazismului și ai fascismului european. Deși gruparea nu se identifică oficial cu aceste ideologii, poate fi totuși considerată ca o mișcare extremistă propriu-zisă din componența PE, prima de după 1989.

Cei 25 de deputați ESN reprezintă 3,5% din parlament. Ei provin din 8 grupări politice din 8 state. Cei mai mulți, 14, sunt reprezentanți ai AfD-ului german. Alte țări cu deputați în acest grup sunt Bulgaria și Polonia (câte 3), Franța, Cehia, Slovacia, Lituania și Ungaria (câte unul).

Dreapta eurosceptică și extremistă

Alte două grupări politice eurosceptice și radicale și-au întărit poziția în actualul parlament. Mișcarea Identitate și Democrație, rebrend-uită ca Patrioți pentru Europa, are cu 11 parlamentari mai mult. Ea manifestă un euroscepticism dur și include politicieni cu expresie neofascistă, dar, ca formațiune, militează pentru reforma din interior a Uniunii prin mecanisme democratice deja existente.

O altă formațiune – mai prezentă și mai radicală decât în legislatura precedentă – este cea a Conservatorilor și Reformiștilor. Gruparea există din 2009, iar în 2014 a avut cei mai mulți reprezentanți. Forța grupării a crescut semnificativ după ce în 2022 liderul mișcării, Giorgia Meloni, a devenit premier al Italiei. Ambele formațiuni – Patroții și ECR – refuză colaborarea cu ESN și pe majoritatea temelor au puncte de vedere diametral opuse.

În total, euroscepticismul hard și soft – cu cele trei grupuri de dreapta și cel de la stânga eșichierului politic – reprezintă aproape 25% din a zecea legislatură. Este o pondere fără precedent. Dar: extremismul asumat reprezintă doar 3,5% din Parlament, iar în ce privește euroscepticismul fiecare grupare și (aproape) fiecare parlamentar are propria viziune, adesea opusă cu a colegilor săi.

Un extremism sau multe extremisme?

Configurația multinațională a partidelor pan sau trans- europene favorizează grupările politice care susțin colaborarea pan-europeană. Radicalii de dreapta – naționaliști și ultranaționaliști – au problema tehnică de a fi în mod natural opuși unii altora. De facto, interesele lor pozitive sunt divergente de la o țară la alta.

Colaborarea unor asemenea forțe politice este adesea întâmplătoare. Primele lor grupări au fost reuniuni tehnice sau de coordonare. Nimic altceva nu îi unea decât nevoia de a obține acces la unele proceduri parlamentare. Chiar și astăzi, când s-au grupat în unele partide europene formal constituite, divergența de facto din fiecare grupare este majoră și exprimă interese adesea opuse de la un stat la altul, în funcție de context politic și tradiții culturale.

Nici în marile partide de centru coerența internă nu e foarte mare. Nu rareori, unii membri votează împotriva propunerilor propriului grup, iar migrația politică este și ea la cote relativ ridicate. Coerența este mai mare pentru partidele cu o ideologie fermă (SD, liberali și ecologiști) și mult mai slabă pentru Populari, conservatorii de dreapta și radicalii ultranaționaliști. În cazul acestora din urmă, stabilitatea și coerența grupurilor lor politice este minimă.

Euroscepticismul și euroscepticismele

Mai multe studii recente reduc spectrul manifestărilor eurosceptice la doar două intensități: un extremism hard și unul soft. O asemenea viziune servește unei reprezentări grafice, dar descrie doar parțial realitatea.

În practica politică asemenea concepte trebuie judecate în funcție de teme. Dacă este vorba despre o armată comună europeană sau despre o politică externă comună, în acest moment aproape toate partidele europene sunt eurosceptice. Deși mai mulți lideri europeni exprimă și susțin ideea unei „Europe mai profunde”, cu o integrare politică și economică mai bune, partidele din care fac parte le acordă susținere limitată pe aceste teme (vezi conferința susținută de Martin Schulz la SNSPA). În cazul euroscepticilor, coerența e și mai mică. Poate singura temă care îi unește este poziția față de imigrație. În rest – moneda comună, extinderea UE, fondurile de coeziune, taxele europene, politica de mediu, coordonarea legislativă, statul de drept etc. – sunt susținute de unii și provoacă opoziția altora.

Chiar termenul de euroscepticism este privit cu scepticism. Doar văzut dinspre centru un asemenea spectru de manifestări politice este unitar. Comunitatea academică și politicienii din aceste mișcări folosesc o duzină de alte etichete. Antieuropeni, antiunioniști, eurofobi, suveraniști, eurocritici, eurorealiști ș.a. Unele sunt simple etichete, dar altele reflectă incongruențe majore între partidele din acest spectru.

Unde sunt extremiștii români

Promovând un discurs violent și chiar făcând apologia unor forme de violență politică și socială, politicienii din zona AUR au adus, după 30 de ani, o primă forță politică extremistă în Parlamentul României. În alegerile europarlamentare din acest an au reușit să obțină mandate și în PE.

La constituirea celei de a zecea legislaturi, România a trimis la Bruxelles opt parlamentari AUR și ex-AUR. Doi dintre ei – din partidul Dianei Șoșoacă, exclusă din AUR – sunt neafiliați sau încă neafiliați.

Reprezentanții AUR au intrat în grupul Conservator Reformist al Giorgiei Meloni, în prezent exponent al unui euroscepticism soft. Unele teme îi despart față de punctul de vedere oficial al partidului european din care fac parte. Simpatia față de Rusia, pe care reprezentanții AUR o exprimă, este radical diferită de a liderilor ECR. Ca premier al Italiei, dar și ca politician european, Giorgia Meloni este un susținător al Ucrainei în războiul contra agresorului rus. Rămâne, așadar, de văzut dacă partidul lui George Simion își va păstra afilierea (preluând o linie politică mai ponderată) sau va migra spre ESN. La fel, în cazul Dianei Șoșoacă rămâne de văzut dacă va fi primită într-una din formațiunile radicale sau va continua în grupul neafiliaților.

Partidele europene în România

Începând cu 2014, când a apărut un cadru legal specific, corelarea politică a partidelor din Europa a luat forma unor partide europene legal constituite. Sunt 10 asemenea formațiuni în pan-Europene (sau trans-Europene, întrucât niciuna nu este prezentă în chiar toate statele Uniunii).

The list of pan-European parties

Aderența partidelor din România la aceste europartide a avut destul inconsecvențe. La un moment dat nu mai puțin de trei partide (PNL, PDF și UDMR), concurente între ele, erau membri ai Partidului Popular European. În prezent doar PNL și UDMR mai sunt în această situație. Pentru a fi primit în Partidul Socialist European, PSD a fuzionat cu un partid mult mai mic, dar care era deja membru. În perioada 2017-2020, pe fondul erodării statului de drept în timpul leadership-ului lui Liviu Dragnea, cei mai mari critici ai politicii sale la nivel european au fost reprezentanții social-democrați din alte țări. De asemenea, atât PSD, cât și Pro România, oponente în alegerile din 2019, făceau parte din același partid european.

O altă surpriză a fost listele comune PSD-PNL la alegerile din 2024. Aleși pe una și aceeași listă, europarlamentarii celor două partide merg în PE în grupuri distincte. (Este drept, aliate în susținerea Comisiei și pe direcțiile politice importante).

USR și aliații reprezintă mișcarea Renew. Aceeași grupare ar fi fost reprezentată și de partidul lui Dacian Cioloș dacă reușea să treacă de pragul de 5%. Pe de altă parte, candidând în alianță cu USR, politicienii din PMP au schimbat, implicit, afilierea, trecând de la PPE la Renew. Independentul Nicolae Ștefănuță (fost PD, fost USR) este membru în grupul PE al ecologiștilor.

În rezumat, doar patru partide europene au reprezentare parlamentară și europarlamentară în România. Indiferent de turbulența vieții politice interne, la nivel european aproape tot timpul acestea au făcut parte din grupări aliate.

mai departe:

Cele 6 fațete ale UE: de la piața comună la Schengen

PARLAMENTUL EUROPEAN – ISTORIA ȘI COMPETENȚELE