Doar 14 dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene sunt membre ale tuturor acordurilor care stau la baza acesteia. Dar, pe lângă cei 27 de membri, alte 14 state și cinci micro-state au relații strânse cu UE prin care participă la unele dintre acordurile esențiale ale acesteia, fără a fi membri ai uniunii și, în unele cazuri, fără a fi măcar candidați la aderare. În rezumat, acordurile UE și facilitățile de piață, de capital, de circulație a mărfurilor sau a persoanelor cuprind 41 de state europene.
Deși a început ca o simplă piață comună, sectorială, dedicată oțelului și cărbunelui, Uniunea Europeană a evoluat de la crearea sa, în 1952. În prezent, este o uniune politică și economică, convergentă legislativ, cu politici sectoriale și financiare comune. Uniunea are un buget propriu din care finanțează programe regionale și sectoriale pentru a asigura o dezvoltare coerentă și sustenabilă și pentru a estompa decalajele existente. Statele membre UE sunt parte a unei piețe comune construită pe patru principii: libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului. Uniunea are un executiv propriu – Comisia Europeană – și un Parlament ale cărui acte trebuie confirmate în parlamentele naționale ale țărilor membre.
Uniunea Europeană – statele membre și extinderea
Tratatele de la Roma și Lisabona au dus la creșterea componentei politice, în completarea celei economice. Prin acestea, UE promovează valori democratice, drepturi civile și modernizarea socială. Multe alte modificări pentru creșterea componentei politice sunt în diverse stadii de dezbatere. În discuție sunt măsuri care să ducă la o consolidare a politicii externe, militare, culturale, a statului de drept – domenii în care încă există multe incoerențe. Totuși, pentru că deciziile majore se iau consensual, asemenea măsuri sunt dificil de luat, iar UE rămâne predominant o uniune economică.
Retragerea Marii Britanii din UE, la începutul lui 2020, a afectat capacitatea Uniunii de consolidare a vectorului politic. De asemenea, succesiunea de crize de după 2009 – criza financiară, criza Covid, invazia Ucrainei de către Federația Rusă – a afectat posibilitatea lărgirii Uniunii Europene. În această perioadă, a fost primit un singur membru, Croația, în 2013. Alte nouă țări sunt pe lista de așteptare. Turcia a început negocierile încă din 2005, Albania în 2020, Ucraina și Republica Moldova în 2022. De asemenea, negocieri se poartă și cu alte state din fosta Iugoslavie, toate – inclusiv Serbia – fiind interesate de accesul în Uniunea Europeană. De asemenea, în zona caucaziană, Georgia a început negocierile de aderare.
Toate cele 27 de state membre trimit reprezentanți cu drepturi depline în Parlamentul European, numărul acestora fiind în raport cu populația fiecărui stat membru. De asemenea, numesc reprezentanți în Comisia Europeană și în alte instituții europene. În ceea ce privește bugetul uniunii, toate statele contribuie la acesta și au acces la programele de finanțare. Însă 10 dintre state plătesc mai mult decât primesc (contributor net), iar 17 primesc finanțări peste valoarea contribuției proprii (beneficiar net). Din prima categorie fac parte Germania (cu un decalaj de 21,4 miliarde euro), Franța (10,9 miliarde), Olanda (4,1 miliarde), Suedia (2,5 miliarde), Danemarca (1,5 miliarde). În a doua categorie, beneficiar net, cele mai mari diferențe între contribuție și sumele primite sunt în Polonia (12,9 miliarde), Grecia (4,7 miliarde), Ungaria (4,3 miliarde), România (4,2 miliarde) și Spania (3,5 miliarde). Cifrele reflectă exercițiul bugetar din 2022.
Zona euro
Nucleul tare al Uniunii Europene este reprezentat de zona Euro. Adoptarea unei monede unice, în 1999, a devenit esențială în funcționarea pieței comune și în implementarea politicilor financiare. Totuși, nu toate statele UE au trecut la noua monedă.
Danemarca a ales să își păstreze moneda proprie. La fel a făcut și Marea Britanie, în perioada în care a fost membră a uniunii. De asemenea, Suedia a ales, printr-un referendum, să nu adopte moneda europeană, dar discuțiile nu s-au încheiat definitiv.
Alte state nu îndeplinesc criteriile de convergență, foarte stricte, care reglementează inflația, datoria publică, emisiunile monetare și elemente esențiale ale politicii financiare. Din aceste motive, multe dintre statele foste comuniste nu au putut sau nu au dorit să abandoneze vechile monede. Dintre țările din Est, doar Slovacia, Slovenia și Croația au făcut trecerea la Euro. În 2025, li se va adăuga Bulgaria, care îndeplinește deja mai toate criteriile. De asemenea, moneda sa, Leva, este deja ancorată la cursul monedei europene.
România ar urma să facă trecerea la Euro în 2029, dar ținta este foarte greu de atins. De altfel, Bucureștiul, fără a asuma public un asemenea lucru, consideră că datoria publică a României este mică în raport cu alte state europene și dorește să păstreze un nivel ridicat al deficitului, dublu față de zona Euro, pentru a finanța cheltuieli curente și programele sociale. Asta ar însemna amânarea pe termen nedefinit a trecerii la Euro. Totuși, ratele mari de dobândă la care se împrumută statul român fac ca o parte semnificativă a deficitului să meargă direct în plata sau refinanțarea dobânzilor.
Piața comună
Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt membre ale pieței unice, care implică schimbul liber pentru produse industriale și servicii, precum și o uniune vamală. Alte state non-membre se adaugă, prin mai multe mecanisme, spațiului economic al Uniunii Europene.
Spațiul Economic European / SEE (EEA – European Economic Area) adaugă la piața comună trei non-membri UE: Norvegia, Islanda și Lichtenstein. Prin acest acord, cei trei non-membri au acces la multe dintre dimensiunile pieței comune și, implicit, contribuie la bugetul UE sau finanțează programe proprii de convergență (cum sunt granturile norvegiene pentru dezvoltare culturală și coerență socială).
În esență, SEE/EEA este un acord comercial ce acoperă aproape toate dimensiunile pieței comune. Totuși, uniunea vamală este limitată, țările non-UE putând avea propria politică vamală în raport cu alte țări non-UE. De asemenea, țările EEA nu au adoptat politicile comune din domeniul agriculturii și pescuitului, iar produsele din aceste state sunt excluse din regulamentele privind originea produselor. În același timp, pentru celelalte domenii, ele respectă cea mai mare parte a regulamentelor și directivelor europene. Acordul SEE/EEA se bazează pe Tratatul de la Roma din 1959, care a pus bazele Uniunii Europene, și include principiul liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului.
Spațiul de liber-schimb
Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS; European Free Trade Association, EFTA) a fost înființată în 1960 și a funcționat ca o listă de așteptare înaintea aderării la UE. În ultimii ani, EFTA s-a conturat ca un acord de dine stătător, niciunul dintre membrii actuali ai acordului nefiind în proces de aderare. Tehnic, acordul include membrii EEA, la care se adaugă Elveția.
AELS/EFTA reglementează liberul schimb al produselor și implică adoptarea unei părți a legislației europene. De asemenea, membrii EFTA fac parte și din acordul Schengen, ceea ce implică circulația liberă a persoanelor.
După succesul EFTA, dar pentru a putea dezvolta mecanisme distincte, Uniunea Europeană a lansat și alte sisteme similare. Pactul de Stabilitate conceput pentru Balcanii de Vest (state din fosta Iugoslavie, plus Albania) include importante elemente de liber-schimb. Toate statele din această regiune și-au anunțat intenția de aderare la UE, iar unele au început deja negocierile de aderare. Astfel, Acordul de Asociere și Stabilitate funcționează ca listă de așteptare, cum a fost la origine și acordul EFTA.
Pe același model, în 2016 Uniunea a constituit DCFTA (Deep and Comprehensive Free Trade Areas), un acord de liber schimb extins, dedicat unor state ex-sovietice. Ucraina, țară invadată de Rusia, este principalul beneficiar al noului acord. De altfel, primele disensiuni dintre Rusia și Ucraina s-au datorat Euromaidanului, mișcare populară amplă prin care populația Ucrainei a cerut apropierea de Uniunea Europeană. Succesul Euromaidanului, după lupte eroice, cu sute de victime pe străzile Kievului, a dus la îndepărtarea politicienilor pro-ruși, dar UE a început negocieri cu Ucraina abia după ce acest stat a fost invadat de trupele lui Vladimir Putin. În noul acord DCFTA, alături de Ucraina au mai fost incluse Republica Moldova și Georgia, ambele state fiind amenințate de Moscova. Un alt semnatar inițial al DCFTA, Armenia s-a retras din acord și a negociat o variantă light a acestuia, liberul schimb fiind redus la anumite categorii de produse.
Alte două acorduri de liber schimb au o acțiune bilaterală. Acordul cu Turcia datează de zece ani, la scurt timp după ce Ankara a început negocierile de aderare. Un alt acord bilateral, cel cu Irlanda de Nord, este rezultat al Brexitului. După ieșirea Marii Britanii din UE, un acord special permite comerțul liber între Irlanda și Irlanda de Nord. De altfel, granița dintre cele două Irlande este singura pe care Marea Britanie o are cu Uniunea Europeană.
Atât membrii EFTA, cât și semnatari ai altor acorduri similare, participă și în alte programe europene, cum sunt cele de mobilitate. Cel mai important este programul Erasmus+, pentru mobilitatea studenților și a cadrelor universitare. Pe lângă statele UE, participanți în program sunt și membrii EFTA, plus Turcia, Serbia, Macedonia de Nord, Albania, Muntenegru, Kosovo și Bosnia și Herțegovina. În viitor, Elveția și Insulele Feroe vor participa și ele la Erasmus.
Spațiul Schengen
Ca și UE, Spațiul Schengen include 27 de state. Doar că nu aceleași. Fără a fi membri UE, țările EFTA (Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein) fac parte din Schengen. La fel, Elveția. În schimb, România, Bulgaria, Cipru și Irlanda, membri UE, nu fac parte. Irlanda a ales să nu participe la acest pact pentru a putea păstra relații de viză comună cu Marea Britanie.
România, Bulgaria și Cipru sunt în proces de aderare. Ele trebuie să respecte criterii tehnice precum frontierele europene, regimul de vize, cooperare polițienească și protecția datelor personale. Nominal, atât România, cât și Bulgaria îndeplinesc criteriile tehnice, dar implementarea de facto a unora dintre acestea sunt contestate de alți membri ai spațiului Schengen. De exemplu, controlul vamal la frontierele externe este considerat ca fiind ineficient și având potențialul de a expune UE la creșterea contrabandei, traficului de droguri și de persoane. De asemenea, corupția din sistemele politice și polițienești implică riscuri pentru lupta împotriva criminalității la nivel european.
Acordul Schengen permite trecerea granițelor interne fără controlul pașapoartelor și al mărfurilor. Dacă România și Bulgaria ar adera la Schengen, frontierele terestre comune ale UE s-ar întinde din Grecia până în Portugalia sau în Norvegia. S-ar desființa controlul de frontieră între România și Ungaria și între Grecia și Bulgaria.
România estimează că pierde anual 10 miliarde de euro din faptul că nu face parte din Schengen. De asemenea, prin integrare ar dispărea cozile de la frontiera de vest, care afectează transportul de mărfuri, dar și tranzitul persoanelor. Vasta majoritate a milioanelor de emigranți din România lucrează în state Schengen, iar revenirea lor în țară, de sărbători sau cu alte ocazii, este afectată de cozile de la frontieră.
Dar integrarea în Schengen nu va avea în întregime un rol pozitiv. Ea va aduce și creșterea presiunii asupra forței de muncă, nivelului de salarizare, prețurilor de consum și formării de capital. În ceea ce privește forța de muncă, se estimează că economia României are un deficit de un milion de persoane. O parte din acest deficit este compensată prin importul de forță de muncă din Asia. După integrarea în Schengen, va fi foarte dificil ca România să păstreze forța de muncă importată, care va avea tendința să migreze către țări central-europene.
UE și NATO
Toți membrii fondatori ai Uniunii Europene sunt membri NATO. De altfel, concepută imediat după al doilea război mondial, Uniunea Europeană a beneficiat de stabilitatea oferită de alianța nord-atlantică și de susținerea economică și de securitate oferită de Statele Unite. Ulterior, prin admiterea unor țări care au optat pentru neutralitate și a unora care nu îndeplineau criteriile de aderare la NATO, cel două organizații s-au distanțat treptat. Ascensiunea economică și militară a Chinei, după anul 2000, a făcut ca SUA să-și îndrepte atenția predominant către Pacific, iar rolul Atlanticului de Nord să se erodeze. Însă invazia Ucrainei de către ruși a reîntors atenția către spațiul european, iar NATO a fost consolidat prin eforturi comune ale statelor europene și ale SUA.
Atacul ilegal și neprovocat al Rusiei în Ucraina, țară ale cărei frontiere și independență erau oficial recunoscute de Moscova, a făcut ca alte țări europene să conștientizeze vulnerabilitatea neutralității auto-asumate. Astfel, Suedia și Finlanda, țări neutre în timpul războiului rece, au solicitat admiterea în NATO.
Finlanda reprezintă un caz special. Parte a Imperiului rus până la revoluția bolșevică, ea și-a obținut independența la începutul secolului 20. După două războaie sângeroase cu sovieticii și unul cu Germania nazistă, Finlanda a acceptat cedarea unor teritorii către URSS, dar și condiția ca în politica externă să nu se opună politicii sovietice. Renunțarea la aceste părți importante ale suveranității (politica externă și securitatea) a dus la apariția termenului de „finlandizare” (considerat peiorativ de către finlandezi), care definește situația în care o super-putere își impune voința asupra unui mic stat vecin. Ulterior, s-a vorbit despre finlandizare în multe alte situații internaționale. Chiar invadarea Ucrainei a fost clasificată ca o încercare de finlandizare a statului de la Kiev. (În mod real, însă, rușii, conform propriilor declarații, au dorit nu doar să subordoneze politic Ucraina, ci să exercite un control real asupra politicii interne de la Kiev, în paralel cu forțarea Ucrainei să renunțe la teritorii importante). Însă, contrar previziunilor, atacul asupra Ucrainei, în loc să ducă la finlandizarea acestui stat, a determinat „ucrainizarea” Finlandei.
În 2023, NATO s-a extins prin integrarea Finlandei. Suedia așteaptă, aderarea sa fiind blocată de Turcia, în urma unor relații bilaterale tensionate. De asemenea, Bosnia și Herțegovina este în curs de aderare. Negocieri similare au fost începute cu Ucraina și Georgia. În cazul acestor trei state există un impediment important: relațiile pașnice cu vecinii și lipsa oricăror revendicări teritoriale este o precondiție obligatorie pentru primirea în NATO. Cele trei state – Ucraina îndeosebi – nu îndeplinesc acest criteriu.
Când aderarea Suediei se va fi realizat, doar Austria, Cipru și Irlanda vor fi membri UE care nu aparțin alianței nord-atlantice. În schimb, din NATO fac parte țări EFTA (Norvegia și Islanda) și mai multe state care sunt pe lista de așteptare a UE: Turcia, Albania și Muntenegru. Un alt membru european al NATO, de o importanță deosebită, este Marea Britanie.
Consolidarea Alianței Nord-Atlantice face ca frontierele acesteia să se suprapună peste cele ale Uniunii Europene și ale zonei economice europene. Totodată, reconturarea Rusiei ca principala amenințare la adresa stabilității mondiale a determinat Statele Unite să își întoarcă atenția către spațiul european și să-și intensifice colaborarea cu țările UE. Împreună, aceste evoluții fac să se vorbească mai puțin despre o armată comună europeană sau despre gestiunea unitară/coerentă a politicii externe a statelor membre. Ambele inițiative ar avea rolul de a crește rolul Uniunii Europene. De facto, coerența politicii externe și a strategiei comune de apărare s-au realizat în cadrul NATO și prin colaborarea cu NATO, amânând astfel momentul când UE va evolua de la o piață comună (cu normative social-politice) la o federație consolidată, cu o voce unitară și „un număr de telefon” comun.
- Ce e în neregulă cu viața la sat? - 19 martie 2025
- Imaginea străinilor în percepția publică - 13 martie 2025
- Să înțelegem tarifele lui Trump - 5 martie 2025