George Cristian Maior Superpolitik 2024 Editura RAO
Fragment
<<
Bătălii și ciocniri ale narativelor în secolul XXI. Efecte de legitimitate
Sfârșitul Războiului Rece, prin victoria de proporții istorice a liberalismului democratic, a lăsat acest principiu de legitimitate ca puternic dominant, din punct de vedere intelectual, cultural și politic, în construcția ordinii statelor. Acesta este sensul mesajului din titlul celebrei lucrări a lui Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei, și nu ideea rudimentară că istoria s‑ar sfârși cumva, s‑ar opri de la sine, teleologic, prin îmbrățișarea universală a conceptului de legitimitate a democrației liberale. (Oricât s‑a străduit faimosul autor să explice ulterior acest lucru, controversa – fascinantă uneori, obositoare de cele mai mult ori – a „sfârșitului istoriei“ nu s‑a sfârșit deloc, în sens critic, iar marota cu istoria care nu se termină a devenit un fetiș plictisitor al multora care se cred inteligenți atunci când abordează politicul astăzi, lucru pe care mi l‑a remarcat, ironic, însuși Fukuyama.) Cum istoria, cu convulsiile, incertitudinile și crizele ei, continuă neabătută, este de la sine înțeles că principiile de legitimitate, inclusiv cele dominante – precum democrația liberală și statul de drept –, au parte de contestări și competiție, de reinterpretări ale semnificației și ale sensului, uneori cu efecte importante în practica politică și strategică a statelor. Ajutate de evoluția tehnologiei în diseminarea informației și cunoașterii, de impactul dramatic al social media, noi sau vechi narative tind să creeze proiecții puternice de înțelegere a legitimității, inclusiv în cadrul unei ordini politice aparent tradiționale.
Iar când acestea sunt grefate pe interese strategice și politice ale puterii, forța lor de impunere devine un factor de legitimare aflat în concurență deschisă cu principiile consacrate de legitimitate. Mai mult, înainte de a arăta câteva exemple de acest fel, să spunem că ideile de legitimitate a democrației liberale sunt concurate oricum de mari concepte istorice alternative, provenite din miezul unor culturi puternice precum islamul, autocratismul de sorginte istorică rusă sau elemente ale civilizației chineze, chestiuni pe care le‑am mai abordat tangențial și asupra cărora voi reveni. Iar toată această dinamică arată, încă o dată, faptul că istoria nu are, cu adevărat, un final.
Iliberalism contra liberalism. Autocratism contra liberalism
Fără a contesta definitiv forma de legitimitate a liberalismului democratic, bazat pe statul de drept, pluralism, drepturi și libertăți individuale, iliberalismul atacă foarte puternic elemente ale procesului funcțional al acestui model, față de care se consideră un competitor sau chiar o alternativă. Ideea de bază este că „sistemul“ s‑a îndepărtat prea mult de popor, intr‑un cadru al birocrației sterile, ce naște decizii fără legitimitate populară, introducând bariere față de aspirații și nevoi reale. Asemenea bariere – consideră iliberalii – apar din influențe externe (adesea infiltrate în corpul instituțional național), străine de istoria, tradițiile și valorile reale ale unei națiuni sau civilizații. Totul se întâmplă sub masca instituțiilor interesate doar de prezervarea propriilor interese și a unor cadre politico‑legale mult prea rigide, desprinse de adevăratele interese ale societății, de cultura națională. De aici, necesitatea unor lideri puternici care trebuie să se ridice deasupra „sistemelor“, să controleze mai strâns procesul politico‑instituțional reificat (uneori chiar să‑l modifice în forță), să „medieze“ direct cu poporul. Un fel de autocratism, a cărui perversiune subtilă constă tocmai în păstrarea aparentă a formei democratice, concomitent cu atacarea sistematică a elementelor de fond ale democrației, în lumina vagă, dar apetisantă a legitimității populare.
Populism și liberalism
Un fel de derivat al „iliberalismului“ (cu care însă nu trebuie confundat), populismul forțează ceea ce se numește „corectitudinea politică“ printr‑o abordare frontală a unor teme politice în relație directă cu dorințele de moment ale poporului. Comunicarea, în această viziune, nu mai trebuie mediată și intermediată de instituții (considerate fariseice și având o legitimitate slabă – inclusiv mass‑media), ci trebuie realizată nefiltrat, cât mai direct, între lider și diversele segmente sociale. În acest proces, însuși adevărul poate fi cumva (re)construit printr‑un dialog cât mai nefiltrat, cât mai apropiat de sursele cu adevărat adânci și pure de legitimitate.
Astfel, în unele versiuni conservatoare, valorile reale – familia, religia, comunitatea, solidaritatea etc. – pot fi apărate de agresiunea pseudovalorilor post‑moderne, ce înstrăinează individul într‑o falsă etică a consumului și fragilizează coeziunea comunității și, în final, a națiunii: o revenire la originile naționale (și am putea spune tradiționale) ale legitimității unei ordini politice. O altă problemă a anumitor direcții contemporane ale populismului, cea a egalității, inclusiv în sens economic, face din acest curent un concurent serios al stângii tradiționale, unul deosebit de atractiv. Pe de o parte, populismul este considerat de mulți periculos pentru că nu oferă multe soluții practice, însă pe de altă parte, cu prea mare ușurință, suntem tentați să definim peiorativ populismul ca pe o deviere crasă de la un soi de raționalitate a posibilităților politicului și economicului sau ca pe o exacerbare discursivă. Sensul său este mai subtil și mai complex.
(Într‑adevăr, uneori, el poate fi o încercare de apropiere, inclusiv prin limbaj, de aspirațiile și doleanțele poporului, ca în etimologia latină a termenului.) De aici și succesul său în politica actuală, pe care îl estimez și în viitor, inclusiv în spații politice și zone culturale la care nu ne‑am fi așteptat.
Suveranism vs globalism
Expansiunea globalizării, inevitabilă oarecum în secolul XXI pe fondul dezvoltării tehnologice și a comerțului internațional, al proliferării informației, a pus, desigur, presiune pe structuri ale ordinii statale tradiționale, în mod natural nepregătite să poată controla toate efectele sale neașteptate. Asemenea presiuni merg mult dincolo de elementul material (economic), spre tipare culturale sau chiar politice. „Suveranismul“ redescoperit este un răspuns ideologic și politic la acest fenomen. Prea puțin relevant în urmă cu un deceniu sau două, suveranismul a fost repus în discuție de succesiunea unor crize provocate de globalizare (pandemia de Covid‑19) sau amplificate de aceasta (criza economică din 2008 sau criza ulterioară a migrației din Europa). Fără a avea o unitate conceptuală, suveranismul este o încercare de a reafirma forța principiilor clasice de legitimitate ale suveranității în fața exteriorului – puteri, instituții și procese internaționale etc. –, care nu ar avea legitimitatea de a interfera în interiorul ordinii statale.
Naționalism, globalism, internaționalism și multilateralism
Naționalismul a fost, din punct de vedere istoric, o forță potentă de legitimitate în construcția statului și a ordinii politice moderne, dar câteva dintre exagerările sale din perioada interbelică – culminând cu atrocitățile ultranaționalismului german – i‑au diminuat temporar impactul, atât politic, cât și cultural. Nici socialismul, ca alternativă de legitimitate produsă de Marx și experimentată de sovietici, nu a agreat naționalismul. Marx și Engels au fost critici acerbi ai lui Mazzini, de exemplu, considerând naționalismul un element istoric contextual și perisabil, (dar văzând în el și un posibil concurent la universalismul propriei viziuni ideologice de legitimitate). Însă în practică, în anumite momente istorice mai complicate, socialismul a știut să apeleze pervers la filonul naționalist, cum a făcut‑o Stalin în perioada cea mai dificilă a Celui de‑Al Doilea Război Mondial, sau Ceaușescu în 1968, împotriva presiunii sovietice. Totodată, fenomenul integraționist din Europa, după Cel de‑Al Doilea Război Mondial, precum și avansul natural al globalizării au reprezentat procese cu efecte de constrângere asupra valorii naționalismului, ca factor istoric de legitimitate în ordinea statală. Totuși, resursele organice ale acestuia în crearea și protejarea unei identități comune, în imprimarea unui scop superior națiunii, precum și în păstrarea coeziunii societale în fața consecințelor globalismului par să regenereze continuu impactul și rezervorul său imens de legitimitate. Crizele economice sau de migrație l‑au repotențat și ele. Forța de adeziune a narativului naționalist a reapărut în secolul XXI, mai ales în contrapondere cu narative fluide ale globalizării, ale viziunilor internaționaliste și multilateraliste de înțelegere a dialecticii intern‑extern.
>>
