Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Emanuel Pârvu: „Din păcate, cred că trăim într-o… savană violentă, ca să parafrazez un documentar al anilor ’70”

Emanuel Pârvu: „Din păcate, cred că trăim într-o… savană violentă, ca să parafrazez un documentar al anilor ’70”

Trei kilometri până la capătul lumii, 2024
Regia: Emanuel Pârvu
Scenariu: Emanuel Pârvu, Miruna Berescu
Producție: FAMart

„Trei kilometri până la capătul lumii” este cel de al treilea lungmetraj semnat de Emanuel Pârvu, după debutul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” care a primit 2 premii la Festivalul de Film de la Sarajevo în 2018, pentru cel mai bun regizor și cel mai bun actor în rol principal (Șerban Pavlu) și lungmetrajul „Marocco”, selectat la Festivalul de la San Sebastian 2021. Scenariul pentru „Trei kilometri până la capătul lumii” este semnat de Emanuel Pârvu și Miruna Berescu, imaginea filmului este semnată de Silviu Stavilă (Marocco, Marfa și Banii, Niki Ardelean – colonel în rezervă), montajul de Mircea Olteanu (R.M.N., Bacalaureat, Ilegitim), iar scenografia și costumele de Bogdan Ionescu (Metronom, Dincolo de calea ferată).

Lungmetrajul a fost distins cu premiul Queer Palm la Festivalul de la Cannes, ediția 2024.

„Trei kilometri până la capătul lumii” ne face cunoștină cu Adi, un adolescent dintr-un sat din Delta Dunării, care, prin eforturile părinților săi, învață la Tulcea. Venit acasă în vacanța de vară, acesta se simte bine alături de familia sa și de prietena lui cea mai bună, Ilinca. Atunci când familia este confruntată violent cu un adevăr pe care nu îl poate nici ințelege, nici accepta, dragostea necondiționată pe care Adi ar trebui să o primească de la părinții săi dispare brusc, iar lui Adi îi rămâne o singură soluție.

On-topic cu Emanuel Pârvu

 Spuneați pentru Scena 9 că scenariul filmului Trei kilometri până la capătul lumii are ca inspirație confuzia dintre rolurile victimă-agresor în societatea românească, pe care ați observat-o în cazul violul colectiv de la Vaslui din 2014 și nu numai. Care sunt mesajele esențiale ale filmului și cui se adresează el?

 În general mă feresc de „mesaje” sau „public-țintă”, cred că lucrurile astea merg „pe foaie”, ca să zic așa. Realitatea din piața filmului e puțin diferită și, din punctul meu de vedere, e mai bine așa. Ce mi-ar plăcea în schimb, ar fi niște întrebări pe care să le aibă spectatorii după ce au văzut filmul, niște întrebări pentru ei înșiși – „sunt eu un părinte bun pentru copilul meu? / știu să îmi ascult copilul?/ știu să-mi înțeleg copilul? / este mai importantă fericirea copilului meu decât imaginea mea?”

Cum poate contribui un lungmetraj la atentuarea prejudecăților și antrenarea mentalităților colective într-un dialog cu cei care se află în situații excepționale?

 Cred că, prin oglindă, prin ilustrarea unor situații care nu sunt „încă o punere la zid” de genul „băi, n-ai înțeles”. Cred că prin emoție, cred că prin situații care sunt excepționale, nu prin prejudecată, nici prin gratuitatea violenței. Cred că dialogul, înțelegerea, ascultarea, lipsa judecății, cam astea ar fi lucrurile care pot antrena activ o mentalitate colectivă.

În ce fel și cu ce scop se întrepătrund temele familiei și identității în filmele dvs.?

În filmele mele încerc să vorbesc despre minorități – în orice formă a lor. Vorba celor de la Coldplay, everyone is an alien somewhere. Că vorbim despre un copil din orfelinat, că vorbim despre un membru din comunitatea LGBTQIA+, dragostea, prin definiție, ar trebui să fie necondiționată. Familia trebuie adusă în discuție, pentru că, tot din punctul meu de vedere, cea mai puternică formă de iubire este cea dintre părinte și copil. Iar dacă această iubire este condiționată, atunci probabil ar trebui să avem o dezbatere.

În 2018, o mamă vine „de la Sfântu” la București, având grijă de fiul ei bolnav. În 2024, părinții unui adolescent din Deltă nu își pot accepta copilul sănătos. Mi s-a părut că „Trei kilometri până la capătul lumii” comunică cu scurtmetrajul „Totul e foarte departe”, chiar și din titluri. Cum ați defini „infirmitatea” vizibilă sau invizibilă, fizică sau emoțională pe care tinerii sunt nevoiți să o gestioneze în raport cu societatea românească?

În cazul din „Trei kilometri până la capătul lumii” infirmă poate fi doar societatea în care trăiește Adi, nicidecum el. Cred că problema este în felul în care societatea se raportează la el. Adi, din păcate pentru el, e silit să trăiască în minciună, dar asta e tot din cauza societății. Și evident că minciuna, mai ales când ești nevoit s-o întreții constant, te pune într-o condiție de fragilitate emoțională care poate fi ulterior considerată, exagerând, și infirmitate.

Ce rol îi atribuiți violenței în film?

Despre violență, în general, cred că este motorul din multe filme, chiar dacă vorbim de patologie sau de răzbunare. La noi în film, violența este omniprezentă, nu trebuie neapărat să fie văzută. Chiar și în tăcere, chiar și în ascultare, violența se poate simți. Din păcate, cred că trăim într-o… savană violentă, ca să parafrazez un documentar al anilor ’70. De la reacția oamenilor din marile orașe, începând de la prima oră a dimineții, în trafic, până seara, la bătăile din Centru Vechi și până la satele uitate de lume, violența este parte din viețile noastre, fie că vrem, fie că nu.

Stephanie Bunbury vorbește despre Trei kilometri până la capătul lumii ca despre „o hartă emoțională”. Pornind de aici, cât de mult contează spațiul geografic al Deltei Dunării în economia filmului?

Satul din Delta Dunării la care facem referire este, într-adevăr, un loc special, de care aveam nevoie. E o întâlnire între lumi, cea a turiștilor care vin la pachet cu stiluri diferite de vestimentație sau de comportament, de libertăți ale gândirii și raportarea la umanitate în contrast cu obtuzitatea, temerile, prejudecățile sau obiceiurile.

Povestiți-ne despre realizarea acestui lungmetraj. Cum ați lucrat cu Ciprian Chiujdea, al cărui debut cinematografic a fost atât de bine receptat de presa internațională?

Foarte bine, a fost o experiență foarte frumoasă. Drumul pe care l-a avut de făcut Ciprian a fost unul greu din punct de vedere al tehnicalităților filmice. Ca lucru pe interior, faptul că Ciprian este membru al comunității LGBTQIA+ ne-a ajutat foarte mult în proces, am contat pe emoțiile lui. Nu mi-aș putea permite să vorbesc despre o perspectivă pe care nu o cunosc, prefer să vorbesc despre una mai familiară, cea a societății mele greșite, iar, pentru rolul lui, Ciprian a avut multă implicare.

În ce mod ați descrie experiența de la Cannes și ce înseamnă câștigarea distincției Queer Palm?

Cannes-ul în sine este o experiență unică, faptul că există un loc care, timp de zece zile, ține atenția lumii concentrată pe film, este din start ceva fantastic. Proiecția, sunetul, sala, publicul, totul este copleșitor. Faptul că filmul nu a trecut neobservat este de asemenea măgulitor și, da, pune presiune pe următoarele filme. Dacă mă uit la regizorii care au primit această distincție, mă apucă și mai tare frica. Sunt oameni care au făcut niște filme marcante, niște filme pe care nu le poți uita ușor. Sper doar să primesc încă puțină inspirație în a continua tipul de cinema social, în a identifica probleme ale societății care pot fi aduse în discuție, cu gândul de a contribui la schimbare.

Adesea încercăm să punem arta în cutiuțe, ca să ne-o reprezentăm conform unor categorii cunoscute. Poate fi și cazul producției „Trei kilometri până la capătul lumii”, pe care unii se vor grăbi să o clasifice drept un produs dedicat comunității LGBTQ+. La ce reacții vă așteptați din partea publicului după premiera națională?

Din păcate pentru mine, nu am fost foarte surprins de unele reacții. Lucrul acesta mă face să mă gândesc la drumul lung pe care îl avem de parcurs noi ca societate pentru a simți într-adevăr o schimbare. Sunt oameni care nu au văzut filmul și care deja au început să-l pună la zid, dar asta nu face decât să-l facă mai adevărat. Oameni care au ceva cu filmul din prejudecată, la fel cum personajele noastre au ceva cu Adi în film, nu fac decât să arate veridicitatea întâmplărilor. Sper doar că, după ce vor vedea filmul, vor discuta mai mult despre iubire și acceptare și că își vor pune întrebări despre ei înșiși în loc să dezbată doar o orientare diferită.

Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu

credit foto: Vlad Dumitrescu pentru Asociația FAMart

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.