„A intrat în direcţie şi a zis că această direcţie are cea mai mare rată a depresivilor… mărturisesc că am făcut depresie şi nu mi-e ruşine s-o recunosc: am făcut depresie în acest Consiliu Naţional al Audiovizualului“, povestea la început de iulie, în direct, la Realitatea Tv, o angajată a direcţiei de monitorizare de la CNA. „M-a trimis la psihanalist“, a mai spus ea, referindu-se tot la şefa Consiliului, Laura Georgescu. Nu putem lua aceste mărturisiri decât sub beneficiu de inventar, atâta vreme cât au fost rostite în contextul unui scandal iscat în miez de vară, după ce au fost date publicităţii o serie de înregistrări în care şefa CNA foloseşte un limbaj nedemn de poziţia ocupată în prezent. Sunt multe faţete de lămurit: de la contextul înregistrărilor (vorbea în public? în privat?), la mizele politice (printre altele, reiese că CNA ar fi „acoperit“ abaterile postului România Tv).
Coprolalia unui funcţionar public
Mă voi opri totuşi asupra unui aspect aparent minor al acestui scandal. A-ţi numi subalternii „depresivi“ şi a-i trimite la „psihanalist“ (dacă e să dăm crezare plângerii angajatei de la CNA) nu e de ici, de colo când conduci un for care are, printre altele, menirea să cenzureze stigmatizările şi stereotipurile jignitoare din spaţiul mediatic. Mai ales că presa nu duce lipsă de etichete psihiatrice aplicate în scopul decrediblizării sau al blamării morale. Rămânând în preajma scandalului actual de la CNA, amintim că însăşi Laura Georgescu a făcut obiectul unor astfel de categorisiri. Limbajul de mahala al Laurei Georgescu, analizat de psihiatru: „O agresivitate ieşită din comun“, titrează în plin scandal site-ul Realitatea Tv. Folosind ca suport înregistrările în care o auzim pe şefa CNA vorbind neaoş-agresiv, televiziunea l-a invitat pe psihiatrul-profiler Florin Tudose să creioneze un portret al acesteia. Aflăm că Laura Georgescu este „o persoană de o agresivitate cu totul ieşită din comun, care foloseşte un limbaj coprolalic“. Şefa CNA, aflăm din aceeaşi sursă, „este foarte departe de normalitate“ şi poate fi asimilată „psihopaţilor sau dizarmonicilor de personalitate“, aşa că „nu este potrivită să ocupe o funcţie publică importantă“, conchide psihiatrul intervievat de Realitatea Tv.
Chiar era nevoie de un profil psihiatric pentru a constata inadecvarea şi agresivitatea limbajului obscen? Aş fi înţeles apelul la competenţele unui psihiatru atunci când telespectatorii ar fi trebuit să afle portretul-robot al unui pedofil care umblă liber prin urbe. În cazul de faţă însă putem bănui o instrumentalizare a diagnozei psihiatrice într-un alt război – unul purtat de această televiziune cu şefa CNA. „Această doamnă (Laura Georgescu – n.n.) este pusă să mă vâneze pe mine, nu doar pe mine, ci Realitatea Tv, pentru că (postul – n.n.) îşi permite să fie critic la adresa derapajelor puterii“, declara tot în iulie Rareş Bogdan, jurnalistul-fanion al acestui canal de ştiri. S-ar putea să aibă dreptate, dar aceasta nu scuză tentativa de medicalizare a disputei.
„Ţicniţii“ din tabloide
Nu vă imaginaţi că alte spaţii mediatice ar fi lipsite de patima categorisirilor psihiatrice. Un studiu realizat în 1997 arăta că 40% dintre articolele apărute în tabloidele britanice foloseau termeni peiorativi, precum nutter sau loony (traduceţi-i cum doriţi: „ţicnit“, „diliu“ etc.). Doar că acolo forul deontologic pentru presa scrisă (Press Complaints Commission) a precizat clar că ziariştii trebuie să evite „referirile ofensatoare la rasă, culoare, religie, gen, orientare sexuală sau orice boală sau dizabilitate fizică sau mentală“ (cf. R. Keeble, Ethics for Journalists, Routledge, 2009). La noi, reglementările nu sunt atât de explicite. Legea CNA reclamă evitarea în emisiunile radio-tv a „discriminărilor pe motiv de handicap“, iar Codul Deontologic Unic al întregii branşe jurnalistice nu specifică problema stigmatizării psihiatrice, deşi cuprinde secţiuni dedicate demnităţii şi discriminării indivizilor care fac obiectul relatărilor. Din păcate, la nivel de conştientizare şi filtrare a prejudecăţilor legate de boala mentală, suntem departe de presa occidentală. Acolo s-a ajuns la nuanţe legate de etichetarea corectă politic a celor ce suferă de afecţiuni psihice. Jurnaliştilor li se recomandă, de exemplu, să nu mai folosească etichete nocive ca „schizofren“, ci să utilizeze eufemisme de tipul „persoană care a fost diagnosticată cu schizofrenie“ sau „utilizator al serviciilor de sănătate mentală“. La noi, în schimb, boala mentală (sau suspiciunea existenţei ei) este motiv de blamare, de decredibilizare şi de punere la îndoială a discernământului persoanei (posibil) afectate.
Caţavencii diagnostichează
Încă un exemplu. Numită de PDL la Curtea Constituţională şi lucrând actualmente la CEDO, judecătoarea Iulia Motoc a ajuns în vizorul presei în 2012, odată cu încercarea eşuată de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu. Ea a fost în acele moment ferm împotriva acestei iniţiative, atrãgându-şi oprobriul ziarelor care şi-ar fi dorit un alt preşedinte. „Un subiect de psihiatrie, al cărui discernământ este încă afectat în urma unei medicamentaţii complexe“ – aşa o defineau Caţavencii (cf. articolul La CCR se iau decizii compensate, pe bază de prescripţie medicală, articol apărut online la 30 august 2012). Diagnosticul pare să fie motivat de interesul public: „Nu am fi deschis poate niciodată cutia Pandorei, dacă de deciziile judecătoarei Iulia Antoanella Motoc de la Curtea Constituţională a României nu ar fi depins soarta a milioane de oameni“. Apoi vine şi fişa medicală întocmită de hebdomadarul pamfletar: judecătoarea a suferit în 2002 de o psihoză post-partum şi a fost internată la o clinică din New York, motive suficiente, pare-se, pentru a căpăta categorisiri, precum „depersonalizată“, „la limita sociopatiei“, „săracă cu duhul“.
Lăsăm în seama specialiştilor să lămurească soliditatea corelaţiei dintre un episod psihotic acut şi sociopatia sau lipsa cronică de discernământ. Vrem doar să avertizăm că „psihoza“, ca termen medical, nu presupune nici o blamare morală şi nici ideea că boala ar fi lipsită de orice leac. Citez un bemol al unui profesor de psihiatrie care vine (coincidenţă!) chiar din New York: „Pentru un doctor, psihotic este pur şi simplu un cuvânt folosit pentru a descrie pe cineva cu psihoză. Nu insinuează că persoana este rea sau nu poate fi ajutată. Dimpotrivă, există tratamente foarte eficiente pentru psihoză“ (J. W. Hicks, 50 de semne ale tulburărilor psihice, Editura Trei, 2011).
„Drogaţii“ din Piaţa Universităţii
Vorbeam despre distanţa dintre presa occidentală (britanică, în speţă) şi cea autohtonă în ceea ce priveşte nivelul de asumare a problemelor etice suscitate de etichetările şi stigmatizările psihiatrice. Acest decalaj vine, desigur, şi din ecartul dintre mentalităţi. E de aşteptat ca stereotipurile legate de „nebunie“ să fie mult mai primitive şi mai răspândinte la noi decât în Occident, unde faptul de a merge la psiholog/ psihiatru a devenit chiar o modă, un semn că îţi pasă de tine şi de dezvoltarea ta personală – „Jamais sans mon psy!“, clamează francezii.
Dar, pe lângă decalajul istoric, s-ar putea ca nici ecourile politizării psihiatriei din România comunistă să nu se fi stins complet. Odinioară, internarea la „balamuc“ era o opţiune pentru a-i reduce al tăcere pe dizidenţii politici cărora regimul nu putea să le impute nicio altă nelegiuire. Imediat după Revoluţia din ’89, protestatarii anti-Iliescu au fost catalogaţi într-un registru „igienizant“, după cum observă Ruxandra Cesereanu, ca nişte bolnavi care trebuie alungaţi din cetate. „Aşa-zişii drogaţi din Piaţa Universităţii, în timpul manifestaţiei-maraton din 1990, au fost catalogaţi mai cu seamă prin acest registru, care încerca, de fapt, să justifice aprioric evacuarea brutală a protestarilor în 13 iunie şi violenta mineriadă din 14-15 iunie“ (Imaginarul violent al românilor, Humanitas, 2003). Cu tot acest trecut marcat de politizarea diagnosticării psihiatrice, ar fi bine să fim de două ori mai vigilenţi faţă de uzul şi abuzul de etichete „psi“, indiferent dacă vin din gura unui profiler, dacă sunt motiv de satiră („Medicamente! Medicamente!“, strigă sosia lui Corneliu Vadim Tudor din emisiunea de televiziune Cronica cârcotaşilor) sau dacă sunt proferate de un jurnalist pe internet, în timpul său liber – mă refer aici la Cristian Citre, concediat recent de la Digi24 Tv pentru că ar fi scris pe contul său de Facebook, printre altele, că Victor Ponta este „un om bolnav şi fără discernământ“ (concedierea mi se pare excesivă, dar problema deontologică rămâne).
(Precizare: textul a fost redactat în 19 iulie. Orice dezvăluri ulterioare relevante privind scandalul CNA vor fi discutate în articolele următoare.)