În faimoasa fotografie acvatică (lacul de la Periam, 1982), apar șase dintre prietenii care constituiau „Aktionsgruppe Banat”: William Totok (el poartă șapcă și ochelari, ceea ce arată că momentul era studiat), Werner Kremm, Richard Wagner, Johann Lippet, Rolf Bossert, Anton Sterbling. Doi dintre cei care se aflau atunci în lac (poate momentul nu era chiar atât de studiat), ni se spune, erau sub apă: Ernest Wichner și Gerhardt Ortinau. Probabil căutau microfoane…
Rolf Bossert este al cincilea, de la stânga la dreapta, și privește surâzător spre cel care face fotografia. În altă fotografie din acea zi, pe mal, se mai află și două fete, dintre care una este, cred, Herta Muller. Este o zi cu soare, plăcută, probabil vară, și nimic nu amintește de faptul că ne aflăm în plină domnie a lui N. Ceaușescu. Fotografia poate fi făcută în oricare dintre peisajele Europei Centrale: Germania, Elveția, Luxemburg, acolo unde sunt lacuri limpezi, se vorbește limbă germană și se bea bere teutonă. Peste trei ani, în decembrie 1985, Bossert va emigra în RFG, unde se va sinucide la începutul lui 1986, într-un lagăr de emigranți. În țară, poetul nu mai suporta deja să ducă o viață de hăituit (fusese bătut sălbatic de Securitate), iar în Germania nu se va adapta, deși nu trecuseră decât două luni de când sosise în „Germania untului”. Inadaptabil peste tot, făcând slujbe de profesor de germană în România („cum să se lase/ tradus în nemțește/ mirosul de gogoașă?”), Bossert va resimți tocmai această desțărare, deși unii dintre prietenii săi plecaseră și ei. Natura sa impulsivă, afectul revoluționar care nu-i va da pace toată viața (scurtă) îl vor împinge pe o fereastră de cămin de azilanți spre asfaltul din Frankfurt, în plină iarnă germană. Dar iarna din România?
De acolo de unde venise, anotimpul geros era descris astfel: „cu toții-mi vor numai binele, din cer/ pică zăpadă și cuvinte de mângâiere, e o trăire/ luminoasă/ pițigoii/ ciugulesc șoriciul din geamul înghețat/ de la bucătărie. îmi plac aceste păsări/ cântătoare pricepute la cățărare și știu/ de ce au nevoie: nici un fel de firmituri de pâine/ de care să le crape mica lor pipotă cântătoare/ în gerurile eurasiei temperate.” (Poezie scrisă în iarnă). Pentru Bossert, România acelor ani se afla deja cuprinsă de spiritul asiat al regimului comunist, o țară unde libertatea este clamată constituțional și în discursurile publice ale conducătorilor, departe însă de adevărul realității. Iar realitatea este chestionat astfel: „cine-i de fapt realitatea?/ se află oare într-un caleidoscop al poeților/ se vine ea pentru câteva vorbe, bune, în rânduri/ meșteșugite?/ cine să fie oare?// stă în hainele tale, tovarășe, dar dacă și de gândit/ gândește în capul tău, nu mai știu./ un lucru însă-i sigur: când ești atacat/ adesea e și ea de față nedumerită.” (Cine-i de fapt realitatea?). Poemul este dedicat „lui Bertolt Brecht, cu recunoștință”, iar Bossert resimte crunt diferența dintre viață și ideologie: va fi atacat cu brutalitate de organul represiv al sistemului și va fi internat în spital cu fractură de mandibulă. Această „realitate” a poliției politice care „nu se sinchisește de legile morale” îl va sili să ceară să emigreze. Însă Realität, posibil „o boarfă“, era și acolo prezentă cu țepii săi, iar Bossert nu va scăpa de condiționările sale. Poemele din „Vânt potrivit până la tare” de aceste aspecte ale vremii/vremurilor țin: condiții „meteo” improprii pentru viață și poezie, mici cadre domestice în care intră și generalul cu furcile sale caudine, cu viața în care „îmbătrânirea a încetat/ să mai fie ceva care/ se întâmplă doar altora/ vorbim de tinerețea noastră…” (Vara 1980). Poemele țin de mediul comun în care trăiește alături de prietenii săi, cu lecturi și idealuri asemănătoare. Brecht, marele învățător, nu lipsește, cum observăm în acest început al unui poem semnat de William Totok: „și-au scos caietele de notițe/ ca pe niște pistoale/ limba țâșnește/ și poeziile lui brecht intră în discuție…” (Poezie studențească).
Sau la Richard Wagner: „E seară, peste tot fraze, croindu-și/ drum înspre auz. Oboseala lui Brecht. O nouă/ tendință de receptare…” (Digresiunea despre Radio). Spre deosebire de Wagner, care scrie poeme lungi, ironice, cu monturi din propriul discurs despre poezie și epocă, Bossert e mai aproape de sinele său torturat, mai interiorizat, deși observă și el ce este afară, dar cumva cu zgârcenie, nu din teamă, ci controlându-și scârba, în versuri scurte, ermetice: „geamuri nu zornăie nicio ființă/ oricât de departe/ miroase urechea/ primejdii pe catalige// rațiune fără dinți/ amintire fără limbă.// răpus de alcool/ la pământ.// (Gâfâiala: de fapt unde,/ la ședință, în pat?)// schimbarea,/ un zgomot.” (Vânt potrivit până la tare).
În selecția operată de poeta și traducătoarea Nora Iuga, „Unde suntem, ceea ce suntem” – Ed. „Curtea veche”, 2023, din volumul postum „Ich steh auf den Treppen des Winds”, ediție îngrijită de Gerhard Csejka, Frankfurt am Main, 1986, observăm lupta poetului cu realul, dar și tandrețea cu care caută să îmblânzească o existență mutilată de sens, cu o insurgență ce nu exclude o anume discreție, atent la prieteni dar căptușit de singurătate, în clipe când numai o confesiune cum este aceasta te mai poate salva: „Cel care și-a dat foc singur/ stă oblic în noapte.// Urmă gri: pe picioare/ iuți se furișează/ păianjenul/ pe lângă scrisoarea moartă/ a unui prieten.” (Scrisoare de răspuns). Cel care și-a dat foc singur poate fi Jan Palach în 1968 (menționat pe numele mic de Richard Wagner într-un poem din „Vânt potrivit…”), dar poate fi și Liviu Cornel Babeș, autoincendiat pe pârtia de la Poiana Brașov în martie 1989. Ce puțin ar mai fi avut de așteptat, dar moartea nu are răbdare uneori cu visătorii care decid să treacă la acțiune: „O macara zvâcnitoare/ e moartea ce vine.” (Poezie de dragoste în peisaj electric). Negrul, verdele roșul trec apăsătoare prin poemele sale, ca umbre ale unei puteri străine care-i trimite ambasadorii întunecați: „testicule negre ale nopții”, „un suflet al reginei negre”, „inima verde”, „păpușa mea verde”, „strada e roșie în gâtul prăpastiei”, „piatra roșie”, „spațiu de un roșu scarlatinos” etc. Astăzi, atribute de acest fel par desuete, dar policromia tripartită cu care operează poetul face parte din arsenalul expresionist consacrat, mai ales când intră în coliziune cu cenușa, cenușiul, încenușarea: „Nu, ochiul tău/ are un nume la fel/ cu revoluția de cenușă/ doar pe jumătate.” (Poezie de dragoste în peisaj electric). Cenușa este ceea ce are pe limbă un om care se simte din ce în ce mai izolat, cu prietenii împrăștiați, obosit ca un „cadavru în vid” (folosesc anume expresia baconskyană pentru a descrie starea amorfă a lumii românești din epocă), refuzat în centrul său care este unul al libertății absolute: „stăpânii râd de libertate”. Aici atingem nexusul poezie sale, una de împotrivire, revoltă, inadaptabilă, confratern mazilesciană (îi va dedica la plecare un poem celui dispărut), atașată libertății fără-de-ce: „… Speranța mea, frica:/ pasăre fulgerătoare Colibri/ care-ți părăsești cuibul. Așa// rămân singur cu asfaltul/ lângă plămâni/ Coaja// unei definiții despre cum să fii liber.” (Cleiul pământului).
Țara e constant în atenția poeților sociali de la „Aktionsgruppe Banat”, fie că îngrijorarea e serioasă ori că este ironică. Poeții acestui grup sunt acționiști, ceea ce înseamnă că le pasă, nu le este indiferent unde își duc viața, chiar dacă pentru a înțelege mai bine socialismul real trebuie să citească inclusiv cărți ale neomarxiștilor occidentali. E un idealism aici în realismul lor apăsat, unul pe care membrii grupului, în special Wagner, mizau – o miză a gândirii, un punct înalt către care își fixau gândurile, viața lor astfel gândită, nu doar vegetal animată. Bossert scrie: „Fără motiv/ se împotmolește țara, eu/ sunt aici.” (Elegie). În antologie, Anemone Latzina scrie: „Iată deci țara unde trăiesc./ Iată și oamenii.// Iarba e verde. Zăpada e albă./ Cerul înalt. Poporul participă“. (Concluzie). Horst Samson scrie: „te apucă disperarea/ sub pomul de crăciun/ o mitralieră/ flori de gheață la geam/ și-n spate țara/ ca niciodată albă/ și fără glas” (Poezie de duminică). Țara este în gândurile poeților, dar poeții nu sunt în gândurile țării – vor emigra aproape toți după 1985. Umbrele care supraveghează țara coboară „complementare” printre oameni, supraveghează și jupoaie într-o tăcere sinistră: „Ei stau la ușă, cu/ ciocane și crizanteme/ fără musafir. Și nici muncitori,/ ăștia nu-s ruși, ăia/ nu se împrăștie printre ulucile/ gândurilor etern complementare./ Ei iubesc frumusețea/ ruptura stilului. Și tot nu sunt/ îngerii de piele ai Domnului./ Ei vor pielea ta și vorbele mele.” (Eboșă la umbrele nocturne). Dacă nu-s ruși, ce sunt – ne întrebăm și noi? „Ruptura stilului” este un cifru pentru inacțiunea unora sau un cod pentru ceea ce poate fi murdar, de fapt? Herta Muller l-a apostrofat pe Mircea Cărtărescu într-un interviu acordat cândva în România: „Mircea Cărtărescu mi-a spus la un moment dat că am fost persecutată pentru că eram șvăboaică și i-am răspuns că dacă ar fi deschis gura în acei ani, în jumătate de oră ar fi fost și el neamț.” („În România, orice om care gândește altfel, e perceput ca dușman”, interviu de Marius Cosmeanu, suplimentul „Corso” 1990). Într-un poem aparent sibilinic, Bossert indică la fix problema: „Șoapta lovește forțat,/ vezi un sublocotenent. Vezi că-ți taie/ câmpul sub pielea netedă:/ ochiul fratelui cel mare.” (Campania) Big Brother e acolo, veghează.
Când moare Virgil Mazilescu (în 1984), Bossert scrie un poem pe care i-l dedică – lui Virgil M. Recunoaștem în el mărcile poetului obosit de viață: „Cum te-ai dus/ Dincolo: Pisica/ în păr cuțitul între/ dinți. Spune. Acum/ ochii tăi sunt în flăcări./ Noi schimbăm ziua.” (Conversație cu un poet mort). Să ne amintim câteva versuri ale „poetului mort”: „pisica va deschide iar fereastra/ pisica verde și proaspătă ca iarba/ și în odaia pustie se va strecura/ și la picioarele stăpânului se va încolăci// dormi dormi somnul te duce de pe lume/ te spală și te piaptănă și te împarte/ copiilor săraci te-am și uitat// și ploaia va deschide iar fereastra/ ploaia verde și proaspătă ca iarba/ și în odaia pustie se va strecura/ și la picioarele stăpânului se va încolăci// dormi dormi somnul te duce de pe lume// te spală și te piaptănă și te împarte/ copiilor săraci te-am și uitat// și moartea a deschis încet fereastra/ moartea verde și proaspătă ca iarba/ și în odaia pustie s-a strecurat/ și la picioarele stăpânului s-a încolăcit” (prima poveste pentru Ștefana).
Și moartea a deschis încet fereastra iar Rolf Bossert a zburat spre libertatea pe care și-a dorit-o atâta. Ce dacă a zburat puțin și a aterizat într-un februarie 1985 pe caldarâmul unei străzi din Frankfurt? Poezia lui aspră și în același timp iubitoare nu i-o poate lua nimeni.