Din lunga expozitiune care precede genericul, aflam care sunt personajele principale (micuta Hushpuppy si tatal ei, Wink), intram în contact cu comunitatea din care acestia fac parte (Bathtub, o asezare imaginara în mlastinile din Louisiana) si, cel mai important, suntem lasati sa întelegem care e inamicul comun al lui Hushpuppy, al lui Wink si al tuturor sufletelor din Bathtub. Acel inamic e omul din oras. „Tata spune ca, dincolo de dig, oamenii se tem de apa mai ceva ca niste copii mici. Ei au construit zidurile care ne separa. (…) Ei n-au nimic din ceea ce avem noi. Asteapta un an întreg sa-si ia o vacanta. Au peste în ambalaje de plastic. Îsi tin copiii închisi în carucioare.“
Inutil de precizat, în Bathtub nu e deloc asa. La replica despre carucioare, vedem copiii lasati sa zburde liber pe imas, în timp ce, în cadrul urmator, Wink descarca o captura impresionanta de peste proaspat, cu zero la suta concentratie de plastic. În mod curios, atunci când sunt dusi într-un adapost destinat victimelor uraganului Katrina, locuitorii din Bathtub se comporta ca si cum li s-ar fi facut cel mai mare rau. Ca niste prizonieri într-o închisoare, singurul lor gând e sa evadeze (ceea ce, în cele din urma, si fac). Odata ajunsa în adapost, Hushpuppy primeste haine noi si curate, iar parul ei vâlvoi e spalat, periat si prins în codite. Vazând-o asa cum se presupune ca ar trebui sa fie îmbracata orice alta fetita de vârsta ei, ne pare ca a fost supusa celei mai groaznice cazne (aceeasi impresie am avea-o în cazul contrar – o fetita dintr-o familie de conditie medie rapita de o familie de rednecks si îmbracata cu niste cârpe murdare ne-ar revolta la fel de mult). Asta înseamna ca filmul îsi face treaba remarcabil de bine. Întrebarea e cum.
Principala atractie a lui „Beasts“ este Quevenzhané Wallis, interpreta rolului principal. Cizmele de cauciuc cu multe numere mai mari sunt pentru Hushpuppy ceea ce melonul si bastonul erau pentru Charlot, însa ce uimeste într-adevar la protagonista e imaginatia ei. Când îsi loveste tatal si din întâmplare tot atunci se aud si primele tunete, micuta îsi închipuie ca ea, si nu altceva, a provocat uraganul Katrina.
Nu e, însa, întotdeauna o imaginatie de copil. Când agata un tricou al mamei ei pe un scaun, iar tricoul capata viata si îi spune lui Hushpuppy exact ce ar vrea ea sa auda, aceasta nu se întâmpla pentru ca e absolut normal ca un orfan sa aiba genul asta de fantezii, ci pentru ca Zeitlin a simtit nevoia sa apese pedala de melodrama. Puternic impresionata de povestea ultimei glaciatiuni, Hushpuppy ajunge sa se creada haituita de un bour, care vrea s-o înghita de vie. E singura, lipsita de ajutor, nevoita sa se confrunte cu situatii pe care nu le întelege si nu le poate controla. Ca orice alt copil, îsi închipuie vrute si nevrute, dar o justificare mai probabila ar fi ca nevoia de un laitmotiv care sa dea bine pe sticla face ca bourul sa devina cea mai prezenta vietate nedomesticita din bayou, devansând crocodilii si insectele hemofage.
Catre final, Hushpuppy înoata în larg, e primita pe o luntre si dusa la un bordel plutitor care se numeste Câmpiile Elizee. Acolo primeste lectii de viata de la o angajata a stabilimentului, care eviscereaza un crocodil (adica exact ceea ce face mama ei în povestile spuse de Wink). Putem trata episodul ca pe o noua fantezie, dar mai aproape de adevar ar fi sa vedem în el aspiratia lui Zeitlin de a presara în filmul sau si niscaiva realism magic. În sfârsit, din când în când, Hushpuppy împartaseste cu noi din întelepciunea ei de viata: „Oriunde, permanent, toate inimile bat, vorbindu-si una alteia în moduri pe care nu le înteleg.“ „Trebuie ca toate sa se potriveasca perfect pentru ca universul sa fie în echilibru. Daca poti repara piesa defecta, lucrurile se întorc la normal.“ „Sunt o bucatica mica dintr-un univers mare, mare de tot“ s.a.m.d.
Filmul lui Benh Zeitlin nu a strâns 19,7 milioane de dolari în încasari din biletele taiate în mlastinile din jurul orasului New Orleans. S-au dus sa-l vada domnii de la oras. Au primit o invitatie la autoflagelare, un îndemn la nostalgie catre un illo tempore vag definit si o cura completa cu pastile de ezoterism new wave. Pe scurt, elemente extrem de des întâlnite în filmele laureate la Sundance, festival care a participat la finantarea filmului si care l-a recompensat apoi cum se cuvine. Acestora li se adauga ingredientul sine qua non, povestea de succes a unei comunitati alternative, alta decât familia moderna în care parintii sunt divortati sau au acelasi sex, vazute aici în rol de bolovan mic care rastoarna un car mare. Carul mare e establishment-ul, iar mecanismul e atât de eficient, încât acesta se bucura de propria lui înfrângere: doar nu degeaba îi zice happy end.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 418