Opera, la Bucuresti si Brasov

Debut dirijoral reusit
Saptamânile trecute au consemnat pe afise câteva spectacole lirice de interes, care au dat savoare stagiunilor în curs. La Bucuresti, politica debuturilor si a invitarii oaspetilor, intensificata în ultima vreme, si-a aratat roadele. Completând cronici anterior încredintate tiparului sau paginilor electronice si selectând cu totul aleator, ma gândesc mai întâi la prima prezenta în fosa Operei Nationale a tânarului dirijor clujean Cristian Sandu într-un spectacol cu „Nunta lui Figaro“ de Mozart.
Sub o bagheta ferma, competenta si motivata, instrumentistii primei noastre scene lirice cânta bine, se autodepasesc. Au dovedit-o deseori, au probat-o si acum. Uvertura a scânteiat si derularea serii a fost o veritabila „folle journée“ descinsa din Beaumarchais, Mozart si Lorenzo da Ponte. Sandu a daruit spectacolului dinamismul care-l caracterizeaza, tempii au fost buni, sprinteni, au mobilizat recitativele (acompaniament Liana Mares) si nu au lipsit discursul muzical de introspectiile atât de subtil strecurate de maestrul de la Salzburg în portative. Am sesizat dese nuantari în orchestra care a cântat foarte îngrijit si aerisit. Precis în atacuri, dirijorul a tinut totul în mâna cu siguranta, inclusiv pe unii interpreti care se aratau mai „lenesi“ pe alocuri, i-a readus în matca, le-a indicat intrarile, evitând decalajele înca din faza incipienta a acestora. Cristian Sandu tacteaza clar, se inflameaza când e nevoie, iar gestica lui nu lasa loc la aproximari. Instrumentistii l-au placut, l-au aplaudat, publicul asijderea. Se vede ca este un îndragostit de muzica lui Mozart. Sper sa demonstreze aceeasi apetenta si în alte titluri, romantice sau veriste.
Tinerii vocalisti-solisti au cântat bine. Daniel Filipescu (Contele) si Vicentiu Taranu (Figaro) au avut puncte de vârf în arii. Simonida Lutescu a fost delicata si totusi tulburata Contesa iar Irina Iordachescu – Susanna cu cânt super-artistic si variate culori expresive în secventa „Giunse alfin il momento… Deh vieni, non tardar“. Au mai fost distribuiti Sidonia Nica (Marcellina), Lucian Corchis (Basilio) care au avut de înfruntat si ariile frecvent eliminate din actul al IV-lea („Il capro e la capretta“, respectiv „In quegli anni“), Marius Bolos (Bartolo), Vasile Chisiu (suculent Antonio) si Valentina Tudose (Barbarina).
Ma bucur sa notez ca ingenioasa montare a lui Alexander Radulescu (scenografia Adriana Urmuzescu) se mentine proaspata, gratie asistentei regizorului Stefan Neagrau. O productie valabila a Operei Nationale Bucuresti.
O invitata din Republica Moldova…
… a fost protagonista spectacolului cu „Carmen“ de Bizet, tot în teatrul de pe Splai. Mezzosoprana Zarui Vardanean are certe calitati. Ma refer în primul rând la registrul grav, bine articulat si patrunzator, în emisia asa-numita „de piept“, ce da gravitate sonoritatilor. Este mai departata de rafinamentul stilisticii franceze, dar tehnica aceasta bine stapânita o recomanda pentru roluri verdiene, precum Ulrica din „Bal mascat“ sau Azucena din „Trubadurul“. Deficienta majora a glasului artistei sta însa în conexiunea insonora dintre registrul central si cel grav, care îi afecteaza omogenitatea liniei vocale, evidenta în frazele cantabile. În schimb, sunetele acute sunt rotunde, calde si sigure. Si daca în primul act abordarea a parut mai degraba superficiala, monotona, lipsita de senzualitate, pe parcurs, catre final, Zarui Vardanean a parut mai învaluita de personalitatea complexei eroine pe care o întruchipa. Nu uit sa deplâng pronuntia în limba franceza, absolut calamitoasa.
Tenorul Hector Lopez a fost un Don José pe deplin daruit rolului, si el cunoscând un maximum de implicare în actul al IV-lea. Am remarcat Si bemol-urile acute bine sustinute pe parcursul spectacolului, dar si unele voalari care mai estompeaza sonoritatile. Frazele muzicale au fost însa bine si expresiv construite. În rolul Micaëla, soprana Dorina Chesei a cântat cu glas patrunzator si frumoasa linie vocala, în timp ce Escamillo a fost interpretat cu impetuozitate de baritonul Stefan Ignat, în pofida intonatiei câteodata problematice.
La pupitru, Adrian Morar ni s-a înfatisat din nou ca profesionist talmacitor al partiturii, înclinat catre tempi poate prea sustinuti la început, dar calmati si echilibrati dupa vijeliosul preludiu. Au existat momente în care potentele instrumentistilor ar fi trebuit domolite, pentru a nu compromite eforturile solistilor. Cu maxima atentie, cu mâna sigura, dirijorul a înabusit rapid germenii de decalaj din cvintetul actului secund.
Mai vechea productie a Marinei Emandi-Tiron, îngrijita acum de acelasi Stefan Neagrau, îsi prezerva vigoarea si mesajul.
Tânara mezzosoprana Carmen Topciu…
… este din pacate prea putin cunoscuta în România, desi are valoare. Iata, numai în ultimul an, Italia a aplaudat-o în „groapa cu lei“ de la temutul Teatro di San Carlo din Napoli, în rolul titular din „Carmen“ si în cel al lui Arsace din „Semiramida“ de Rossini, validându-i în acest mod Premiul I obtinut la renumitul Concurs International de Canto „Hariclea Darclée“ de la Braila. Recent, am avut ocazia sa o vad chiar în opusul lui Bizet, la Brasov, unde este solista a Operei.
Carmen Topciu este genul de cântareata cu cultura muzicala solida, la care patina de vedeta vine din vocea cu luciri metalice, ca o fibra de otel. Cu impecabila egalitate între registre, conducerea glasului se face cu stiinta si frazare fluenta. Notele acute suna penetrant si totodata umplu spatiul cu bogate armonice. Poate ca eroina pe care a propus-o nu a avut multa subtilitate, a fost o Carmencita dura si severa, cu joc scenic mai retinut dar, de ce nu, perfect descriptibila ca personaj. Fara îndoiala, Carmen Topciu este o artista de top care trebuie neaparat vazuta si ascultata si la Bucuresti, pe scena Operei Nationale.
Partener în rolul Don José i-a fost tenorul iesean Cosmin Marcovici, cu timbralitate aspra, dar cu siguranta în cânt, incisivitate si intentii dramatice care, în actul al IV-lea, îl conduc chiar catre sunete fortate, „împinse“, ce se situeaza peste tonul just. Din punctul de vedere al respectului fata de partitura, ar fi fost de dorit sa nu adauge ultimelor masuri ale operei o acuta nescrisa de Bizet. Desi de efect la public, pe fond, nu impresioneaza.
Baritonul Adrian Marcan a fost un Escamillo plin de energie, sonor si cu o buna tinuta expresiva. Poate ca emotiile dupa primirea cu aplauze la intrarea în scena au fost cele care l-au facut sa ezite la refrenul strofei a doua a ariei toreadorului. Se mai întâmpla…
Delicata, sensibila, poate prea discreta în registrul grav, dar cu conduct frumos al desenului melodic a fost soprana Maria Petcu-Catrina, debutanta în rolul Micaëla.
Dintre ceilalti interpreti, am remarcat timbrul frumos rezonant al basului Dan Popescu, Zuniga.
Tot un debutant în opusul lui Bizet a fost si dirijorul Traian Ichim, care si-a impus cu autoritate tempii excesiv vigurosi în fata unei orchestre care a cântat îngrijit, desi cu usoare incertitudini în preludiul actului al IV-lea. Remarcat mai demult, corul Operei brasovene si-a demonstrat unitatea si coerenta, preocuparea pentru finete trebuind sa-i ramâna în constanta preocupare.
Montarea semnata de Cristian Mihailescu, clasica în conceptie, poarta amprenta inconfundabila a regizorului stapân pe arta sa. Spectacolul iradiaza atmosfera iberica, miscarea este continua, incitanta si temperamentala. Actul al II-lea are respiratie de taverna aglomerata, plina de fum si vârtejul dansurilor iar cel de-al treilea ofera minunata imagine de spatialitate a înaltimilor muntilor, totul realizat pe o scena de mici dimensiuni. Costumele sunt frumoase, armonios colorate, decorurile – functionale. Pacat ca fluturasul de sala a omis numele scenografului sau… scenografei. În tot contextul traditional al mizanscenei, imaginatia debordanta a autorului ei da în… clocot si mai strecoara câte un gag (actul I) sau un gest prea vulgar (actul al III-lea), socând.
„Carmen“ la Opera Brasov este un spectacol bun, cu merite, cel putin din unghiul distributiei si al punerii în scena. Un succes.