Alexandru Maier, Am fost medic la Gherla, Editura Vremea, 2009, 295 p.
O promisiune onesta, nealterata de timp sau contexte, aceea de a marturisi experienta traita in detentie, este cartea „Am fost medic la Gherla“, semnata de Alexandru Maier.
Autorul relateaza experientele carcerale din cei peste sapte ani executati, incepând cu 18 ianuarie 1957 (a doua arestare; cea dintâi, de scurta durata, fusese in 1956), dupa ce pe 14 noiembrie 1956 era inchis tatal sau, Gheorghe Maier, considerat unul din liderii miscarii conduse de Ioan Faliboga. Miscarea, formata inca din 1954, isi propusese rezolvarea unor revendicari sociale, dar in timp, sub influenta evenimentelor din Ungaria din octombrie 1956, isi revendica un plan de rasturnare a regimului. Cel care il aresteaza pe Alexandru Maier este unul din fostii colegi de liceu, locotenentul de securitate Bataga, devenit ulterior comandant al Securitatii muresene. In mai 1957, are loc procesul lotului Faliboga, la Sibiu, si este condamnat la 12 ani de inchisoare. Atât tatal cât si fiul sunt eliberati in anul 1964.
Narata cronologic din anul 1953, dupa zeci de ani de la petrecerea evenimentelor care i-au marcat existenta, povestea vietii doctorului Alexandru Maier este scrisa fara pretentii artistice, obiectiv, „chirurgical“. Studentul la medicina este acuzat pe nedrept de crima de uneltire contra ordinii sociale si este detinut la Jilava si Gherla, inchisori unde a cunoscut calvarul puscariilor comuniste. Ceea ce ii individualizeaza destinul carceral este faptul ca, in anul 1958, este solicitat sa profeseze medicina in interiorul penitenciarului, ceea ii permite o „eliberare“ temporara.
Teroarea anchetelor, cunoscuta in parte si din alte volume de memorialistica de detentie, este surprinsa in detaliu. Numeroase nume reale sunt mentionate in text, fiecare cu propria-i istorie, cu intentia marturisita de a aduce in fata cititorilor, sub forma de document, dramele unui numar mare de fosti detinuti politici. Acesta este motivul pentru care lectura devine uneori greoaie si prea satioasa.
Se profileaza un univers al demnitatii umane, lipsit de rigiditate, bântuit uneori de nelinisti si intrebari indreptatite si dureroase, precum cele ale mamei care se acuza de educatia oferita fiului: „Ma uit in jur si vad ca toti escrocii, neispravitii, toate lichelele si scursurile societatii, toti astia ce nu valoreaza doi bani, au parvenit, au ajuns cineva. Eu, care te-am invatat sa fii cinstit, corect, sa fii un om asa cum am dorit eu si tatal tau, dupa chipul si asemanarea parintilor nostri, te vad cum le cazi victima“.
Formele de supravietuire psihologica sunt descrise in pasaje ample, intarind profilurile unor caractere puternice si complete: „ca sa arat obiectiv, cât imi sta in putinta, ca intelectualul român nu si-a pierdut demnitatea, ca in conditii vitrege, de foamete, frig si mizerie morala, nu a incetat niciodata sa se cultive, sa soarba din ce stiau altii, sa gândeasca, sa aleaga bunul din atâtea rele“. Intâlnirile cu Halpert Bernard, Constantin Noica si altii sunt tratate aparent fugitiv, pentru ca autorul nu isi permite sa se intrerupa, sa piarda pe toata durata expunerii numele oamenilor cunoscuti acolo, unii dintre ei oameni simpli, fie si ca gest de devotiune si ofranda.
Ostilitatea regimului concentrationar avid descrisa, cu speranta ca viitorul va invata ceva din trecut („Urmam traseul României Mici cu destinatia Gherla. Aici vom gasi adunat la un loc tot ce tara asta avea mai valoros. Noua orânduire ii strânsese ca sa ingenuncheze acest popor“) atinge o tensiune nebanuita. Paginile in care surprinde suferinta colegilor de arest pe care incearca sa-i ajute, in calitate de doctor, abunda in detalii medicale, cazurile si rezolvarile lor sunt miracole sau prabusiri: „Numele pe care le veti intâlni nu sunt simple nascociri, ci sunt nume reale, care au acoperit destine tragice de multe ori. Nu le pot uita… Ne aflam, asadar, in toamna anului 1958, când un numar de persoane au decedat in inchisoare si poate ca familiile lor nu cunosc nici azi cauza mortii. Iata, de pilda, cazul domnului Richard Kerbanescu, un detinut pe care nu-l pot uita din cauza conformatiei toracice neobisuite. Ca medic, ai prilejul sa vezi multe, dar asa ceva va spun ca nu prea ai ocazia sa intâlnesti. Pacientul avea un torace foarte alungit, cilindric, semana cu un stup de albine alungit in mod grotesc, cu spatii intercostale foarte mari“. Experienta de medic ii anuleaza sentimentul inutilitatii si in aceeasi masura ii aduce prejudicii. Conditiile improbabile in care i se cere sa ofere sprijin medical ii solicita imaginatia, curajul si daruirea, iar rezultatele nu sunt nici pe departe cele asteptate.
Alexandru Maier relateaza si doreste ca cititorul sa fie lasat liber sa judece adevarul: este dreptul la adevar al celui care scrie si al celui care citeste cartea.
Cât despre revenirea in locurile torturii, in libertate, pentru vindecarea definitiva, autorul scrie in ultimele rânduri ale cartii : „… intoarcerea intre zidurile mortii, dorinta de a le revedea… Poate, cine stie… M-as duce, poate, acolo, sa revad locurile unde mi s-a furat tineretea si libertatea si idealurile doar când as avea constiinta ca sunt liber si ca pot sa le strig: EU AM INVINS“.