La treizeci si cinci de ani de la aparitia „Mitologiilor subiective“, stim mai mult, dar nu destul, despre autorul lor. Octavian Paler a devenit în ultimele decenii un nume atât de cunoscut – deopotriva pentru casta criticilor literari si pentru publicul larg – încât primul reflex al cititorului este unul de familiaritate: cu opera si cu scriitorul ei. Parcurgându-i cartile si eseurile, raspunsurile la interviuri si textele publicistice, observam cu relativa usurinta reluarile, reiterarile, laitmotivele, cele câteva teme dominante, aproape obsesive. Pare ca am ajuns sa detinem în extensie si în profunzime lumea reflexiva a lui Paler, pe care el însusi a expus-o în numeroase rânduri si a disecat-o metodic sub ochii nostri. Îi cunoastem ezitarile si retractilitatea; timiditatile sociale si obstinatia morala; mefienta fata de progres, de tehnologie, de viitorul „luminos“ si apetitul contemplativ sustinut de refugiile în lectura trecutului „obscurantist“; pasiunea pentru istorie si comprimarea geografiei la o harta afectiva unica, de folosinta proprie: Grecia antica, Spania lui Don Quijote, Lisa natala…
Îl cunoastem bine pe Octavian Paler, dar numai pâna la un punct. Si aceasta fiindca în orice carte a lui, si de multe ori chiar pe aceeasi pagina, autorul ne avanseaza o explicatie multumitoare asupra subiectului care (se) scrie; dupa care vine cu nuante si puncte noi ce schimba perspectiva. E un permanent si fascinant joc al mastilor alternante si al identitatilor coincidente, o asumare a complexitatilor naturii umane, recunoscute si discutate ca atare. Cu cât aprofundezi mai mult subiectul Paler, cu atât acesta se ramifica si diversifica, se etajeaza si reorganizeaza într-un sistem complex de semne si referinte: individuale si istorice, existentiale si culturale. Fiecare fraza e un posibil capat si un nou început, într-o opera circulara si non-lineara, în care, fara materie verbala de prisos, pe coordonatele simetriilor si analogiilor de profunzime, totul are legatura cu tot.
Sa vedem mai întâi contextul strict biografic al scrierii „Mitologiilor subiective“, asa cum este el evocat în „Convorbirile cu Octavian Paler“ aparute postum: „Aveam patruzeci si noua de ani si, într-o zi, am constatat ca mi s-au întepenit umerii. Îmbracam haina cu miscari comice. Reumatismul îmi dadea un prim avertisment. «Periartrita bilaterala» au zis doctorii si mi-au recomandat sa ma duc la mare, la un sanatoriu de la Eforie Nord (…) Vedeam pentru prima oara marea iarna. Plaja era pustie, mereu uda si plina de scoici negre, iar valurile izbeau cu furie stâncile. Petice de zapada faceau si ele nisipul, rece, deloc îmbietor. Dimineata treceam prin diverse „proceduri“ si înotam vreo ora într-un bazin cu apa de mare încalzita. Dupa-amiaza, stateam în camera, ascultând cum pocnea câte o usa izbita de vreo rafala de vânt si zgomotul valurilor, care spre seara devenea aproape înversunat. Spuma alba risipita pe stânci te facea sa crezi ca marea avea insomnii. În acel decor cu singuratati de preistorie mi-am scris «Mitologiile subiective».“. Dupa trei saptamâni de drum comun, eul biografic si eul creator se despart. Pacientul aflat la tratament este adus la Bucuresti, cu un ulcer perforat ce trebuie de urgenta operat. Cartea continua însa ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Autorul-personaj calatoreste mai departe catre Elada lui în care realitatea istorica si fictiunea, mitul si comentariul s-au amestecat; si iese în fiecare seara pe faleza pentru a ne înfatisa graficul anotimpurilor schimbatoare. Dupa sfârsitul de iarna vine o noapte care „miroase a mare, a primavara si a singuratate“, apoi, explozia verii, într-un iulie torid, urmat de solarul august si de o toamna ploioasa… Proiectul si curgerea cartii nu tin cont de eul concret, suferind al scriitorului. Viata e în alta parte. Pe tot timpul „derivelor“ si melancoliilor eline, Octavian Paler se reconstruieste si se reinventeaza, dincolo si dincoace de boli, împotriva si în dispretul lor, cu o tenacitate creatoare comparabila cu a lui Marin Preda.
Rezultatul? Aceasta carte absolut remarcabila, substantiala si grava fara a fi mohorâta, gândita intens si scrisa impecabil, în registre diferite si consonante. Scenariul e dat de la bun început. Diferitele personaje mitologice au alocate câte un scurt capitol, câteva pagini de descriptie factologica si interpretare eseistica. Într-un fel de moto putin mai extins decât cele uzuale, parcurgem o prezentare condensata a secventei mitologice, cu sursele ei (Homer, Hesiod); dupa care survine comentariul, de multe ori, atât de pasionant, încât povestea originara si initiatoare pare sa paleasca. A cita paginile edificatoare pentru aceasta subtilitate speculativa din arierplanul minutioasei arheologii culturale ar însemna sa reproduc trei sferturi din carte. Câteva incizii vor da însa o idee despre frumusetea si densitatea „Mitologiilor subiective“.
Ambii termeni din titlul ales de Octavian Paler au greutatea lor simbolica. Mitologii, la plural, si înca subiective, cu accent pe unghiul personal de lectura si întelegere. Conteaza mai putin – scrie autorul nostru – daca o asemenea Elada a fost sau nu reala. Esential e ca ea a fost posibila. Ar fi o eroare sa copiem, sa reduplicam Arcadia originara, fiindca am face-o dintr-o perspectiva inevitabil moderna, pretinzând ca respectam în detaliu adevarul istoric. Am pierde, atunci, si prospetimea aurorala a Eladei, si adaugirile ulterioare de cultura si sensibilitate; si am cadea în ridicolul „arcadienilor“ din Seicento, pastori si pastorite de opereta. Miscându-ne printre ruinele antice, le vom reconstitui spiritul nu printr-un epigonism involuntar parodic, ci prin investitiile noastre imaginative, prin „aventuri interioare“ mai importante decât excursiile turistice, printr-o reflectie mai consistenta decât o reflectare fidela (de altfel, imposibila). Printre statuile ciobite, albite de ploile si vânturile mileniilor, printre coloanele prabusite ale Parthenonului exista locuri, spatii, momente speciale si durate de intensitate pentru acele temple pe care „ni le construim singuri“. Elada, ca si Spania lui Don Quijote, nu se traiesc prin procura; nici cu pasaportul si biletele de avion în buzunar. Lectia „Mitologiilor subiective“ si a unei bune parti din opera lui Octavian Paler este ca Grecia antica reprezinta, în fond, un criteriu. Un mod de întelegere a vietii, a lumii, a artei, a propriului eu disputat între tendinte centrifugale si cautându-si unitatea în complexitate.
Nu ne surprinde ca autorul acesta substantial si profund se simte mai apropiat de unele personaje mitologice tangente la tragic (Oedip, Sisif, Icar) si ia o distanta semi-ironica fata de eroii prea siguri pe ei (Tezeu, Ahile, Proteu). Uimitoare e însa capacitatea lui critic-integratoare, cu absorbtia unor elemente si valori pe care spiritul comun le vede exclusiv în opozitie. Lethe si Styxul, Apolo si Dionysos, Icar si Anteu, piramidele desertului si clipele pulsatile ale vietii, statornicul si efemerul, esenta si aparenta lucrurilor, fiarele si templele, zeii si monstrii, râsul omenesc si surâsul inuman al olimpienilor sau al Sfinxului, prestiinta destinului si experientele pe care le stoarcem de toata seva lor: aceste bipolaritati, si altele înca, sunt puse în conjunctii initial adversative, treptat facute posibile. Cultura însasi, opusa naturii, este integrata organic de natura umana, ce ajunge sa se îmbogateasca si chiar sa respire prin ea. Autorul urmareste himerele Eladei cu tot freamatul sângelui si al vietii în trup. Melancolie, dar si frenezie vitalista. Lecturile mitologice si incursiunile istorice nu reusesc sa acopere viata ce „gâlgâie nerusinata si luminoasa“ în jur. Într-unul dintre cele mai frumoase fragmente ale cartii, Octavian Paler se confeseaza direct: „Ba da, exista ceva si mai important decât o dimineata plina de soare, sa nu uit ca o voi pierde si nu vreau s-o arunc goala pe nisip“. Iar într-altul, îsi face un bilant: „dintre cele patru conditii puse de Poe fericirii (Viata în aer liber, Iubirea, Detasarea de ambitiile meschine, Creatia) le îndeplinesc acum în mod cert pe primele doua“.
La treizeci si cinci de ani de la aparitia acestor splendide „Mitologii subiective“, suntem în masura sa-l completam pe autorul lor. Nu mai încape dubiu ca Octavian Paler a îndeplinit, prin viata si opera sa, toate cele patru conditii puse de E.A. Poe fericirii.
P.S. Acesta fiind ultimul text publicat de mine în „Cultura“, tin sa le multumesc cititorilor care mi-au urmarit semnatura, precum si redactiei care m-a gazduit.