Addio del passato cu Irina Iordachescu

Arie simpla ca scriitura vocala, dar infernala ca expresie, „Addio del passato“ din actul ultim al „Traviatei“ verdiene ramâne adesea învaluita în platitudini. Despartirea Violettei de tot ce o înconjoara se confunda, la multe interprete, doar cu expozeul seren si atent la respectarea amanuntitelor indicatii ale compozitorului. Pâna la urma este foarte bine, dar… insuficient.
În redarea Irinei Iordachescu pe scena Operei Nationale Bucuresti, la prima aparitie în rol, momentul a fost magic, încarcat de emotie suprema. Fara îndoiala, tânara artista are o traire interioara cu totul speciala, capabila de iradierea unor sentimente rascolitoare. Eliberata de presiunea de pâna atunci a partiturii si, în fond, a debutului, soprana s-a abandonat cu totul simtamintelor eroinei, s-a cufundat în ele si le-a expus fara oprelisti. Nimic nu a fost rece si distant, ci cald, duios si impresionant, transmiterea în sala, în spirit, a fost integrala.
Tristete extrema înfatisata prin culoare de glas! Iata o remarcabila si rara performanta, care topeste inimile mai mult decât durerea. Fara sa cada în fals lamento sau în talmaciri „piangendo“, Irina Iordachescu a reusit sa desire sufletele cu cântul sau, repet, trist, dar totodata fierbinte, ca o ruga înaltata cerului. Ea însasi, prin sunet, chip si gestualitate, aidoma unei Madone imploratoare. Glasul s-a unduit limpede, într-un legato lichid, cu nuante pure de pianissimo, maiestrit stapânite de artista chiar pâna la „fil di voce“ iar accentuarile au venit domol, precum suspine reprimate launtric. Rememorarile Violettei au curs dulce si blând, ca un zefir.
Ce bine ca s-au cântat ambele strofe, varianta eludata chiar la case mai mari si de soprane cu firme mai impozante! „Addio del passato“ a fost clipa de vârf catre care Irina Iordachescu a tins si a mers ascendent pe parcursul spectacolului, în compania partenerilor Marius Manea (Alfredo), Eugen Secobeanu (Giorgio Germont) si sub bagheta lui Cornel Trailescu.