Întoarcerea acasă a fost firească
Dragoș este un tânăr chitarist talentat și dedicat, care a început să studieze chitara clasică de la vârsta de 8 ani. Educația sa muzicală a început la Școala Populară de Arte din Iași, iar mai târziu a continuat să-și perfecționeze abilitățile la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași, sub îndrumarea profesorului Marius Țîmpău. După terminarea liceului, Dragoș a fost acceptat la Schwob School of Music din cadrul Columbus State University, unde a studiat sub îndrumarea lui Andrew Zohn. Dragoș a finalizat studiile doctorale la University of Texas at Austin din Statele Unite ale Americii, unde a ocupat și rolul de asistent universitar.
De-a lungul carierei sale, Dragoș a demonstrat o excepțională abilitate artistică și o muncă deosebită, câștigând peste 40 de premii la competiții internaționale, inclusiv la unele dintre cele mai dificile și prestigioase concursuri de chitară clasică din lume. Aceste realizări l-au consacrat ca unul dintre cei mai buni chitariști ai generației sale.
De asemenea, Dragoș este reprezentat de Augustine Strings, prima companie de corzi pentru chitară clasică din lume, un parteneriat care subliniază statutul său în lumea muzicală internațională. În 2023, el a lansat primul său album, intitulat „Guitar Delights”.
În 2024, reîntors în România, Dragoș și-a început activitatea de asistent universitar doctor la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. În această calitate, el este responsabil pentru coordonarea și îndrumarea clasei de chitară, oferind studenților săi nu doar cunoștințele teoretice și tehnice necesare, dar și inspirație din experiența sa personală și profesională.
În luna octombrie, Dragoș a susținut recitalul extraordinar „Moștenitorii României muzicale”, pe scena Sălii Mari a Ateneului Român.

Ai petrecut ani buni în America. Ce te-a determinat să te întorci în România?
Au fost mulți factori ce au făcut întoarcerea acasă cât se poate de firească, naturală. În primul rând, nu am plecat niciodată cu gândul să mă stabilesc în Statele Unite. Îmi amintesc chiar colegi care constant mă întrebau dacă „rămân acolo, nu-i așa?”. Eu sincer nu m-am gândit la asta. Am plecat pentru a mă dezvolta ca muzician și chitarist. Recunosc că, după aproape 10 ani de trăit și cântat în America, a venit timpul să fiu activ și în Europa, în special în România. Apoi, o să menționez și două momente care mi-au întărit decizia de a mă întoarce: prima este legată de obținerea Bursei Moștenitorii României Muzicale, care a adus, odată cu înregistrarea CD-ului meu de debut, „Guitar Delights” și o serie de concerte alături de Orchestra Națională Radio, respective alături de Filarmonica de Stat „Transilvania”. A doua e reprezentată de faptul că, în acest context, am intrat în contact cu maestrul Alexandru Tomescu, cu care am și concertat în turneul Stradivarius „Paganini Magic”. A fost o experiență cu totul deosebită, fiindcă mi-am redescoperit țara, plină de locuri superbe și, în special, cu un public cald, numeros. În aceste condiții, am realizat că cel mai bun lucru pe care îl pot face este să mă întorc în țară, să împart cu publicul român și cu comunitatea chitaristică atât cunoștințele dobândite în America, cât și dragostea și entuziasmul meu pentru muzică și pentru chitara clasică.

În multe interviuri aduci în discuție cuvintele „casă» sau „acasă», uneori chiar în relație cu muzica. Ce înseamnă ele pentru tine și pentru universul tău muzical?
Pentru mine, cuvântul acasă reprezintă multe lucruri. Însumează toate amintirile, emoțiile și spațiul, temporal sau fizic, în care mă pot retrage din cotidian. Îmi imaginez că pentru toți casa este locul în care ne încărcăm bateriile. Ei, de vreme ce chitara a fost mereu alături de mine, a devenit de multe ori casa mea, un refugiu. De altfel, în preajma ei mă simt și cel mai liber. Bineînțeles, acasă va fi mereu și România, locurile unde am crescut, părinții și oamenii minunați de la care am învățat. „Acasă” sau, mai bine spus, dorul de casă a fost și motivația repertoriului de pe albumul „Guitar Delights” (apărut la Editura Casa Radio). Observ, însă, acum, după ce m-am întors în România, că o bucățică de acasă vor fi și Statele Unite, unde am cunoscut o serie de oameni cu totul deosebiți.
Ești și profesor asistent la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Cum te raportezi la studenții tăi și ce potențial consideri că au, din punct de vedere muzical, generațiile următoare?
Într-adevăr, sunt proaspăt profesor la Facultatea de Muzică „George Enescu” din Iași. Este o oportunitate cu totul deosebită pentru mine și îmi aduce o mare bucurie. Nu doar că pășesc pe urmele mentorilor mei, dar acum am și șansa de a pune în practică ceea ce am studiat și aplicat în anii mei ca asistent la University of Texas at Austin. Față de studenți încerc să mențin, pe lângă relația profesională, și o relație apropiată, care să le inspire încredere. Îmi doresc ca studenții să mă vadă ca pe un prieten, ca pe un coleg cu mai multă experiență care îi poate ajuta să își croiască o cale muzicală și să devină chitariști mai buni. Cred că și diferența mică de vârstă joacă un rol important aici. Nu acum mult timp am fost la rândul meu student și m-am confruntat cu aceleași probleme, pe lângă înțelegerea muzicală sau tehnică a instrumentului: cum să construiesc o carieră de viitor, cum să nu mă raportez la ceilalți într-un mod negativ, care sunt punctele mele forte și cum le pot folosi în avantajul meu, cum să reduc tensiunea musculară așa încât să nu am dureri atunci când cânt și multe altele. Înțeleg și dificultatea care apare în această etapă de tranziție între liceu, facultate și postuniversitate când e cel mai dificil, dar și foarte necesar, să ajungem să ne înțelegem pe noi înșine și să pășim spre viața de adult. Fiecare are, bineînțeles, propriul tempo. Eu îmi doresc doar să le pot fi de folos. În același timp, intenționez să extind fenomenul chitaristic în special în orașul meu natal, Iași, lucru de care să poată beneficia, în mod evident, și studenții mei. Am multe idei pentru proiecte frumoase de viitor, sper doar să găsesc energia de a le aduce la bun sfârșit.

Cât despre generațiile viitoare, consider că au acces la mult mai multe oportunități, dat fiind atât avansul tehnologic, cât și multitudinea modurilor de a construi o carieră. Însă, constat că aceste lucruri pot reprezenta la fel de bine și niște probleme. Fluxul constant de informații poate uneori să facă mai mult rău decât bine unui tânăr student, care poate nu filtrează atât de bine informația utilă de cea defectuoasă. Ca să nu mai vorbim și de continua distragere a atenției care pare să crească de la an la an. Tinerii muzicieni trebuie să învețe să fie foarte atenți și să-și păstreze energia și motivația pentru a se dedica muzicii.
Care sunt compozitorii care te inspiră?
De obicei, apreciez subtilitățile în muzică și atenția sporită la detalii, așa că voi începe cu Maurice Ravel. O voce unică nu doar a impresionismului francez, dar pentru întreg panteonul muzical. Apoi, fără îndoială trebuie să mă înclin muzicii lui Johann Sebastian Bach. Mi se pare că întruchipează perfecțiunea, în măsura în care acest lucru este uman posibil. Observ cu entuziasm cum odată cu trecerea anilor și maturizarea mea artistică ajung să-i „văd” geniul și mai mult.
Recent, am ajuns și în punctul în care să pot îmbrățișa mai profund muzica lui Enescu, de care sunt cu adevărat îndrăgostit. A devenit aproape o obsesie personală. Regăsesc în muzica lui toate emoțiile care mă trec, în același timp împachetate într-o manieră atât de sofisticată și complexă, deseori greu de pătruns, dar care în același timp țintește direct spre suflet. Spun asta nu doar în calitate de compatriot: Enescu este un adevărat geniu muzical pe care îmi doresc ca publicul român să îl cunoască și mai mult, pe lângă lucrările lui cele mai iubite (Rapsodiile, Poema Română, etc). Din compozitorii care au dedicat lucrări chitarei, o să-i menționez pe Mario Castelnuovo-Tedesco, un artist care însumează o multitudine de caractere, complexitate și muzicalitate nativă, pe Joaquin Rodrigo, celebrul spaniol al cărui Concierto de Aranjuez a pus chitara pe scenele mari ale lumii. Tōru Takemitsu este un alt compozitor care mă fascinează, prin limbajul său unic, dar şi prin modul armonios în care îmbină filozofia estică și studiul estetic cu arta sonoră.

Simți, la rândul tău, nevoia să compui. Din ce se naște ea? Și cum ai descrie compozițiile tale? De asemenea, te declari mai mult un „improvizator”. De ce?
Compun mult, mult prea puțin pentru a mă considera scriitor. Am idei muzicale, dar nu și răbdarea, exercițiul sau practica componistică de a le organiza și de a le da o formă. Aranjator, poate. Improvizator, cu siguranț. De altfel, improvizația este una din expresiile cu care sunt cel mai familiar, așa am început să învăț chitara. La început, a fost o manifestare a curiozității. În timp, cred că s-a cristalizat în ceva mai profund. Majoritatea sunt expresii spontane, alteori idei ce rămân cu mine peste ani. Aș putea spune că am cunoscut sufletul chitarei mai întâi prin improvizație, iar mai târziu prin lucrările ei consacrate. Îmi amintesc că, în primii ani de studiu, terminam piesele mai mult „după ureche” decât învățându-le de pe partitură.
Dacă ai fi în situația de a convinge un tânăr că și chitara este un instrument spectaculos, ce ai alege să îi spui?
Nu cred că i-aș spune nimic, ci doar l-aș îndruma să-i asculte repertoriul, acasă sau la un concert. Cred că restul se va întâmpla de la sine. Foarte des mi se întâmplă ca după un concert să vorbesc cu membri din public care nu știau că o chitară poate „suna astfel” sau că ar avea un repertoriu atât de bogat. Îi invit deci pe tineri să descopere chitara clasică, oriunde au cel mai ușor acces.
Ești deja un tânăr muzician reputat. Cât din parcursul tău de până acum crezi că se datorează unui talent înnăscut și cât consideri că este rezultatul unui studiu intensiv?
Când eram mai mic eram ferm convins că talentul, darul, are cel mai mult de spus. Și, într-adevăr, poate în primul an am simțit asta. Dar am realizat nu mult după că, indiferent de talentul oricărui artist, fără o muncă constantă, deseori epuizantă și desăvârșită, nu se construiește nimic. Enescu însuși spunea că talentul fară muncă nu are valoare. Ca să adaug și faptul că muzicienii practică un soi de atletism. Nu există un sportiv de top care să nu muncească intens, deseori mai mult decât concurenții săi. Este nevoie de pregătire constantă.
Și eu la rândul meu, încerc să studiez pe cât posibil. Dacă nu fizic, atunci mental – repet partituri, îmi trec piesele în cap. O zi ideală pentru mine este una în care pot studia oricât de mult doresc, cu pauze, bineînțeles. Cu toate astea, trebuie menținut și un echilibru, ca să nu suprasolicităm corpul. Mulți muzicieni, printre care mă număr și eu, suferă de afecțiuni tipice: dureri musculare, inflamații ale tendoanelor, probleme ale coloanei, brațelor. Postura deficitară și o tehnică nepotrivită pot accidenta un muzician și pot încheia devreme cariere. Încurajez toți muzicienii să își învețe bine corpul și să adauge pe lângă rutina lungă de studiu și un program de exerciții fizice.
Ce întâlniri cu alți soliști, dirijori etc. ai avut până acum în cariera ta și ți s-au părut esențiale?
Sunt multe întâlniri cu artiști consacrați care m-au marcat. Mă consider foarte norocos să fi avut șansa de a studia, chiar dacă și pentru puțin timp, cu majoritatea maeștrilor chitarei contemporane, așa încât o menționare a tuturor ar fi dificilă. Cu toții au contribuit la cine sunt astăzi din punct de vedere artistic. Însă câteva întâlniri poartă un loc deosebit pentru mine. Bineînțeles, pe primul loc voi plasa cei 4 profesori care au avut cel mai formativ rol în dezvoltarea mea și de la care am învățat enorm: Marius Țîmpău, Daniel Dragomirescu, Andrew Zohn și Adam Holzman. Cât despre alte întâlniri ce m-au marcat, îl menționez aici pe Alexandru Tomescu, pe care îl consider un muzician complet și un om deosebit. Am reușit să împart cu el multe momente muzicale pe scenă, precum Turneul „Paganini Magic”, concerte și masterclass-uri la Cabana Caraiman, recitaluri în țară și străinătate), care au fost adevărate lecții pentru mine și care au influențat modul în care tratez frazele muzicale și spațiul dintre sunete. Un alt maestru cu care am avut șansa să lucrez este Lorenzo Micheli, un chitarist italian, care alături de Matteo Mela au redefinit duo-ul de chitară în ansamblul SoloDuo.
Cât de cooperant ți se pare publicul românesc față de cel internațional? Ce am putea să învățăm ca receptare muzicală de la alte culturi și viceversa?
Din experiența mea, nu găsesc o mare diferență între publicul român și cel internațional – european, american sau chiar asiatic. Dorința de a te conecta cu un moment artistic și de a primi emoții este universală. Există desigur, preferințe. Cred că publicul românesc încă poate să guste și din alte stiluri mai puțin cunoscute, regăsite în muzica clasică pentru chitară. S-ar putea să fie surprins ce comori se ascund acolo. Încerc des să prezint muzică din diferite culturi ce îmi sunt dragi, incluzând, bineînțeles, în concerte și repertoriu românesc. Cred că odată ce este introdus contextul din spatele muzicii sau al culturii specifice – istoria ei, preferințe stilistice, filozofii de viață – un concert multicultural devine astfel o adevărată călătorie în jurul lumii. Asemenea cititului, sau asemenea gastronomiei.

Recent ai avut un concert la Ateneul Român, în cadrul proiectului Moștenitorii României Muzicale. Ce a însemnat el pentru tine și cum s-a desfășurat seara din punctul de vedere al programului artistic, respectiv al întâlnirii cu publicul?
Îmi doream de mult timp să urc chitara pe scena sălii mari a Ateneului. Este un loc nu doar istoric, ci și deosebit de magic, este aproape imposibil să ne imaginăm câte emoții extraordinare sau câți mari artiști au pășit pe acea scenă. Cred că momentul meu preferat a fost când am interpretat „Lăutarul” de George Enescu, pe aceeași scenă unde maestrul a concertat de multe ori. E un sentiment greu de descris. Publicul a părut să fie receptiv și la sugestiile mele muzicale, clasicism vienez original pentru chitară (instrument în voga la începutul secolului al XIX-lea), muzică contemporană japoneză, repertoriu spaniol, lucrări de Bartók şi Enescu. Iată o călătorie culturală în jurul lumii, călătorie extinsă în cele trei bisuri cu muzică sud-americană, jazz și inconfundabila Baladă a lui Ciprian Porumbescu. A fost un concert de care cu siguranță îmi voi aminti cu drag pentru mulți ani. Aștept cu nerăbdare să mă pot întoarce la Ateneu. Țin să mulțumesc nespus Cristinei Comandașu, Radio România și Rotary Club Pipera pentru superbul proiect Moștenitorii României Muzicale. Acest concert m-a făcut să mă simt primit cu brațele deschise acasă.

- Interviu cu Dragoș Ilie - 18 decembrie 2024
- Nu prea învățăm din lecțiile dure ale istoriei recente - 17 decembrie 2024
- „Captura” – debut în lungmetrajul de ficțiune - 15 decembrie 2024