Cele două volume de nuvele și povestiri, „Capul Bunei Speranțe” (1964 ) și ”De ce zboară vulturul?” (1966), constituie treptele premergătoare ale marilor romane ale lui Augustin Buzura, scrieri în care se regăsesc în germene marile teme dezvoltate ulterior de autor. Sunt exercițiile prin care autorul ne pregătește asupra a ceea ce va urma…
Din volumul „De ce zboară vulturul”:
Taci, să nu te audă!…
Până atunci, deși nu cunoșteam sentimentul acela paralizant, vâscos, numit frică, în fiecare noapte sau zi, când reușeam să adorm, visam un imens câmp alb, numai alb, și atâta tot, un alb asemeni zilei vulgare ce pătrundea, nu știu cum, prin dubla hârtie neagră prinsă trainic pe geamuri. Visul era atât de dur, de otrăvitor, încât mă trezeam buimăcit și, izbindu-mă de culoarea camerei contopită cu răsuflarea înecată a mamei – puls unic al întunericului, motiv care mă îndemna să mă cred viu –, săream din pat, decis să aprind măcar un chibrit. Trezit de-a binelea, mă retrăgeam la loc, înghițindu-mi lacrimile pe care nu reușeam niciodată să le stăpânesc, deși era a nu știu câta zi-noapte petrecută astfel. Înghesuindu-mă lângă perete, simțeam cum mă anchilozez treptat, cum nu mai sunt, iar locul albului din minte îl luau niște ochi, mii de ochi identici, care mă țintuiau: însă, cu avida dorință de a mă feri, de a răsufla în voie, strângeam din dinți și, când simțeam că nu mai pot răsufla, mă pomeneam explodând într-un geamăt gutural, neînțeles, la care mama se trezea buimacă: „Vai, ce se întâmplă?” și îmi acoperea gura cu palma până-mi simțeam gustul sângelui meu. Își lua apoi bocancii legați cu cârpe – pentru a nu face zgomot – și întrebându-mă în șoaptă: „A sunat iar? Ai auzit ceva?” se îndrepta nesigură spre mijlocul camerei și asculta până ce liniștea, încărcată cu dezmățatul meu vis, plesnea istovită: „Fie ce-o fi!” obligându-mă la șoapte. În fiecare zi trăsesem cu vreo doi centimetri patul înspre geam, să nu se observe. Târziu, când adormea mama, desfăceam cu teamă colțul hârtiei de camuflaj și din strada pustie, de sfârșit de lume, vedeam privindu-mă flegmatic, nu știu de ce, numai omul imens din carton, cu degetul la buze, sugerându-mi un „psst!” prelung, poruncitor. Niciodată nu văzusem altceva, nu știam ce e în jurul și în spatele lui; ochii săi gigantici mă lipeau de perete până transpiram. Mai târziu, fusese suficient să mi-l amintesc numai și sâsâitul făcea vârtejuri în jur, încât și geamul mă înspăimânta, mai ales că, odată, crezând că mă îndrept spre el, mama s-a repezit asupra mea și, după ce mă trântise la pământ, a început să mă lovească peste față, pe unde se nimerea: „Măgarule, vrei să mori? Lasă, poate că mai târziu…” Palmele ei îmi făcură bine: deși brutale, neomenești, aduseseră ceva nou zilelor acelea în care gesturile luaseră locul cuvintelor: „Taci, să nu te audă! Taci să nu te audă! Psst! Taci, să nu te audă!” Nu înțelegeam de ce trebuie să fac asta, hârtia dublă de camuflaj ne despărțea de stradă, de scheunatul sirenelor, dar în timpul mesei, când trebuia să stau față în față cu mama, s-o întreb sau să vorbesc ceva, cât de cât, cuvintele împotmolite în mâncare se duceau pe gât, ucise de ochii omului de carton din stradă și de șoapta repezită a mamei: „Mai încet. Iar trântești lingura!” Mâncarea nu mai avea niciun gust și, chiar pentru că nu-mi era somn, mă întindeam în pat, mișcând privirea de la valiza cu alimentele de care nu ne atingeam, pregătită special pentru adăpost, la singura mea jucărie, un măgar de cauciuc care, apăsat pe burtă, ofta indiferent. În urma țipătului animalului, mă strângeam ghem, la perete, nu pentru că ar fi trebuit, dar mă pomeneam mustrându-l: „Taci, să nu te audă mama!” Vorbind, mă simțeam și mai speriat, deși de multe ori când mă trezeam amenințându-l, ea era plecată, mă sărutase ca pentru ultima oară și îmi lăsase stereotipele sfaturi: „Să nu te uiți pe geamuri. Pe ușa asta ieși în cămară, aici ai mâncarea. Să nu vorbești nimic, să nu faci vreo prostie. Sunt bătrână, bolnavă și vreau să trăiesc. Să nu te audă!…”
De fapt, vorbea degeaba. În lipsa ei nu îndrăzneam să mă mișc din pat; chiar după apă pășeam în vârful picioarelor, mă înecam vrând s-o beau în liniște și, când tusea mă obliga să izbucnesc, mă întindeam pe podele, nemișcat, urmărit de miile de ochi consecutivi visurilor mele albe.
Într-o zi, când mama s-a întors acasă n-am mai recunoscut-o, pășea sigură și zâmbea; primul lucru pe care a dorit să-l facă a fost să deschidă geamurile. Mă gândisem că, sătulă de întunericul și de frica de deasupra noastră, n-o mai interesează tot ce i s-ar putea întâmpla, sau pur și simplu a uitat. Am sărit înspăimântat s-o opresc, însă în loc să-și dea seama, ori să mă bată, m-a mângâiat pe cap, fapt care mi-a întărit convingerea că se întâmplă ceva ciudat cu ea și, de frică, am coborât în fugă scările, pomenindu-mă în stradă. Trotuarele erau pline de oameni cu brațele încărcate de coșuri, puși parcă numai pe mâncare. În față, omul de carton – simbol al zodiei în care a trebuit să mă nasc –, cu degetele peste buze, mă privea fix, condescendent, încât m-am trezit fugind nebunește, la întâmplare. Și cu cât mă izbeam de mai mulți oameni, numărul ochilor creștea, iar degetele de la gură, multiplicate, lăsau loc unui sâsâit prelung, ce acoperea pașii, răsuflarea mea și a celor pe care încercam să-i ocolesc, să pot fugi înainte.
(De ce zboară vulturul? Editura Tineretului, Cluj-Napoca, 1966, pag. 27)
- Din tinerețea lui Augustin Buzura - 21 septembrie 2024
- Stelian Blagoslov, omul care face din metal altceva decât a învățat la școală și acum vizează un festival de artă la Baia Mare - 12 decembrie 2022
- O perioadă în care cuvântul de ordine este „frica” - 27 iulie 2022